„Zâmbetul” de Antoine de Saint-Exupery

0
256

zâmbetul saint-exuperyAntoine de Saint-Exupery și scrierile sale – Adevărate lecții de viață și comportament – Ce ne învață povestea „Zâmbetul”?

Mulți cititori cunosc povestea minunată a „Micului Prinț”, scrisă de Antoine de Saint-Exupery. Aceasta este o carte extraordinară şi plină de înțelepciune și poate fi citită și ca o poveste pentru copii, dar și ca o fabulă plină de înțelesuri pentru oamenii mari. Cu mult mai puțini sunt aceia care cunosc și alte scrieri ale autorului.

„Zâmbetul” de Antoine de Saint-Exupery

Saint-Exupery a fost un pilot de încercare care a luptat împotriva naziștilor și a murit la datorie. Înainte de al doilea război mondial, ei a luptat și în războiul civil din Spania împotriva fasciștilor. A scris o poveste fascinantă bazată pe această experiență, intitulată „Zâmbetul” („Le Sourire”). Aceasta este povestea pe care vreau să v-o spun acum. Nu se știe exact dacă povestirea este autobiografică sau este doar simplă ficțiune. Eu cred că este autobiografică.

El povestește cum a fost capturat de inamic și aruncat într-o celulă. După privirile disprețuitoare și felul grosolan în care îl trataseră paznicii, era sigur că a doua zi urma să fie executat.

Din acest moment o să spun povestea așa cum mi-o aduc eu aminte, cu cuvintele mele.

Povestea, așa cum a fost…

„Eram sigur că or să mă omoare. Am devenit teribil de nervos și tulburat. M-am scotocit prin buzunare să văd dacă nu cumva mai aveam vreo țigară scăpată de percheziția lor. Am găsit una, dar pentru că mâinile îmi tremurau, de-abia puteam s-o duc la gură însă nu aveam cu ce să o aprind pentru că îmi fuseseră luate chibriturile. M-am uitat printre gratii la paznicul meu. Nu puteam să-i văd ochii. La urma urmei, de ce să se uite el la un lucru, la un cadavru? Atunci l-am strigat.

„N-ai cumva un foc, por favor?”

De ce am zâmbit?

S-a uitat la mine, a ridicat din umeri și a venit să-mi aprindă țigara. În timp ce aprindea chibritul, privirea lui s-a lovit inevitabil de a mea. În acel moment am zâmbit. Nu știu de ce am făcut asta. Poate din cauza nervozității sau poate pentru că, atunci când ești aproape de cineva, este foarte greu să nu zâmbești. În orice caz eu i-am zâmbit. În acel moment a fost ca și cum s-a aprins o scânteie între inimile noastre îndepărtate, între sufletele noastre. Știam că nu voia asta, dar zâmbetul meu a trecut printre gratii și l-a făcut și pe el să zâmbească. Mi-a aprins țigara și a rămas lângă mine, uitându-se fix în ochii mei și continuând să zâmbească.

Am continuat și eu să zâmbesc, conștient acum că mă aflu lângă un om, nu lângă un gardian. Iar privirea lui părea să aibă altă expresie acum.

„Ai copii?” m-a întrebat.

„Da, aici, aici”.

Mi-am scos portofelul și am început să caut nervos fotografia familiei mele. Atunci a scos și el poza cu niños ai lui și a început să-mi povestească despre planurile și speranțele pe care și le-a făcut cu ei. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. I-am spus că mi-e teamă că nu o să-mi mai văd vreodată familia și ca nu voi avea șansa să-mi văd copiii mari. I s-au umplut și lui ochii de lacrimi.

Brusc, fără să mai spună vreun cuvânt, a descuiat celula și pe tăcute m-a scos de acolo. În liniște și pe căi ocolite m-a scos din oraș. Și, fără nici un cuvânt, s-a întors în oraș.

Viața mea fusese salvată de un zâmbet”.

Da, zâmbetul – o legătură simplă, neplanificată, naturală între oameni.

Sufletul autentic și pur iese la iveală de sub mască

Folosesc această povestire în munca mea pentru că aș vrea ca oamenii să țină seama că sub toate straturile cu care ne acoperim, demnitatea noastră, titlurile, diplomele, statutul nostru și nevoia de a fi văzuți în diferite feluri – sub toate acestea, rămâne sufletul nostru autentic și pur. Nu mi-e teamă să-l numesc suflet,  adevărat cred că, dacă aceste părți se pot recunoaște între ele atunci nu vom mai fi dușmani. N-am mai putea simți ura, invidiile sau teama.

Cu tristețe vă spun că toate acele straturi, pe care  le construim cu atâta grijă toată viața, ne îndepărtează și ne izolează de comunicarea reală cu alții. Povestea lui Saint-Exupery vorbește despre acele momente magice când două suflete se recunosc. Am trăit și eu câteva momente asemănătoare. Când te îndrăgostești este unul dintre ele. Sau momentul în care privești un copil. De ce zâmbim când vedem un copil? Poate pentru avem în fața noastră pe cineva care nu are toate acele straturi de protecție, pe cineva al cărui zâmbet știm cu siguranță că este absolut natural și neprihănit. Și atunci sufletul nostru de copil din noi zâmbește trist în semn de recunoaștere.

Hanoch McCarty, Supă de pui pentru suflet, 101 povestiri pentru mângâierea inimii și înviorarea sufletului, Jack Canfield Mark Victor

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here