Walter Dionisie: Prima regulă e respectul, peste tot. Prima şi ultima | VIDEO

walterdionisie2009.jpg.w560h571

[fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]

Loreta Popa

Nu-ţi ia mult să înţelegi cu cine stai de vorbă. De la cel dintâi cuvânt rostit descoperi un spirit puternic, căruia i se pare cutremurător să nu cinstești pământul pe care păşeşti, un om pentru care respiraţia trebuie să fie liberă, aidoma unui somn de copil. Walter Dionisie ştie că esenţial este ce porţi înăuntru, ce valori ţi-au devenit proprii aici, în lumea asta, de aceea se simte împlinit. Mai ştie că din oraşe au dispărut morala, ruşinea, decenţa, normalitatea, bunul simţ, respectul, aşa că a ascultat de vocea destinului său şi s-a retras departe de tumult, în apropiere de Bran, acolo unde pădurea îi vorbeşte în fiecare zi. Acolo soarele adoarme la răscruce, norii aleargă fără frică, ploaia descoperă pământuri fermecătoare făcându-l să întoarcă mereu privirea.

[fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Dorinţa de a împărtăşi cu cei din jur bucuria descoperirii pământului l-a determinat pe Walter Dionisie să lanseze în iulie anul trecut, împreună cu scriitoarea Anca Oprescu (acum Dionisie, căci la ora când scriu aceste rânduri pot număra zilele de la căsătoria lor), brand-ul „Inner Camp”, tabere de instruire pentru copii şi tineri, în care participanţii sunt iniţiaţi în muzică, literatură, teatru, trekking, supravieţuire, fotografie, film. Dar mai presus de toate acestea, copiilor li se face cunoştinţă cu iarba, cu pădurea, animalele şi pământul, ceea ce la oraş e mai complicat. Nu este o misiune uşoară, dar Walter Dionisie şi-a asumat-o, pentru nu putea altfel.

„Nu numai noi, românii, ci toți oamenii planetei s-au îndepărtat de natura pe care o abuzează cu iresponsabilitate, de legile și sursele spirituale pe care nu le mai înțeleg. Ori natura se poate întoarce oricând cu furie împotriva oamenilor, iar aceștia nu vor fi capabili să primească ajutor de la sursele spirituale, deoarece au încetat să mai comunice cu acestea, nu mai «aud» și nu mai înțeleg limbajul lor.

Prins între colapsul tehnologic și lipsa de comunicare spirituală, omul s-ar trezi dintr-odată dezorientat și mai neajutorat decât un copil, întorcându-se în timp record la stadiul de barbarie și semi-salbăticie din care cu mare greutate s-a desprins acum câteva mii de ani”, scrie pe site-ul său Walter Dionisie.

994297_587880677910952_944982733_nLa 22 iunie, la invitaţia Institutului Cultural Român din Paris, la sala Emil Cioran de pe Rue de l’exposition, va avea loc lansarea albumului „Apă de ploaie“ (Eau de pluie), al lui Walter Dionisie, pe versuri de Anca Oprescu, la care mai participă Maria Roibu, Doina Butnaru, Claudiu Şarpe şi Johnny Mitrache. Acesta a fost de fapt începutul discuţiei noastre. Dorinţa de a afla mai multe despre acest eveniment cu totul special şi despre iniţiativa mai mult decât interesantă a lui Walter Dionisie de a deschide sufletul şi ochii cât mai multor copii în taberele de instruire.

De ce „Apă de ploaie”?

Care este elementul primordial? Apa. Din asta suntem şi noi făcuţi. Poate nu ştiaţi, dar apa are şi ea memorie. Apa este influenţată de gândurile noastre. E lucru dovedit. Apa de ploaie este o sintagmă folosită pentru a numi un lucru lipsit de importanţă, ceva banal. Dar ca să plouă e nevoie de mai mult. Altfel ar ploua în bucătărie, de la aburii de la cafea. Aburii care pleacă de pe pământ în urma acestor schimburi termice trebuie să întâlnească nişte particule, aşa-numitul praf stelar, ca să se formeze norii. Peste noi plouă cu puţin cosmos, cu puţin univers, nu din ciorba de varză sau cartofi. Apa este singurul element pe care noi îl cunoaştem care se comportă atipic. La căldură se contractă, la rece se dilată. Un lucru la care fizicienii şi chimiştii nu găsesc nici un fel de explicaţie. Eu doar observ şi constat.

