Walter Ghicolescu: Îmi place să cred că puterea exemplului meu a fost relevantă pentru căutările celor de lângă mine

WalterLoreta Popa

Nu ai cum să treci pe lângă Walter Ghicolescu fără ca privirea lui albastră să nu te oblige să te opreşti, să faci un popas. În clipa de răgaz pe care ai ales să o petreci cu el, te regăseşti şi înţelegi că de acum nu mai poţi fi la fel. Se dăruieşte cu atâta pasiune încât vocea lui te urmăreşte mult după ce spectacolul s-a încheiat, când eşti deja acasă, vrând să înţelegi ce anume te-a trezit.

[fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]

[fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Cred că acesta este harul lui Walter Ghicolescu, deloc un simplu purtător de chitară, deloc un simplu profesor de matematică, deloc un simplu om. Acela de a trezi înlăuntrul celui care-l ascultă o furtună, o chemare la viaţă. Poţi rosti cea mai fierbinte rugăciune prin cântecul lui, poţi lăsa lacrima să-ţi cadă fără să te mai fereşti de ochii curioşilor, poţi tresări când amintirile îţi sunt răscolite, împăcându-te cu trecutul, poţi să-ţi iubeşti mai mult părinţii şi poţi să te îndrăgosteşti.

Am admirat dintotdeauna la el dorinţa de autoperfecţionare, inspiraţia perpetuă, atentul echilibru la care tinde în spectacole. Preţuiesc creaţia sa caldă, căreia îi dă glas aşa cum numai el ştie. De la el am învăţat să-mi lărgesc buzunarele toamna ca să adun castane şi frunze, să mă împrietenesc cu drumul, să privesc cu umor anumite evenimente, să-mi ţin prietenii aproape şi să trag fotoliul din odaia în care căldura focului îmi înroşeşte obrajii mai aproape de fereastra de la care pot privi fulgii de nea alergând nebuni de dor să se aştearnă pe pământ.

Inregistrari

Acest interviu este aparte, pentru că specificul revistei noastre este aparte. Întrebările noastre, ne-a mărturisit folkistul, nu au fost unele la care să se răspundă după o simplă privire. Au fost o bucurie şi un răsfăţ în această perioadă, în care domină superficialitatea şi indiferenţa, iar presa nu mai are la dispoziţie nicio mască de oxigen, ca să respire din când în când. Sunt mulţi cei care încă nu l-au ascultat pe Walter Ghicolescu, dar şi mai mulţi cei care ştiu ce amorţite şi lovite îi sunt degetele de la atingerea corzilor fără de care orice zi i se pare pierdută.

Mici spectatori curiosiCum şi când ţi-ai dat seama ce înseamnă muzica pentru tine?

A fost necesar să „mă fac” inginer, să profesez un an, să „fug” de asta, apoi să „mă fac” profesor de matematică şi astfel să înţeleg că e mai bine să fiu, decât să fac. Aparent ingineria şi matematica sunt departe de muzică, dar perfecţiunea muzicii este o limită la plus infinit (spun asta cu fiecare prilej pentru că eu chiar aşa simt). Mi-a plăcut să cânt de mic, iar din liceu am studiat chitara la şcoala populară de artă din oraşul meu natal, Călăraşi. Cred însă că sunt muzical în înţelesul mai profund al termenului, doar de câţiva ani încoace.

Am mai vorbit cu alte prilejuri şi despre boema studenţiei mele de-a doua la Iaşi, şi de „noroacele” mele artistice alături de Adrian Păunescu, Florian Pittiş, Grigore Vieru, Dumitru Grumăzescu – nu am să insist aici. Atâta doar, muzica este felul în care mă regăsesc pe mine.

Atentie la detaliiDacă s-a spus în literatură „Madame Bovary c’est moi”, atunci am şi eu curajul să spun că Muzica sunt eu, nu în sensul în care o subscriu persoanei mele, nici n-aş putea, ci mă las cuprins cu toate ale mele în ea, ca în parabola cu marea deschisă ce se visează ocean, şi care se face vie într-atât încât să cuprindă mai multe ţărmuri decât cunoaşte un lac în lume.

