Zăpădița

0
646

Zăpădița

Pitită sub o cușmă de zăpadă,

Și troienită până-n cercevea,

E o căsuță unde-un moș c-o babă

Își duc de-un veac, aproape, viața-n ea.

 

Odată, iaca, ei s-au pus să șadă

Pe prispă, sub fereastră – amândoi –

Privind duios cum oameni de zăpadă,

Copiii ridicau cu tărăboi.

 

Când soarele după nămeți căzuse,

Omătul încă moale albăstrea …

– Ce-ar fi, măi babă – bătrânelu-i spuse –

Să ticluim și noi un om de nea?

– Ce rău îmi pare, a oftat băbuța,
Că n-am avut unchiașule, copii!
Hai să-ntocmim o fată – și căsuța
Poate așa s-o mai înveseli.

 

Și, vălătuci din neaua afânată

Rostogolind, sub merii cei frumoși,

Ei au făcut, între nămeți, o fată

Cotoșmănată și-n pâslari pufoși.

 

În vremea asta o stăncuță, iată,

Zburând de-a curmezișul, peste sat,

Zvârli o pănă neagră, fermecată,

Pe creștetul copilei – înghețat.

 

Se însera. A soarelui sclipire
În nori portocalii se cuibări;
Când pe obrajii fetei o ivire –
Ca doi bujori de sânge – înflori.

 

Și  fata de zăpadă prinse viață …

Îmbujorată, tresări un  pic.

Albaștrii-i ochi vedeai cum se dezgheață

Cum dă ușor din umărul ei mic.

ZăpădițaȘi însăși pana neagră de stăncuță

I-acu’ o coadă deasă – să te miri –

Iar obrăjorii ei,  sub  băsmaluță-s

Mai rumeni decât orice-închipuiri.

 

Deodată, fragii buzelor deschise,

Și-a zis vioaie: „Iată-mă-s și eu!

Mă cheamă Zăpădița. Pare-mi-se

Că v-ați dorit o fiică tot mereu.”

S-aștern pe câmp omături nesfârșite –

N-au fost nămeți nicicând atât de ’nalți –

Trăiesc bătrânii zile fericite

Cu fiica lor – de-ai crede că sunt alți’.

 

Nici praful în căsuță nu se-așează –

Atât e de curat și îngrijit.

Podeaua, preșuri noi o-ncondeiază,

Și soba cu flori mari s-a zugrăvit.

 

E apa-n copcă zdravăn înghețată …
Poteca din livadă-i lunecuș!
Din zori în seară însă, casa toată
De-un cântec vesel s-a umplut acuș.

 

Și pricina e numai Zăpădița,

Ce-a-nviorat căsuța veche-n sat,

Că nu-i stă mâna, cum nu-i stă gurița,

Și câteșitrei sunt veseli ne-ncetat.

 

La cântece și basme totdeauna

Spre ei aleargă satul de copii,

Că Zăpădița, harnică și bună,

Cu toți, cu toți a strâns prietenii.

Neobosită-i, măre,  Zăpădița!
Pe derdeluș, la joacă, de o vezi,
De ger nu se sfiește – și fetița
E ca un mac sădit printre zăpezi.

 

Dar, iaca, primăvara că sosește

Și soarele-n câmpii s-a coborât …

Ci Zăpădița, tristă, se gândește.

Iar chipul ei i-e de-acum posomorât.

 

Abia un zâmbet dacă-i încolțește,

Și cântecul ei molcom se făcu,

De soare parcă-ntr-una se sfiește

Și nici de joacă nu-i mai arde acu’.

 

Că lunca și câmpiile întinse

Covoare de flori gingașe urzesc,

Livezile de floare parcă-s ninse,

Și-n codrul veșnic ramuri înverzesc.

 

Alearg-n crâng prietenii, și-o cheamă:
– Hai, Zăpădiță, vino! Ce oftezi?
De ce stai tu pe gânduri?! Nu iei seamă
Că totu-n jur e vesel, precum vezi?

– Aleargă cu copii și te joacă!

Îi zic părinții ei îngrijorați.

Ci Zăpădița mai oftă oleacă,

Pornind la joc cu pași tărăgănați.

 

Lângă pârâu, sub salcia bătrână,

Împodobiți cu flori și mâțișori,

Copiii-și-mpletesc câte-o cunună

Și-apoi zglobii dansează-n tact – ușori.

 

Apoi iscând un foc, cu luare-aminte,

Din vreascurile strânse în grămezi

În cete, peste flacăra fierbinte,

Gălăgioși ei sar ca niște iezi.

 

Pe creștetul pădurii împletite,
Micuțul nouraș zbura la drum …
– Adio, Zăpădiță! pe  șoptite
I-a zis zefirul, salutând-o-acum

 

Un plop, din frunză-i murmură: „Adio,

Deși tu viețuiși așa puțin,

Ai fost pe lume-o fiică bună și o

Prietenă cu zâmbetul senin!”

 

Și nourașul – care-a fost zăpadă –

Plutea prin stepă dincolo de sat.

În chip de ploaie el dorea să cadă,

Ca lanu-n jur să crească mai bogat.

 

Și uite, ploaia răpăi în spume,

Și-n urmă-i  iarba fragedă-nverzi …

Iar basmul Zăpădiței va rămâne

De-acum să dăinuiască zi de zi.

Natalia Zabila, după o poveste populară

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here