Vladimir Găitan: Am această credinţă că rugăciunea dinainte de spectacol mă ajută, îmi dă putere şi linişte

IMG_8202Loreta Popa

[fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]

De când l-am văzut prima dată în “Reconstituirea”, mi-a rămas undeva aproape, ca şi cum ştiam că ne vom reîntâlni într-un fel, cândva. Şi aşa a fost. A urmat “ Săgeata căpitanului Ion”, “Întoarcerea lui Magellan”, “Zile fierbinţi”, unde nu pot să spun de ce, dar mi-a plăcut pentru că era credibil, real. Apoi “Pentru patrie”, “Întâlnirea”, “Din nou împreună”, “ Noi, cei din linia întâi” şi “ Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” până la “Poker”.

[fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Am remarcat forţa bărbătească de o rafinată subtilitate, o gamă întinsă care astăzi nu mai miră pe nimeni. Vladimir Găitan mi-a oferit mereu siguranţă, simţeam că dacă m-aş nimeri, din întâmplare, undeva unde este şi el sigur nimic rău nu m-ar putea atinge. Iarăşi nu pot spune de ce. Pur şi simplu asta simţeam eu, adolescentă fiind când cariera lui era deja în plină ascensiune. Despre teatru nu mai vorbim, sunt roluri prea multe ca să le cuprind în acest spaţiu tipografic.

Fiecare rol al lui avea lacrimă, adevăr, candoare, mereu mi-am imaginat că este un grădinar ce poartă seminţe din sufletul lui în buzunare, iar la fiecare pas răsar flori ce-I îmbată pe toţi cu parfumul lor.

646x404

Vladimir Găitan este un actor care se exprimă prin întreaga sa fiinţă, poate cel mai vertical om pe care l-am cunoscut. Atunci când mi-a povestit de biserica unde a crescut, de faptul că grădina părinţilor dădea în cetatea lui ştefan cel mare din Suceava primul lucru pe care l-am făcut a fost sa simt, să văd, să ştiu, drept urmare am căutat harta Sucevei şi am descoperit că avea dreptate.

Privind prin satelit, minunată tehnica de astăzi, nu!, Biserica şi Cetatea Sucevei m-am întors în timp şi parcă am zărit un copil care asculta cuvios sfaturile preotului cu ochii minţii.

De o seriozitate pe care nu o poţi trece cu vederea, desăvârşit profesionist, lui Vladimir Găitan i-ar fi plăcut să-şi facă meseria într-o ţară normală, cu oameni normali, cu relaţii normale, cu respect pentru ideea de bătrâneţe. Crede că este un om care a avut mult noroc în viaţă, pentru că în profesia de actor, şansa joacă un rol extraordinar.

deschidere

Vladimir Găitan a avut-o. Nu a uitat acea întâmplare extraordinară când Lucian Pintilie a venit în clasa lui şi l-a ales, iar “Reconstituirea” a însemnat o trambulină fabuloasă.

Vladimir Găitan, ce înseamnă credinţa pentru tine?

Credinţa este cel mai important sprijin spiritual al meu. Este de departe bastonul de sprijin al spiritului meu fără de care eu nu mă văd existând. Foarte interesant este că am crescut într-o casă aproape lipită de curtea unei biserici de mare rezonanţă, eu cred în povestea asta cu aura, cu energiile, cu tot ce se întâmplă în jurul acestor biserici, şi cred că nu întâmplător Biserica Mirăuţi era în faţa casei mele, era practic locul de joacă, orice activitate aveam ea se întâmpla în curtea bisericii.

Reconstituirea

Toată copilăria mea este legată de o curte de biserică în care eram acasă aşa cum numai acasă poţi să fii. Acasă mergeam să mănânc şi apoi mergeam iar în curte. Îmi petreceam tot timpul cu părintele Coclici, unul dintre cei mai frumoşi preoţi pe care i-am întâlnit, am mai avut şansa să-l cunosc pe părintele Galeriu, dar părintele Coclici a fost învăţătorul meu spiritual. Cu sfaturile şi cu vorbele lui am copilărit.

vladimir-gaitan-Cred că nimic nu e întâmplător legat de povestea asta, pentru că eu nu am fost trimis la biserică: „Hai să mergem la biserică pentru că aşa e bine!” Eu am descoperit singur chestia asta şi dacă m-am simţit undeva bine atunci a fost în curtea Bisericii Mirăuţi, unde eu eram acasă.