Simt că de fiecare dată când vin la un spectacol al tău parcă e prima oară, pentru că deşi îţi cunosc pe de rost piesele descopăr mereu ceva nou, altfel. Şi pentru tine cred că fiecare spectacol poate fi o premieră, pentru că vin în sală oameni care te văd pentru prima oară cântând… Crezi că este un schimb de energii între artist şi spectator?

Este un schimb permanent. Marea Moartă e de fapt un lac amorf pentru că are doar pretenţiile unei ape mari în dimensiune, dar nu şi eleganţa acesteia de a se lăsa anihilată, deschisă spre alte ape. Ce învăţ eu din asta? Micimea este închisă în ea însăşi.

Ca să fii Mare, îţi lasi apele cutreierate, vărsate în altele şi te laşi inundat de ceea ce nu eşti tu neapărat. Din sinteza asta iese o apă vie, bună şi pentru alţii. Publicul este o hrana pe care o asimilez, o descompun în laboratoarele fiinţei şi înapoi dăruiesc varianta mea optimizată. Fără hrana trupul moare.

Masurand timpulFără public, muzica – arta însăşi nu există (tot aşa cum fără cuprinderea ochilor, frumuseţea lumii e de neconceput). M-am născut între oameni, de la ei primesc inspiraţia şi bucuria de a cânta şi mă raportez la ei ca un vârf de busolă către Nord. Spuneam că fiecare găseşte absolutul în felul său. Pentru un artist calea e mai perversă, presărată cu orgolii şi cu multe iluzii, dar în esenţă Nordul meu e garantat de oameni şi de ecoul fiecăruia în lume.

Cum ai descrie viaţa pe care o trăieşte un muzician, un artist?

PERICULOASĂ – prin prisma iluziei în care se poate prinde artistul, dincolo de actul de creaţie în sine, care este divin prin excelenţă. Pentru că în funcţie de cum e receptat în lume produsul sufletului tău, pendulezi aici între riscul de a-ţi pierde respectul de sine şi acela de a-ţi construi statui imaginare – ambele traiectorii eronate.

Singura ieşire este să transcezi aceste aprecieri şi să te concentrezi strict pe muzicile interioare pe care le ai de transpus pe portativ. În rest, să se ocupe cine ştie de promovări, de show-bizz şi de influenţe – asta ar fi varianta ideală, evident că nu se întâmplă întotdeauna aşa şi ne pierdem frecvent în nevroze de tipul: „Şi eu de ce nu cânt acolo?”

Tot pe drumRomânii şi-au pierdut speranţa într-o viaţă mai bună. Se simte acest lucru la fiecare pas pe stradă, în instituţii, chiar şi în biserică. Tinerii vor să plece, cei vârstnici nu mai au puterea să lupte. Înainte, puterea venea din rugăciune, din credinţă. De ce crezi că se întâmplă astfel şi ce crezi că putem face ca să schimbăm ceva?

Românii nu au pierdut nimic în afară de memoria a ceea ce sunt. Studiem cu toţii, vrând-nevrând la „şcoala reamintirii” şi mai devreme sau mai târziu, fiecare în ritmul său dictat de destinul individual se va trezi şi va reîncepe să se bucure de exact ceea ce este în jurul lui.

Dacă tinerii vor să plece este pentru că trăiesc încă iluzia că un loc poate rezolva conflictul lor interior. Şi eu am trăit acest conflict, de pe baricada opusă aş spune – încercând să arăt omului de lângă mine că Soluţia nu este „evadarea” dintr-o conjunctură oarecare, ci schimbarea modului de percepţie.

Îmi place să cred că puterea exemplului meu a fost relevantă pentru căutările celor de lângă mine, iar astăzi simt că ne-am găsit albia – cântăm/trăim aici şi facem des călătorii interioare care ne spun că cele fotografice sunt haioase din când în când, dar nicidecum nu sunt Soluţia pentru pacea la care tânjim cu toţii. Despre puterea bătrânilor, cred că ea este şi acum inalterabilă.