601523_4631875843867_1020676422_n

Spui pe site-ul tău undeva, într-un colţ, că de foarte mult timp eşti dedicat dezvoltării spirituale, proces care ţi-a adus liniștea, iubirea și fericirea. Acesta să fie motivul pentru care aţi decis, atât tu, cât şi scriitoarea Anca Oprescu să vă ocupaţi de „Inner Camp”, taberele de instruire pentru copii şi tineri?

Am plecat de la dorinţa de a împărtăşi şi altora fericirea noastră şi starea noastră de echilibru şi armonie, pentru că face parte din ADN-ul nostru, din destinul fiecăruia. Am să vă spun şi de ce. Pentru că noi ne-am retras la munte tocmai pentru că nu ne-am armonizat şi nu am rezonat cu mediile ocultate din cultură, cu mizeria intelectuală, cu reziduuri materiale şi spirituale, ceea ce se întâmplă acum în general în zona urbană, mai ales ceea ce înseamnă zona de învăţământ, de spectacol. Nu suntem singurii, bănuiesc că mai sunt oameni care vor să mişte ceva.

A mişca ceva în acest moment fără să fim în prim-plan, pentru că toată activitatea noastră nu este prezentă pe televiziunile naţionale. Acestea sunt interesate de puşcării, de puşcăriaşi, de puşcăriabili, de lenjeria intimă a unor neica nimeni, a unor monumente de prostie şi de incultură. Asta se vede la televizor în fiecare zi, asta se citeşte în majoritatea ziarelor în fiecare zi. Un sutien, un costum de baie, nu ştiu ce muşchi prezentaţi. Ei spun că este o chestie comercială, care vinde, care face rating. Dacă ei consideră lucrul acesta să fie sănătoşi. Este un moment în care şi noi trebuie să ne vedem de treabă. Noi, cei care observăm şi putem să facem o radiografie corectă a ceea ce se întâmplă. În mod firesc noi nu putem fi pe postul naţional într-un asemenea demers. Nu putem face tabere la televizor.

8fad83bd

Dacă noi vom instrui şi vom deschide ochii pentru o sută de copii pe vară, pentru noi este extraordinar. N-a fost elev care să plece de la noi din tabără fără să regrete, cu lacrimi în ochi. Ei au descoperit, prin noi, prin modelul nostru, că pe acest pământ există în proporţie de 99, 95 la sută iarbă, copaci, animale, gaze, vulturi, stânci, păduri, munţi, pâraie. Aşa arată pământul. El aşa vibrează. Cu aceste elemente trebuie să rezonăm noi.

Pământul nu înseamnă asfalt, beton, Lamborghini, iPad, iPhone. Această infirmitate copiii o capătă fără voia lor, pentru că este o infirmitate să nu cunoşti de unde vii, cui aparţii, părinţii noştri fiind doar părinţii noştri naturali. Noi avem în corpul nostru toate elementele care se regăsesc în pământ, pe care ei îl redescoperă, unii chiar îl descoperă acum. Noi nu suntem din plastic, din cola, din beton, din benzină sau tablă. Noi suntem compuşi exact din elementele pe care calci în momentul în care te descalţi şi mergi pe iarbă.

Atunci se întâmplă această armonie pe care nu ai cum s-o simţi şi pe care noi o observăm în ochii lor măriţi de uimire, de fericire. Acea bucurie instantanee pe care ţi-o oferă natura, care se devoalează într-un mod brusc. Lucruri pe care nu le ai undeva într-o căsuţă a memoriei. Gândirea noastră funcţionează conform unor procese, rutine, noi tot timpul identificăm ceva în jurul nostru. Identificăm ceva în baza unui cunoscut. Acela este un telefon, acela e un televizor, acela e un raft, acela e un tricou. În momentul în care întâlneşti ceva ce nu poţi identifica, nu-l ai într-o căsuţă de memorie, nu face parte din cunoaşterea ta ai nişte secunde în care aproape ţi se taie respiraţia. Este ceva ce n-ai mai văzut.

