Voia lui Dumnezeu – norma cererilor noastre

0
132

asCredința se înțelege ca o acceptare liberă a cuvântului lui Dumnezeu. Or, spune Sfântul Vasile cel Mare, cuvântul lui Dumnezeu e „îmboldire a voinței”. A ne ruga cu credință înseamnă deci a accepta voia lui Dumnezeu ca normă a dorințelor proprii. „Nu voi să ți se facă cele ce te privesc precum socotești, ci precum îi place lui Dumnezeu, și vei fi netulburat și mulțumit în rugăciunea ta”, spune avva Evagrie.

Sfântul Ioan Cassian confirmă această învățătură prin autoritatea Apostolului Ioan: „Trebuie să ne întoarcem fără încetare la cuvântul Evanghelistului Ioan care risipește toată nesiguranța: Vom avea încredințarea că am fost ascultați de Dumnezeu, dacă vom cere ce este după voia Lui”. În ceea ce Domnul Însuși ne face să spunem: „Facă-se voia voastră!”vom spune „voința voastră” și nu a noastră.

Toate acestea pot părea decepționate după frumoasele îndemnuri la încredere dinainte. Oare Dumnezeu nu consimte cu adevărat la ceea ce dorim? Nu ne rămâne altceva decât să rămânem supuși?

Pentru a răspunde la această obiecție este bine să ne aducem aminte de ceea ce asceții Răsăritului înțeleg prin „voie proprie” și desființarea ei totală. Nu este vorba aici de inițiativele și activitatea omului, ci numai de devierile lor spre rău. În acest sens, o cerere inspirată de „voia proprie” nu poate evident să fie auzită de Dumnezeu. Oamenii duhovnicești, dimpotrivă – și printre ei sunt și făcători de minuni – , aveau conștiința că Dumnezeu făcea cu adevărat voia lor; ei Îl forțau, ca să spunem așa, să schimbe planurile Sale veșnice. Să citim, de exemplu, în viața Sfântului Serafim din Sarov episodul în care el face să trăiască pe cineva care, după planurile Providenței „trebuia să moară”.

Cum e cu putință așa ceva? Argumentația lui Origen cu privire la preștiința lui Dumnezeu corespunde în realitate cu explicația extrem de nuanțată a lui L.S. Frank care făcea să intervină o dată cu creația lumii concrete de către Dumnezeu, „la început”, colaborarea omului la activitatea creatoare de-a lungul istoriei.

În ciuda tuturor acestor explicații sau restricții, dialogul liber între Dumnezeu și om rămâne un mister. Se întâmplă, remarcă Clement Alexandrinul, ca Dumnezeu să-i asculte pe păcătoși. De ce? Ne putem gândi la două răspunsuri: sau pentru că ceea ce le dă atunci le este de folos, sau pentru că îi ascultă în virtutea uriașei Sale bunătăți. Cel de-al doilea motiv este tipic biblic: Dumnezeu este milostiv „pentru numele Său”, pentru că milostivirea sa este veșnică. Acesta este motivul marilor minuni ale istoriei mântuirii. Oamenii duhovnicești, care știau să fie simpli, nu îndrăzneau să se aventureze în analiza „faptelor Sale înalte”; preferau să le contemple pentru a se ruga și cu mai multă fervoare.

Tomas Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului Creștin – Rugăciunea                       

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here