Grădina părintească se termina în curtea cetăţii lui Ştefan cel Mare, iar faţa casei era aproape lipită de curtea Bisericii Mirăuţi. Ca să parafrazăm politicul, am stat pe o axă absolut de poveste, de o spiritualitate extraordinară şi la noi mersul la biserică nu era o obligaţie, era cea mai mare bucurie.

Biserica făcea parte din curtea casei, cum s-ar zice. Acolo ne găseau părinţii întotdeauna, mâncam şi ne întorceam acolo. Iar din seara de Înviere, Doamne ce amintiri am!… Vreau să ştii că în Bucovina pe vremea Regelui trăgeau tunurile la marile biserici. A existat această tradiţie pe care mi-a confirmat-o părintele Coclici.

Ştiu că legătura ta cu credinţa vine şi din faptul că ai avut în familie strămoşi preoţi. De fapt, povesteşte-ne puţin de bunicii tăi, de relaţia ta cu ei…

Carmen Tanase, Vladimir GaitanDa, aşa este. Tata avea rude la Udeşti, lângă Suceava, pe filieră directă cu preotul de acolo. Coana preoteasă Găitan avea doi metri şi cinci, era celebră în Udeşti. Părintele Găitam avea 1,95 m. La trăsurică avea o adâncitură în care se aşeza coana preoteasă ca să nu fie mai înaltă cu un cap decât părintele, iar când se dădeau jos ea mergea în faţă şi preotul puţin în spate, să nu se vadă.

Ei fiind doi oameni superbi, îţi imaginezi ce pereche puteau să facă. Dacă ar mai fi bătrâni acolo şi-ar aminti de familia aceasta de preoţi. Mie tot timpul îmi povestea tata de ei. Erau părinţii bunicului meu, străbunicii. Avem deci şi preoţi în familie, bunicul nefiind foarte ortodox.

El a fost un rebel, a făcut ingineria de drumuri şi poduri la Cernăuţi, era unul dintre cei mai mari ingineri de drumuri şi poduri, dar îi cam plăcea să bea, era un tip excentric. Umbla cu o trăsurică trasă de patru cai albi şi mergea în inspecţie, pentru că toate podurile din Bucovina sunt construite de inginerul Găitan. Mergea, le inspecta şi pe chestia asta era aşteptat de toţi subalternii, îi trăgea un chef şi venea atât de beat că doar caii ştiau să-l ducă acasă.

Se oprea în faţa porţii, calul din faţă bocănea, bunica cobora repede din cerdac, îl lua în braţe, îl culca, îl spăla şi ducea caii în grajd. Domnul inginer se întrema după aceea cu varză acră. Ţi-am spus tot dintr-o suflare. Asta îmi povestea bunica, pentru că el a murit în putere, la şaizeci şi ceva de ani, l-a doborât pasiunea lui şi am rămas cu bunica mea, care m-a divinizat şi îmi spunea că îi aminteam tot timpul de soţul ei, de bunicul. Şi aici a fost o poveste extraordinară.

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

Bunica a fugit la 16 ani pe fereastră, s-a urcat în trăsura inginerului Găitan şi a plecat de acasă, într-un gest de rebeliune care a şocat toată Suceava. S-a căsătorit cu el, dar diferenţa dintre ei era mare, ea avea 16, iar 42 de ani. Era cel mai invidiat holtei. A fugit în trăsură cu bunicul, dacă poţi să-ţi imaginezi cum a rămas toată comunitatea suceveană cu gura strâmbă.