295666_4632002727039_627537487_n

Asta se întâmplă când vezi un versant de munte brusc, de după ramura unui copac. Un munte, o stâncă ce se prăvăleşte peste tine. Este ceva superb, o frumuseţe a naturii. Atunci simţi măreţia. Un million de cuvinte nu fac cât o faptă. Iubirea se face, nu se vorbeşte. Nu poţi să spui te iubesc. Există iubire, se arată, se face… E frumos să spui partenerului tău te iubesc, dar să ştie amândoi despre ce e vorba. În momentul în care Te iubesc ajunge un fel de salut, în loc de Bună ziua, ceva nu este normal acolo.

Care este regula de bază în aceste tabere de instruire pentru copii?

Când faci parte dintr-un conflict gândirea este tulbure, nu mai poţi judeca deloc corect. Corect înseamnă să ai un raport permanent cu coloana ta vertebrală. Se pare că este un raport real fizic cu ea. Mă refer la acele circuite subtile care fac legătura între noi şi univers. Când eşti conştient de asta ai o viziune mult mai corectă asupra a ceea ce se întâmplă în jurul tău. Ar fi bine ca fiecare să înţeleagă ce e cu el. Noi asta facem în tabere cu copiii. Reuşim să le arătăm cine sunt ei. În alte condiţii nu ar face-o.

Avem o singură lege. Nu suntem profesori, înţelepţii satului, marii compozitori sau scriitori. Avem o singură regulă: “Respectă-mă la fel cum te respect şi eu! Aşa cum îţi vorbesc, vorbeşte-mi!” Nu credeam, dar ei înţeleg şi apreciază acest fel de a fi, acest fel de a te comporta returnând respectul care ţi se acordă.

482be42b

Copiii nu mai au modele, nu mai au exemple. Părinţii încep să-I scape din mână de la vârste din ce în ce mai fragede. De ce crezi că se întâmplă astfel?

Nu mă sfiesc să spun că sistemul cultural şi cel educaţional urmează trendul societăţii, care este clar descendent. Lipsa de motivaţie a intelectualilor i-a făcut ori să plece în afară şi să-şi caute o plată pe măsura efortului pe care l-au depus în atâţia ani în a cunoaşte domeniul respectiv, ori să se retragă din acest tumult al aglomerării celor care dau din coate şi prin orice mijloace, bineînţeles total neortodoxe, ca să ajungă la succes, ca să ajungă la putere, ca să ajungă la bani.

Aşa cum a fost întotdeauna, vă rog să vă aduceţi aminte de Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Eugen Ionescu, toţi au plecat înfioraţi de ce se întâmpla la vremea respectivă. Dacă la noi erau porţile deschise şi condiţiile ar fi fost create cu siguranţă ei rămâneau aici, dar toţi au avut de suferit, chiar şi Constantin Brâncuşi, într-un fel sau altul de pe urma acestei lipse de interes. O lipsă de interes a societăţii faţă de cultură, faţă de elite, faţă de intelectuali.

Asta este o pagubă existentă de foarte mult timp, care a fost accentuată de perioada comunistă, impusă nouă de către Moscova, un regim care ne-a găsit pe noi total nepregătiţi. Noi, o ţară eminamente agricolă, o ţară cu tradiţii, o ţară de bun simţ. Proprietatea, sfatul bătrânilor, preoţimea, învăţătorul erau valori, însemnau ceva în comunitate. În orice comunitate. A venit această ciumă comunistă impusă din altă parte şi atunci această situaţie schimbată brusc a făcut ca să apară clasa proletară inexistentă la noi. Noi nu aveam clasă proletară, ea trebuia fie construită cumva, pentru că acei comunişti trebuia să conducă prin proletariat, nu prin ţărănime. Atunci ei au atras ţăranii de la sate, să vină la oraşe, în fabrici, în uzine, ca să aibă proletari, muncitori pe care să-I conducă.

lacul-balea

Ţăranul a venit, era încântat de apă caldă, de WC în casă, era uimit. Nu avea nici o vină săracul ţăran. Nu fac referire la cei care au fost ostracizaţi, am avut şi eu în familie cazuri. Au fost deportaţi, s-au întors chiriaşi în propriile case, mă rog, un şir de tragedii. Păi, ce să iasă din societatea aceasta profund alterată?

