Vremea este sinteza actuală a existenței și inexitenței

0
96

jsTaina creației se evidențiază în conștiința contradictorie de sine a creaturii despre veșnicia și vremelnicia existenței. Vremea este sinteza actuală a existenței și inexitenței, ființare. Prezentul, care e mereu înghițit de trecut și se îndreaptă către viitor, este un fel de punct fără dimensiune, ce se mișcă în oceanul existenței meonale: a semi-existenței trecutului și viitorului – a deja neființei și încă neființei. În intuiția vremelniciei se percepe antinomia creației – a începutului divin afundat în nimic, pe care îl fecundează. Fiindcă vremea este caracterul trecător și nimicnicia tuturor celor existente, însă totodată și posibilitatea tuturor celor ce au existat, „panta rei” al existenței. Conștiința vremelniciei însăși, cu caracterul ei arzător și ascuțit, e născută de sentimentul supravremelniciei, nevremelniciei vieții, ea se naște numai la scrutarea din veșnicie a vremii. Zavistnicul Cronos își înghite gelos copiii, mortificând, devalorizând, răsturnând tot; viața este un fel de triumf al pieirii generale. E puțin probabil să existe un alt lucru care să stârnească într-atât inspirația poeților și înțelepților întregii lumi, ca suspinele și gemetele dedicate vremelniciei! Cine vrea să simtă cu mai mare intensitate acest lirism sumbru trebuie să cunoască măreața „ceremonie a înmormântării” semnată de inspiratul cântăreț Ioan Damaschin.

Dar din adâncurile melancoliei, în tăcerea întristată se aude o șoaptă neîncetată, sfioasă și liniștită, dar totodată hotărâtă și nepotolită: tu ești veșnic, te-ai născut numai pentru timp, el e în tine, și nu tu în el, tu desfășori și înfășori ghemul său în memoria spiritului timpului, legi clipele timpului în șuvoiul lui neîntrerupt, vezi trecutul și viitorul din fiecare moment al prezentului. Vremea și veșnicia sunt corelative: vremea nu s-ar percepe în curgerea sa, nu s-ar percepe în curgerea sa, nu s-ar aduna din momente separate rupte, dacă acest lucru nu ar fi săvârșit de către subiectul supratemporal al timpului. Vremea se suprapune veșniciei, nu este altceva decât veșnicie desfășurată în existență, îmbrățisând creator nimicul. De aceea vremelnicia este o formă generală a existenței, o însușire a creatului, căreia îi sunt subordonate toate creaturile: și îngerii, și oamenii, și întreaga lume. Timpul poate fi diferit, vremelnicia se exprimă în timpuri concrete, îmbunătățite calitativ: trebuie să presupunem că timpul pentru îngeri e altul decât pentru oameni, iar pentru om e altul decât pentru animale. Forța distrugătoare a vremelniciei poate nu numai să se dezvolte, ci să fie depășită în timp, reducându-se la potențialitate, iar atunci timpul devine ceea ce consideră Platon, și anume „un fel de mod mișcător al veșniciei”.

Serghei Bulgakov, Lumina neînserată – Contemplații și refleții metafizice

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here