Printre inaintasi, cu gandul la tara

Întâmplător sau nu, mi-a rămas sedimentată în memorie sintagma pe care am auzit-o recent la un curs interesant al Cameliei Pătrăşcanu la Constanţa, parafrazând, ideea era cam aşa: „Întotdeauna părintele va fi mai puternic decât copilul, nimeni nu poate purta povara înaintaşilor, oricât şi-ar dori, nu poate decât să modifice tiparul străbunilor prin soluţia PERSONALĂ de viaţă”.

Carevasăzică, e inutil să încercăm să-i ocrotim noi pe bătrâni – ei vor avea întotdeauna mai multă putere pentru viaţa lor decât am avea noi pentru a le rezolva dramele.

walter ghicolescu2

Dacă fiecare din noi s-ar ocupa strict de manifestarea potenţialului său în viaţa sa, n-ar mai vrea tinerii să fugă şi bătrânii n-ar privi neputincioşi la această „vânare de vânt” (Bob Dylan, n.a.). DE CE cred eu că se întâmplă toate astea? Pentru că „avem timp pentru toate”, cum spunea Paller.

În România postrevoluţionară este timpul iluziei. Există cu siguranţă şi un alt timp, în cercul meu deja se simte un aflux interesant de informaţie şi de sincronii, întâlnesc oameni extraordinari care trăiesc extraordinar. Poate nu degeaba albumul meu „Popas în alt cântec” a fost lansat „la sfârşitul calendarelor” cum îmi place să spun. În lumea cea nouă, eu deja aud o altă muzică.

Crezi că oamenii Îl mai percep pe Dumnezeu ca odinioară?

Am reţineri în a generaliza pe tiparul „oamenii de acum” şi „oamenii de odinioară”. În preumblările mele muzicale şi nu numai am constatat că esenţial suntem cu toţii la fel, cu aceleaşi temeri şi aspiraţii spre fericire.

Probabil că fiecare ne raportăm la Sine într-un timp al nostru şi conform matricei culturale în care funcţionăm (cu mici excepţii, când unii parcă sintetizează întreaga cunoaştere în câteva noţiuni simple, pe care le validează prin exemplul personal).

Incercand o chitaraDincolo de aceste limitări socio-culturale, cred că aceia care ajung cu adevărat să „îl perceapă” pe Dumnezeu, cunosc toţi aceeaşi realitate ultima, indiferent de strategiile folosite, de felul cum au ajuns la ea. Cu alte cuvinte, Ţelul este universal şi iminent, căile diferă şi doar acestea cred că se raportează la axele spaţiu-timp.

Ce înseamnă pentru tine Credinţa? Dar Rugăciunea?

Credinţa e însăşi Viaţa. Este implicit şi esenţa fiinţării mele, în toate proiectele muzicale, în activităţile sociale şi mai ales în cele de culise. Citesc poeţi creştini şi cânt despre Cruce, despre credinţă şi Dumnezeu.

CredintaDeschizi un subiect intim şi puţin alunecos, prin rugăciune fiecare poate înţelege altceva. Pentru mine, însăşi străduinţa de a trăi frumos este „o rugăciune cotidiană personalizată” pe care o adresez Celui Înalt.

În piesele tale am întâlnit un subiect la care ţin mult, Prietenia. Cu siguranţă ai avut parte de întâlniri frumoase cu oameni aidoma de-a lungul vieţii şi de aici te-ai inspirat…

Dacă prietenia are un secret, cu siguranţă nu-l deţin eu, ci aceia care au decis să-mi stea alături împotriva nepriceperii mele de a fi la înălţimea loialităţii lor. Prietenii mei, cei mai mulţi dintre ei sunt oamenii de la care am învăţat răbdarea, sinceritatea, curajul, generozitatea, modestia şi emoţii de tot felul – ca nişte muzici de fundal pe care se derulează viaţa lor înainte şi după ce ne intersectăm.