Normal că oamenii pentru care într-adevăr înseamnă ceva semenul lor, pentru care într-adevăr înseamnă ceva educaţia unui copil nu au ce să caute în oraş. Acolo nu se poate întâmpla acest lucru. În oraşe, în aglomerările urbane, părinţii copiilor, oricare ai fi ei, pot avea o situaţie foarte bună, excepţională, sau pot fi nişte nevoiaşi care abia trăiesc de pe azi pe mâine. În orice situaţie şi poziţie s-ar găsi ei sunt confiscaţi de rutina zilnică.

Du-te la firmă, ai grijă de angajaţi, vezi ce faci cu împrumuturile, vezi cum aranjezi cu alte probleme care apar, îndură traficul rutier, infernal. Copilul rămâne al nimănui, cu ghilimelele de rigoare. Ştiţi cui rămâne copilul? Televizorului, calculatorului, rămâne găştii care se formează la bloc, iar el este amprentat de mediul în care trăieşte la momentul respectiv. Or, acel mediu nu cuprinde părinţii.

Aceştia consideră că dacă i-au cumpărat un calculator, dacă îi satisfac toate nevoile, i-au cumpărat un iPod, un iPhone şi aşa mai departe şi copilul e fericit e în regulă, totul e rezolvat. Nu! Nici vorbă de aşa ceva. Lăsând copiii să se orienteze singuri, ei sunt predispuşi la violenţă, sunt predispuşi la pronografie, la consumul de droguri. De ce? Pentru că ei asta văd în jurul lor. Părinţii îşi creează iluzia că nu, copilul lor nu e chiar aşa cum cred ei. Nu vorbesc doar ca să mă aud. Vorbesc în urma unor experienţe, ale unor constatări.

f7c45a29
În fiecare zi oamenii duc parcă un război, se lovesc de probleme din ce în ce mai mari, se simt dezorientaţi. Mulţi nici nu cunosc drumul spre rugăciune, spre credinţă. De fapt până şi calea spre biserică s-a uitat, nu-i aşa?

Noi observăm, noi constatăm fără să participăm. Nu mai suntem parte dintr-o armată care vrea să fie victorioasă contra unei alte armate, nu contează care, nu contează cauză. Noi nu mai suntem parte din conflict. Eu spun nişte lucruri la care ar trebui să mediteze multă lume. A nu face parte din conflict, a observa, a constata. Acestea sunt lucruri total diferite. Nu pot fi părtinitor, nu ţin partea cuiva. Dacă faci parte dintr-un sistem atunci evident că eşti condus de criteriile acelui sistem. Credinţă şi religie!

E suficient să te gândeşti puţin cu mintea ta, nu cu a altuia. În întreaga noastră activitate diurnă, şi nocturnă, încălcăm foarte multe precepte ale ortodoxiei, dar foarte multe. Nu contează că eşti ţăran, patron sau multimiliardar, elev sau student, dacă ne referim la o morală creştină care trebuie să fie la baza oricărei etici, pentru că asta ar trebui să se studieze în şcoală, dar nu se întâmplă astfel. Conform acestor legi, conform acestor reguli, conform acestor precepte noi greşim şi avem sentimentul vinovăţiei.

În loc să lucrăm cu noi, să descoperim cauza, pentru că ştiţi bine, iar cei care ne vor citi vor afla acum, războiul cel mai greu e cu tine însuţi. Lupta adevărată se dă cu tine, nu cu celălalt. Spunea un mare scriitor francez: “L’enfer, c’est les autres”. În întunericul acestei senzaţii de vinovăţie pe care o capeţi fiind conştient de faptul că ai greşit apare o rază de lumină. Preotul… Că e catolic sau ortodox nu contează.

