Epistole pastorale: Obscenitățile

0
162
Vorbe de ruşine Iubiţii mei enoriaşi,

În această epistolă am să vă atrag atenţia asupra păcatului vorbirii obscene, a cuvintelor murdare, vulgare, a vorbirii triviale.

Poluarea verbala

Acest păcat, din nefericire, a devenit un fenomen necuviincios de fiecare zi. Peste tot, de la cei mici şi cei mari, bărbaţi şi femei, băieţi şi fete, elevi şi eleve, acasă, la şcoală, la cafenea, pe drum, în piaţă, pe terenul de sport, la joacă, la locul de muncă, în călătorie, în toate mijloacele de transport, în diferite locuri de distracţie, se aud astfel de cuvinte, astfel de vorbe murdare şi obscene, încât orice om serios simte tristeţe şi ruşine, pentru această stare jalnică şi fenomen al trivialităţii, al poluării verbale.

Nu ne ajunge, vezi bine, poluarea atmosferei şi mediului înconjurător, a pământului nostru frumos, mai avem şi poluarea sonoră, prin cuvinte, care provin, după cum se observă în ultima vreme, în mod alarmant, şi din mass-media, şi de la radio şi de la televiziune, a căror programe sunt orice altceva numai educative şi formatoare de obiceiuri bune nu.

Nu ar fi exagerat să spun că omul care vorbeşte grosolan, care spune trivialităţi, seamănă cu o cloacă, cu o groapă, cu o ţeava de scurgere deschisă, din gura căreia ţâşnesc şi ies putori şi murdării sufocante. Omul trivial mai seamănă cu un vehicul-cisternă de gunoaie, care, când trece pe lângă noi, împrăştie dezgust şi scârbă. El seamănă cu scarabeul, care ar gura plină de excremente.

Sfântul Prooroc David spune în mod semnificativ că „o groapă deschisă este grumazul lor” (Psalmul 5, 10).

Da, fraţilor, cu adevărat, un mormânt deschis este gâtlejul, gura celor ce spun vorbe murdare sau vorbe defăimătoare, care emană miros de moarte trupească şi sufletească.

Obscenităţile, încă din antichitate, erau considerate ca ceva respingător, josnic, nedemn, un lucru necuviincios, care-l coboară pe om în educaţie, în raţiune şi cultural, îl compromite în faţa cunoscuţilor săi, în mediul lui şi în societatea civilizată în general.

Aristotel defineşte obscenitatea ca pe ceva „ridicol”, iar istoricul Polivios o dezaprobă şi o consideră „decădere morală”.

Licurg din Sparta interzicea prin lege vorbirea obscenă cetăţenilor lui. Platon îi sfătuia pe tineri să nu imite exemplul rău al celor ce vorbesc trivial. Vor vrea ei, oare, să asculte sfatul acestui mare învăţător înţelept, tinerii noştri de azi, care, în afară de câteva excepţii, scot din gura lor într-una, fără ruşine, duhoarea obscenităţilor şi trivialităţilor?

Platon îi povăţuia pe tineri să nu-i imite pe cei ce vorbesc murdar, însă, noi toţi, astăzi, şi mai ales părinţii, îi sfătuim pe tineri, pe copiii noştri, să nu vorbească urât, le dăm, în primul rând, exemplul bun în această privinţă şi în toate celelalte? Tare mă tem că se întâmplă contrariul.

Şi, desigur, unii părinţi, în loc să le dea exemplu frumos prin viaţa lor şi în loc să-i împiedice să o facă, se mândresc când îi aud vorbind murdar, crezând, nefericiţii, că de „deştepţi” ce sunt zic vorbe necuviincioase copiii lor. De asemenea, Klimis din Alexandria zice că creştinii trebuie nu numai să evite obscenităţile în cuvinte, dar şi pe cei ce vorbesc murdar să-i dezaprobe, deoarece cuvintele necuviincioase care ies din gura celui ce vorbeşte murdar îl arată ca fiind „rău, idolatru, ignorant şi depravat, şi nu decent şi înţelept”.

Vechiul şi Noul Testament şi Sfinţii Părinţi prealuminaţi ai Bisericii noastre interzic şi condamnă vorbirea murdară şi defăimarea, pe care o consideră un mare păcat.

Pentru că nu-mi permite spaţiul, dar şi ca să nu vă obosesc peste măsură, am să menţionez doar câteva citate de la Sfântul Apostol Pavel: „Nici o vorbă rea să nu vă iasă din gura voastră ” (Efeseni 4. 29) şi „să nu se pomenească între voi… nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin” (Efeseni 5, 3-4), şi ce spune Domnul nostru, Care, acuzator, întăreşte acestea: „…că pentru orice cuvânt în deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (Matei 12, 36-37).

Spun unii, ca să se justifice, că vorbele indecente şi vorbele murdare pe care le spun, nu le spun cu răutate, ci din simplă obişnuinţă.

Trebuie însă să cunoască fraţii noştri că şi din răutate, şi din simplul obicei, aceste cuvinte murdare odată spuse devin un prost obicei, care nu încetează şi uşor se dezvoltă. Să nu uităm că toate defectele, mici şi mari, şi toate faptele rele, mici şi mari, la început aşa apar, simple şi nevinovate. Încet-încet, însă, prind rădăcini, devin năravuri, devin stări permanente, şi la urmă ajung acolo unde ajung, cu rezultatele neplăcute şi tragice.

