Vocația morală a omului

Vocația și conștiința

0
322

vocatieVocația și conștiința

Vocația -Etimologic noţiunea de vocaţie provine din limba latină de la substantivul vocatio, onis, care în limba română se traduce prin invitaţie (la o masă) sau citaţie (în justiţie). Deci noţiunea de vocaţie exprimă o caracteristică specific umană şi anume. Conştiinţa de a fi invitat sau chemat de cineva, ca şi răspunsul pozitiv sau negativ la această invitaţie.

Din perspectiva Teologiei morale, vocaţia presupune invitaţia pe care Dumnezeu i-o face Omului

Vocația -Pentru a-şi asuma existenţa în comuniune cu El şi răspunsul concret pe care acesta trebuie să-l dea acestei invitaţii. Aceste două aspecte esenţiale trebuie să le avem în vedere când vorbim despre vocaţia Omului din punct de vedere teologic.

Teologia morală defineşte vocaţia Omului nu ca un proiect de viaţă pe care acesta şi-l face în calitatea sa de fiinţă autonomă, ci ca un dar al lui Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Apostol Petru, în prima sa epistolă, se exprimă astfel: „Aşa cum Cel ce v-a chemat pe voi e sfânt, fiţi şi voi sfinţi în întreaga voastră purtare” (I Petru, 1,15).

Înţeleasă ca dar şi invitaţie a lui Dumnezeu, vocaţia are câteva caracteristici specifice

Vocaţia este un act al iubirii creatoare a lui Dumnezeu care-l cheamă pe Om „pe nume” (Isaia 43,1). Și-i dă „un nume de cinste” (Isaia 45,4) înainte ca el să ştie acest lucru. Aceasta înseamnă că vocaţia nu este exterioară Omului, ci este înscrisă în structura sa ontologică. Din primul moment al creaţiei, şi deci din momentul naşterii fiecărei fiinţe umane care este „chemată” să trăiască în această lume „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Gen. 1, 26-27).

Vocaţia este un dar universal prin care fiecare persoană umană poate trăi în comuniune cu Dumnezeu

Vocația -Și cu alte persoane, cu care formează o singură familie umană capabilă de dialog şi solidaritate întru promovarea şi realizarea demnităţii sale. În acest sens, un teolog contemporan se exprima astfel:

„Eu am fost creat de Dumnezeu pentru a fi cineva şi a face ceva pentru care nimeni altul nu a fost creat. Este puţin important ca eu să fiu bogat sau sărac, dispreţuit sau preţuit de oameni. Dumnezeu mă cunoaşte şi mă cheamă prin numele meu. Într-o anumită măsură, eu sunt tot atât de necesar pentru „locul” meu, cât un înger este pentru al său”.

Vocaţia este o realitate dinamică întrucât Dumnezeu îl cheamă pe om în fiecare moment al vieţii sale

Vocația -Pentru a fi o manifestare vie a iubirii Sale pentru umanitate. Omul devine conştient de acest lucru printr-un dialog intim şi permanent cu Dumnezeu şi cu „semenii” săi.

Punctul culminant al vocaţiei umane îl reprezintă chemarea la comuniune cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Aceasta constituie, în Biserica lui Hristos, o vocaţie radicală, primită prin botez, mirungere şi euharistie. Actualizată în mod conştient de-a lungul întregii sale vieţi, creştinul se apără prin ea. De păcat şi de toate consecinţele care decurg din el (orgoliu, egoism, eroare, violenţă, intoleranţă etc.). Se apără şi se eliberează, prin ea, de orice formă de sclavie şi opresiune exterioară (discriminare, exploatare, marginalizare etc.).

Răspunzând vocaţiei de a fi şi a rămâne permanent în comuniune cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu

Vocația -Și prin El, cu Dumnezeu Tatăl, în Duhul Sfânt, creştinul dobândeşte şi el calitatea de „fiu” al lui Dumnezeu. Prin această conştiinţă „filială” şi, în acelaşi timp, „fraternă”. Creştinul este pregătit să se realizeze deplin ca om printr-o relaţie autentică cu creaţia, cu ceilalţi oameni (creştini sau necreştini) şi cu Dumnezeu. Evident că această realizare se desfăşoară în Biserică, adică în comunitatea celor chemaţi de Dumnezeu Tatăl, prin Duhul Sfânt, la comuniune cu Hristos.

În Biserică, fiecare creştin îşi asumă vocaţia fundamentală

Vocația -Comună tuturor, într-un mod specific, ca dar personal al Duhului Sfânt, iar diversitatea darurilor ne permite să vorbim şi despre diversitatea vocaţiilor.

Rezultă de aici că fiecare creştin, trăind în Biserică, este chemat să-şi descopere şi să-şi urmeze şi vocaţia sa specifică, personală. Pentru a putea realiza binele pe care-l datorează „fraţilor” săi şi tuturor oamenilor. Sfântul Apostol Pavel se exprimă minunat, în acest sens: „Dar avem felurite daruri, scrie el romanilor, după harul ce ni s-a dat (…) Dacă avem slujbă să stăruim în slujbă. Dacă unul învaţă să se sârguiască în învăţătură; dacă îndeamnă să fie la îndemânare. Dacă împarte altora să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte să fie cu tragere de inimă” (Rom. 12, 5-8). Şi Sfântul Apostol Petru, în prima sa epistolă, foloseşte acelaşi limbaj edificator:

„După darul pe care l-a primit fiecare, slujiţi unii altora, ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu

Vocația -Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să se slăvească prin Iisus Hristos” (I Petru, 4, 10-11).

Din textele citate mai sus, putem constata că există o complementaritate a darurilor şi deci o complementaritate a vocaţiilor. Fiecare vocaţie specifică are nevoie de celelalte pentru a se putea realiza. Această dimensiune complementară a darurilor şi vocaţiilor personale în viaţa creştină este astăzi insuficient subliniată. Și de aici o solidaritate precară întru diversele vocaţii şi, mai mult, o slabă participare a comunităţii creştine în alegerea, orientarea şi susţinerea vocaţiilor membrilor lor.

Introducere în Teologia Morală, Introducere și concepte generale

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here