Îţi spui “Lasă că mă duc la biserică duminică, dau un acatist, aprind o lumânare, mă binecuvântează preotul şi am scăpat!”. Cunosc aceste rutine, nu vorbesc aiurea. Mă duc mă spovedesc şi mă împărtăşesc şi am scăpat. Adevăratul proces, pentru că eu vorbesc despre ce se întâmplă, nu vorbesc despre o situaţie idilică în care toţi vrem să fim eliberaţi, să fim iertaţi de păcate, acest lucru se întâmplă, nu intrăm în amănunte, dar toţi vrem acest lucru. Devine o rutină. Aceea de a merge la biserică să ne vadă lumea cu cravată şi cămaşă albă, scrobiţi, cu freza făcută, cu pantofii lustruiţi. Să vadă că noi respectăm biserică, noi respectăm pe Dumnezeu. Să vadă lumea cât de religioşi suntem. Apoi o luăm de la început. De la început cu alcoolul, cu preacurvia, cu toate păcatele.

Iisus Hristos spunea să nu păcătuim nici cu gândul, ceea ce trebuie să recunoaştem şi să spunem de-a dreptul că este foarte greu pentru majoritatea oamenilor. Lumea vine pregătită de la biserică să bea un şpriţ, să facă un grătar şi să o ia de la început. De ce? Pentru că urmează o altă duminică în care ne îmbrăcăm frumos şi ne declarăm ortodoxia, catolicismul sau orice. Sistemul funcţionează.

420189_4632004567085_1055226987_n

Eu am ajuns să fac turul mănăstirilor ca să mă rog, să sărut icoanele şi să plec liniştit. Eu nu mă duc să fac poze, să vizitez, să mă uit la flori. Mă interesează relaţia cu Dumnezeu. Nu mă interesează să plătesc pentru asta. Nu accept să plătesc bilet de intrare ca să mă rog în biserica lui Dumnezeu, mi se pare o blasfemie. Iisus în Matei 6 spune: “Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El”.

Când vrei să te rogi lui Dumnezeu să nu uiţi că El ştie înaintea ta ce ai tu nevoie. E greu. Cine erau apostolii, tâmplari, pescari, vameşi, oameni obişnuiţi, nu intelectuali, că altfel cădeau în partea fariseilor, care erau cu litera legii. Spune clar Iisus “Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” Să nu te vadă lumea, să nu ştie stânga ce face dreapta. Nu trebuie să mergi la temple ca să te vadă lumea că te rogi. Rugăciunea trebuie făcută în camera ta şi ai grijă să nu te vadă nimeni. Este o relaţie directă a noastră cu Dumnezeu, suntem creaţia Lui, după chipul şi asemănarea Lui.

Iisus Hristos spune şi cum să ne rugăm. Multă lume nu ştie lucrul acesta şi e păcat. “Tatăl Nostru”… Rugăciune pe care o spunem şi noi, aşa cum ne-a fost lăsată de Iisus. Morala pentru orice făptuieşti, asta contează. Ori asta nu mai există, ea este înlocuită cu un haos a ceea ce se întâmplă în jurul nostru în fiecare zi. Morala nu înseamnă haos, morala înseamnă ordine. Divinitatea înseamnă ordine, nu haos. Universul înseamnă ordine, nu haos.

fagaras-munti-580x392

Eşti un om dintr-o bucată. Totul începe şi se termină cu respectul pentru tine. Face prietenia excepţie?

De ce să zic că-mi este prieten un om care nu mi-e în familie. Prietenia este o valoare care trebuie să se manifeste în familie, între soţi, între copii, între părinţi şi copii, între oameni în general. Fără categorii familiale, sociale sau economice. Prietenia este una, nu sunt mai multe. Ca şi iubirea, aşa e şi prietenia. Prima regulă e respectul, peste tot. Prima şi ultima.