Faptul că mai târziu defectele şi proastele obiceiuri nu se părăsesc, o spune şi proverbul popular: „Cine învaţă de mic nu se lasă la bătrâneţe”, sau: „Năravul din fire n-are lecuire”, lucru care este valabil pentru toate deprinderile şi faptele bune sau rele.

Însă despre vorbirea obscenă din „obişnuinţă şi nepăcătoasă”, după cum gândesc ei, ne spun ce fac când se enervează şi se mânie din diverse motive şi pricini.

Din obişnuinţă nu pot să se abţină, să se stăpânească.

Atunci, din păcate, începe cel mai mare rău. Atunci nu ştiu ce spun. Atunci încep să dea drumul la înjurături, blesteme, blasfemii, defăimări, ponegriri, acuzări, calomnii şi atâtea altele, ca să se confirme ceea ce spune Sfântul Iacov, ruda Domnului, care scrie că limba este „un râu fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de  moarte ” (Iacov 3, 8), şi poporul care zice: „Limba oase n-are, dar oase zdrobeşte”, sau: „Limba ta picură otravă”, sau: „Te mănâncă limba” şi altele.

Ba mai mult, dragii mei creştini, nu sunt îngăduite vorbele în glumă care nu se cuvin, flecărelile şi vorbăria nesărată, insultele şi ironiile pe socoteala fraţilor noştri, a semenilor noştri. Semnificativă în această privinţă este păţania tragică aducătoare de moarte a copiilor care, ca să râdă şi să se joace, îşi băteau joc şi-l luau în derâdere pe proorocul cel pleşuv, Elisei (IV Regi 2, 23-24).

Şi este, fraţilor, nefiresc şi absurd, să zicem câd vorbe frumoase, când vorbe urâte.

Când să binecuvântăm, când să blestemăm. Când să-L cântăm şi să-L slăvim pe Dumnezeu, când să-L înjurăm sau să vorbim murdar şi să-i ponegrim pe semenii noştri. Şi aşa cum izvorul, scrie iarăşi Sfântul Iacov, nu ţâşneşte din acelaşi loc apă dulce şi apă sărată, şi aşa cum smochinul nu face măsline, şi viţa de vie nu rodeşte smochine, aşa şi din aceeaşi gură nu trebuie să iasă şi binecuvântare şi blestem sau să se pună şi vorbe bune şi vorbe rele (Iacov 3, 11-12).

Fireşte, limba de una singură, nu este de vină. Aceasta este un organ. Ea exprimă ce există în noi, în inima noastră, căci, potrivit cuvintelor Domnului nostru: „Din prisosul inimii grăieşte gura” (Matei 12,34)

Primul lucru pe care trebuie să-l facem, dacă vrem să se îndrepte răul şi să contenească vorbirea obscenă, vorbirea de rău, este să ne îndreptăm pe noi înşine, să ne curăţim lumea noastră dinăuntru, „pe omul dinăuntru” (Efeseni 3, 16), lucru la care se ajunge şi se reuşeşte cu căinţă adevărată, cu harul lui Dumnezeu şi prin neîncetata noastră luptă duhovnicească.

„Mireasmă bună lui Hristos”

Şi atunci, curăţiţi pe dinăuntru, reînviaţi, renăscuţi spiritual, vom putea şi vom fi în stare să ne exprimăm, să cuvântăm cuviincios, civilizat, folositor şi plăcut lui Dumnezeu. Atunci şi numai atunci, toate cuvintele noastre vor fi „ drese cu sare ” (Coloseni 4, 6), şi nu nesărate şi defăimătoare. Atunci şi viaţa noastră şi gura noastră şi cuvintele noastre vor răspândi mireasmă, vor fi cu adevărat „mireasmă bună lui Hristos” (II Corinteni 2, 15).

Şi, pentru ca aceasta să devină realitate, odată cu strădania noastră, să-L rugăm fierbinte pe Dumnezeu şi să-I spunem împreună cu Proorocul David: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele” (Psalmul 140, 3), ca să nu iasă vreun cuvânt rău din ele, şi: „Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta” (Psalmul 50, 16).

Iubiţii mei fraţi, îngerii, toată lumea văzută, toată zidirea, cerul, pământul, soarele, luna, stelele, marea, râurile, munţii, pomii, păsările, toate cele create de Dumnezeu şi fiecare în felul lui, cu recunoştinţă, Îl cântă şi-L slăveşte pe Ziditorul şi pe Creatorul său, şi numai omul, încununarea crea­ţiei, constituie nota falsă! Şi în loc ca şi oamenii să participe la acest concert al acestor creaţii, întru slăvirea lui Dumnezeu, oamenii, şi noi cu toţii, cu mic cu mare, în loc să-L cântăm şi să-L slăvim pe Dumnezeu, în loc să scoatem din gura noastră cuvinte de iubire şi de zidire către fraţii noştri, către semenii noştri, îl înjurăm de multe ori pe Creatorul nostru, şi vorbim murdar şi de rău pe ceilalţi!

Doamne, îndelung-Răbdătorule, mintea noastră o luminează şi inima şi buzele noastre le deschide, ca să Te cântăm pe Tine, în Sfânta Treime: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Amin.

“Epistole pastorale”, Protoprezbiter Ioannis Ath. Giannopoulos. Carte tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte GALACTION Episcopul Alexandriei şi Teleormanului. Traducere din limba greacă: Prof. Elisabeta Criste. Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria – 2012

Pentru a asculta vorbe placute: http://radio-online.ro/ si http://radio-online.ro/channel/Jurnal-Spiritual-FM