Om bunNu vreau să spun lucruri mari, dar mulţi dintre oamenii pe care îi întâlnesc reuşesc să mă copleşească într-un fel sau altul. Mă simt dator fiecăruia în parte pentru felul cum îmi îmbogăţeşte viaţa şi chiar nu aş paria că merit prietenia tuturor. Sunt împăcat însă cu mine pentru că în fiecare moment sunt eu însumi, cu armura de rigoare atunci când e cazul, şi aceea crescută din trupul a ceea ce sunt.

Dăruiesc autenticitate şi sunt sigur că-i am alături pe aceia care înţeleg să fie la fel, chiar şi în întunericul furtunilor – inerente între oameni.

Eşti profesor şi ai acces la tinerele generaţii, ştii cum gândesc. Care să fie motivul pentru care cuvântul scris, muzica, nu-i mai atrage?

Aici sunt convins că eşti de acord cu mine – realitatea este aceea pe care ne fixam atenţia. Când vorbim despre tineri şi cuvântul scris şi poezie şi muzica lor, eu vreau să privesc înspre acolo unde tinerii chiar cunosc muzica bună, unde citesc şi fac concursuri de poezie şi de teatru, unde se recită Nichita şi se primesc premii pentru că se recunosc pasaje din poezia şi din literatura universală, unde organizăm spectacole şi învăţăm să cântăm la chitară, unde tinerii sunt aplaudaţi la scenă deschisă pentru că MERITĂ.

walter ghicolescu1

Înspre această direcţie vreau să privesc şi-ţi spun că decupajele pe care le-am amintit sunt cât de poate de reale şi fac parte din activitatea pe care o avem la Constanţa şi nu numai cu Asociaţia Culturală pe care am înfiinţat-o.

Suntem la a treia ediţie a festivalului licean Folk in Blue Jeans, organizăm cenacluri literare pentru studenţi şi întâlniri ale elevilor la Liceul Ovidius din Constanţa şi în alte locuri din oraş cu poeţi şi actori locali, îi „antrenăm” pentru viaţa de scenă prin participarea la festivaluri de folk în ţară. Comunicăm, se poate! Eu cred în copii şi în tineri mai mult decât cred în mine.

Unde nu îi înţelegem, trebuie răbdare pentru că sigur ştiu ei mai bine… Este în legea evoluţiei să fie aşa. Nu se cade în acest ritm în care trăim să impun criteriile mele de acum 20 de ani, orizontul meu cultural, obiceiul meu, poate patriarhal, de-a mirosi cerneala de pe coala tipărită.

Cantand

Eu am răbdare şi multă încredere că materialul genetic lucrează până la urma în favoarea Omului. Există un Tipar perfect în care infinitele forme de manifestare se vor integra într-un fel sau altul, unul citind cuminte aşa cum am făcut noi şi poate altul după o viaţă frenetică în care şi-a exasperat vecinii. Direcţia e, inevitabil, aceeaşi pentru toţi.

Ştiu că ai înfiinţat o asociaţie culturală care-ţi poartă numele. La ce lucrezi acum, ce proiecte ai?

Da, aşa este. Sunt proiectele Asociaţiei Culturală Walter Ghicolescu, multe şi ambiţioase pe plan local, dar şi în ţară; colaborările cu Radio Neptun şi agenda de artă stradală, aprobată deja de primărie. Mai studiem şi chitara în cadrul şcolii de chitară Folkistik, alături de împătimiţii care nu vor pauză pe perioada verii.

Cu Evandro Rosseti

Sunt cântecele, cele mai recente, în noul concept Country Folk’n’Blues pe care aş vrea să le imprim pe un album – câteva suna deja mulţumitor, la altele încă lucrez la armonii în timp ce mai caut şi texte. Mai sunt şi tradiţionalele de acum (e a cincea vară consecutiv) concerte din Deltă, la Sf. Gheorghe în iulie şi august şi câteva apariţii în staţiunile de pe litoral.

E vară, aşa că nu dorm şi traversez pe jos bulevardul Mamaia (cel adormit dimineaţa devreme) să înot, aşteptând activ lansarea mult visată a albumului Popas în alt cântec pe plajă la Folk You – cum spuneam şi într-o emisiune recentă, o fi apărut albumul acesta în decembrie 2012, dar vara şi Folk You îl păstrează fierbinte.