Ce te-a ajutat să te ridici? Ce te-a motivat să mergi mai departe când ai întâlnit obstacole?

Destinul m-a ajutat. Avem falsa impresie că facem alegeri. Am să spun nişte lucruri ermetice, dar trebuie. Nu pot să evit subiectul. Ideea asta cu alegerea e una falsă, o idee pentru popor. Iisus spunea să nu aruncăm mărgăritare porcilor. Lumea e făcută 90 la sută din porci. Spun lucruri dure. Asta este. Porci care se îmbuibă, se gândesc numai la grătare, la şpriţ, la femei, la bărbaţi. Este o realitate pe care trebuie să ne-o asumăm. Nu avem nimic cu ei, să fie sănătoşi!

Despre asta este vorba. Este destinul nostru, nu facem alegeri. E scris în stele, aşa spune o vorbă. Noi urmăm un traseu interior, aşa-zisa alegere face parte dintr-un traseu. Frumuseţea totală şi definitivă este că acel traseu poate fi modificat atunci când eşti conştient de acest lucru. În momentul în care nu eşti conştient eşti o frunză în vânt. Nu spun asta în urma revelaţiei avute sub merii din grădină. Acestea sunt lucruri ştiute, cunoscute, la care are acces oricine doreşte să crească spiritual. Numai că eu le-am înţeles. A fost în destinul meu, eu cred în Creator, în revelaţie, sunt agnostic. Dacă eu cred atunci asta trebuie să se întâmple.

cascada-valea-moasei-muntii-fagaras_99cda3bacbce24

Cum particip la destinul meu? Particip cu mulţumire. Eu sunt mulţumit că trăiesc aşa, cu valuri, urcuşuri, coborâşuri. Pe mine asta mă mulţumeşte. Mulţumirea asta m-a adus la munte, la apă, la izvor, la bucuria pe care eu o simt când văd lucrurile astea. Când văd luna, cerul, în linişte, neperturbat de eşapamente, de agitaţie.

Câmpul energetic al omului are nişte metri şi dacă eşti într-o aglomerare urbană eşti neapărat, intri în rezonanţă conform unor legi clare cu acele câmpuri nefaste din jurul tău, care au o dinamică foarte mare. Nu ştii de ce ţi-e rău. Dacă ştii despre ce este vorba, te protejezi. Dacă aşa a vrut Dumnezeu să se întâmple, să moară mama, tata, ce să fac? Nu pot să spun că am sărit în sus de bucurie. Să nu cădem în extreme. Am acceptat! Cum adică de ce? Moartea face parte din viaţă. Somnul este egal moarte, de asta e bine să ne bucurăm că ne trezim, că ne mai dă Dumnezeu o zi.

Spuneai într-un interviu că „Anca are acces la Mesaj, poezia ei este scrisă de ape, munţi şi curcubee. Muzica şi poezia rezonează cu sufletul, nu cu mintea, cu intelectul. Cele două însumează o stare, nu un limbaj”. Pentru că muzica ta e altfel, iar textele soţiei tale la fel, aş vrea să vorbim puţin despre ceea ce faceţi voi…

2551

Muzica e imperfectă. Mă refer la sistemul Werckmeister, de intonaţie, împărţirea aceea între ton, semiton. Între Do şi Do diez este o infinitate de frecvenţe. Sunt multe sunete ca înălţime. Multe. Semitonul considerat acum cel mai mic interval muzical este uriaş. Muzica stelelor, muzica universului, acea vibraţie ţine de simţul nostru limitat şi la un moment dat ţine de plăcerea noastră, în cel mai rău caz.

Muzica a avut un scop curativ de la început. Ea nu a plecat ca distracţie. Curativ, vindecător. Anumite sunete, anumite corzi care vibrau pe anumite frecvenţe făceau bine anumitor organe, şi acum este tradiţia aceasta în India. Şi nu numai acolo. Totul vibrează în universul acesta. Se întâmpla fenomenul de rezonanţă.

Apoi muzica a avut un înţeles magic. Însoţea procesiunile religioase, de invocare a zeilor. În aceste procesiuni, se foloseau nişte sunete a căror rezonanţă oamenii credeau că se acordează cu zeii. Apoi a ajuns la petreceri, apoi în cluburi. Acum e doar ritual de împerechere. De ce cânt? Nu fac parte din conflict, doar observ, dar observaţia mea poate să doară. Îi respect pe toţi, ca nişte fiinţe ce sunt.

carte

Pentru că muzica este un suport pentru cuvânt, care are o putere extraordinară şi dacă nişte cuvinte bine alese pot face bine celor de lângă mine, pot ridica o sprânceană, pentru mine înseamnă mult. Dacă cineva ascultă ce cânt eu pe versurile Ancăi Oprescu şi spune “Cum a zis acolo? Am totul în 21 de grame de mine? Stai puţin!” mă bucură.

Omul când începe să-şi pună întrebări începe să iasă din cocină. Merge spre mărgăritare, spre perle. Perla nu e de mâncare, nu dormi pe ea, nu e de băut, nu ţi-e acoperiş. Perla e frumoasă. Te uiţi la ea şi eşti fericit. Nu a spus Iisus Hristos cârnaţi, a spus perle. Făcute de o scoică, un lucru frumos, dar în cât timp şi în ce condiţii. Când te uiţi la ea îţi dă starea de bucurie, de frumuseţe. Este vorba de un simţ estetic. Eu nu cânt “Te iubesc, te doresc, hai la mare”… Eu observ. Noi nu scriem aşa. Nu ne interesează să fim vedete, să ne ştie toată lumea. Vrem ca oamenii să ridice o sprânceană. Atât. “Sunt călător pe o cale întoarsă, iarba-mi răsare din cer. Nici n-am plecat, dar mă întorc acasă, merg dinspre mâine spre ieri”. Păi, asta este contra firii contemporane… Nu e nimic distractiv în ce facem noi, nu e dans, nu e veselie. Dumnezeu e veselie, e linişte, pace, armonie. Asta e natura.

muntii-fagaras-cartisoara-sibiu_cb76d314f92c39
Vorbind de natură, de locuri frumoase, de pământ, spune-mi ce înseamnă pentru tine pământul românesc?

Am văzut şi alte locuri, ca toată lumea de altfel, am fost în stânga şi în dreapta. Pământul românesc e raiul pe pământ, e paradisul, e un pământ bogat. Pământul acesta renaşte. Cu toate defrişările, dacă laşi pământul acesta zece ani e pădure la loc. Aici unde stau eu acum va fi pădure peste zece ani. Pământul acesta are sevă, nici nu trebuie să pui tu ceva, creşte de la sine. Unde aţi mai văzut atâtea ape? Ştiţi câte izvoare sunt aici?

Carte de vizită

646x404
Walter Dionisie a debutat în formația „Redivivus”, apoi a devenit membru al „Nashville Songwriters Association International” și al „UCMR-ADA”, sub contract cu „EMI PUBLISHING”. În 1988 a condus Orchestra Teatrului Muzical din Brașov. A participat la deschiderea primului club de jazz din România, „You & Me”, alături de Sorin Chifiriuc, A.G. Weinberger, Mugurel Vrăbete, Garbiș Dedeian, Florin Ionescu și Silviu Aioniței. A orchestrat și a cântat împreună cu Mircea Rusu celebrele „Omul bun și pomul copt” și „Verde-nrourat (E grea și frumoasă viața de român)”. Redactor șef la televiziunea „Europa Nova” între anii 1996 și 1998, unde promovează cu succes tinerii, foarte mulți dintre ei devenind vedete, în muzică sau televiziune. A fost printre primii producători independenți de televiziune din România. În ianuarie 2007 a înființat formația „Respect” şi s-a implicat activ în desfășurarea multor acțiuni de protecția mediului. A înfiinţat, împreună cu Dan și Lenuș Constantinescu, „Asociația Respect”. În 2011 a lansat împreună cu Anca Oprescu albumul „Apă de ploaie”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here