Mă bucur din toată inima că voi fi acolo, aşa cum mă bucur de invitaţiile îin cadrul emisiunilor estivale ale televiziunilor locale prin staţiunile de pe litoral. Pardoxal, deşi e vacanţă, alerg cam mult.

Se vorbeşte atât de des de Uniunea Europeană, de integrare, de încercări disperate de a ne conforma unor principii care nu ni se potrivesc. Crezi că valorile poporului nostru pot lumina familia aceasta europeană?

Mie unul, termenul „familie europeană” nu-mi sună bine. Aşa, că suntem cu toţii parte a unui întreg şi fuzionăm la niveluri subtile, asta este o realitate care nu are legătură cu planul de globalizare şi Noua Ordine Mondială.

Suntem uniţi în diversitate şi fiecare în parte – popor sau individ – este Unic. Fiecare să se trăiască pe sine în felul sau autentic. Urmele spiritualităţii acestor meleaguri se regăsesc pe tot cuprinsul Daciei, de la Sarmizegetusa la Dunăre şi Bucegii lui Zamolxe.

Intimitate

Avem poeţi creştini şi duhovnici hăruiţi – cum ar putea un străin să înţeleagă toate astea plus doina românească altfel decât trăind alături de noi în graiul dulce românesc.

De curând am descoperit proiectele doamnei Manuela Golescu, un om rafinat, care şi-a propus, prin fundaţia care-i poartă numele, să promoveze muzica ortodoxă veche şi poezia creştină a Zoricăi Latcu, ucenica părintelui Arsenie Boca. Sunt valori culturale şi spirituale incontestabile, dar ele nu au nicio logică într-o reuniune a Parlamentului European la Bruxelles.

aturi de Manuela Golescu

Am avut privilegiul să fiu alături de doamna Manuela Golescu pe scenă, într-un dialog spontan de poezie şi cântec. Cântec deplin, pe versurile poetului Radu Gyr şi mai puţin cunoscutul Minulescu în Drum crucial sunt piese care se încadrează într-un astfel de moment artistic combinat.

În rest, referitor la „valorile europene” cred că fiecare simte cu adevărat în limba lui, parafrazându-l pe Nichita, mi-e greu să-mi imaginez că iarba poate fi altceva decât iarbă. Când transcedem aceste graniţe socio-culturale şi ne raportăm la esenţa divină din orice, atunci oricum noţiunile de Europa, Uniunea Africii, Oceania şi America sunt futile.

Ştiu că nu regreţi nimic şi crezi că viaţa în sine e o răsplată. Aş vrea să ştiu ce te-a ajutat să te ridici de fiecare dată după o lecţie dură?

Categoric, credinţa în rostul precis al fiecărui fir de nisip în lume – de câte ori mă cutremur îmi aduc aminte că niciun fir de păr nu se clinteşte din cap fără ştiinţa celui Preaînalt – îmi aduce pace să privesc lucrurile aşa şi să le permit să se întâmple dincolo de raţiune, chiar şi atunci când algoritmul exerciţiului îmi scapă (deşi a te mulţumi cu semnul întrebării după egal solicită practică multă unui profesor de matematică).

walter ghicolescu3

Iubesc viaţa. Viaţa e fascinantă, viaţa este Spectacolul însuşi, după legile căruia îmi regizez şi eu show-urile mele în miniatură. Când pic, este sigur pentru că mi-a scăpat ceva, că am uitat vreo poruncă, că am rănit ceva pe undeva şi nu se poate creşte cu adevărat când striveşti carne în drum – atunci te întorci în tine, priveşti adânc până înţelegi şi gata, îţi dai un bobârnac şi pleci „tot pe drum, că doar drumul mi-e prietenul cel mai bun” (Walter Ghicolescu, „Singur pe drum”, n.a.).

Cred cu tot sufletul că datoria fiecăruia dintre noi aici este să fie fericit, pe o cale pe care este liber în oricare minut să o aleagă de la început, iar şi iar până când ea este în deplină armonie cu tot ce înseamnă fiinţa lui.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here