A dus-o în faţa altarului. Părinţii bunicii ştiau ce talente avea şi nu au vrut să-i dea fata. Iar ea, care stătea la geam şi-l iubea, că era frumos şi cu caii ăia albi, vezi scena deja cred, e un scenariu de film. Trebuia să o auzi pe bunica Rozalia când îmi povestea toate astea. „Tu, stăteam la fereastră şi când auzeam caii, că era piatră cubică pe jos, că eu ştiam caii lui, când apărea Nicolae eram topită toată până într-o seară când m-am hotărât, am sărit în trăsură cu o bocceluţă la mine şi dusă am fost”.

Ultima noapte de dragoste

O poveste de viaţă cu adevărat frumoasă. Spune-mi, ce crezi că ţinea doi oameni unul lângă altul? Care era liantul acela fermecat ce nu-i lăsa să se despartă, pentru că astăzi o relaţie nici măcar nu începe şi e deja terminată?

Supravietuitorul065

Cred că totul ţine de educaţie, de puterea exemplului, de predare a unor tradiţii. Uite eu de exemplu. Se spune despre actori că sunt fluturi de lampă, dar am 40 de ani de căsnicie cu soţia mea şi lucrurile sunt normale şi deloc forţate. Eu cred că se face şi un business din mariajele astea.

Parcă totul e construit pe ideea că lasă că o să vedem ce o să facem, nu sunt pe baza unor sentimente normale, reale. Strângem darul, că darul e important, are un miraj aşa darul ăsta, care uneori capătă dimensiuni de-ţi faci cruce şi apoi vezi că darul ăla nu leagă cu nimic. Mai mult dezbină. Erau înainte nunţile acelea cinstite, când primeai cadou o faţă de masă, ce aveai nevoie să pleci la drum.

Vladimir Gaitan, Gloria Gaitan

Vorbind despre cinste, despre onestitate şi exemple, sunt convinsă că de-a lungul timpului ai avut multe experienţe legate de oameni. Ai prieteni vechi, există vreun secret al acestei relaţii de prietenie?

Aveam timp să fim prieteni, să ne iubim, să ne respectăm, să muncim împreună, să bem împreună. Erau lucrurile atât de normale, de fireşti în relaţiile între actori, nu erau cruzimea şi răutatea de astăzi. Lucrurile erau altfel. Secretul este să nu ştii chiar tot. Să nu vrei să ştii totul despre omul care ţi-e prieten. Să-i respecţi o zonă de intimitate pe care o avem fiecare. Să nu vrei neapărat în baza acestei vorbe: „Hai mă, că suntem prieteni, zi-mi mie!” Nu e bine.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Cred că e bine să păstrezi ceva pentru tine, sunt lucruri care ţin de stricta ta intimitate şi e bine să le ştii numai tu, zic eu aşa, la vârsta mea şi cu experienţele mele. Foarte rar noi suntem prieteni între noi, se pare că profesia noastră este una care nu prea admite prietenii în breaslă.

De regulă, prieteniile noastre, cum spun eu, sunt prietenii civile. Oameni din afara profesiei noastre. Se ataşează de noi, întâi cu admiraţia pentru ce facem noi pe ecran, apoi cu prietenia lor. În film, în teatru am avut multe amiciţii, dar prietenii cum am un prieten care e inginer electronist de exemplu, nu am avut. Foarte interesant.

George-Mihaita-si-Vladimir-Gaitan

Prieteniile noastre vin din cu totul alte profesii. Sunt amiciţii, uite cum sunt cu George Mihăiţă, de patruzeci şi ceva de ani suntem tot timpul împreună. Mai este ceva, liantul care leagă, de foarte mare importanţă, este femeia, soţia, ea poate să ţină aceste prietenii. Este foarte interesant.

Actorul este o flacără ce arde la intensitate maximă. Dă el mai mult decât publicul care vine la teatru să-l vadă? Crezi că este un schimb echitabil între actor şi spectator?

IMG_4013

Nu este nici un secret că preţul profesiei noastre este aşa sinonim cu flacăra de magneziu. Ştim cu toţii că arde cu intensitate şi cu o luminozitate şi forţă de fulger. Eu am asemuit întotdeauna ce facem noi cu această flacără efemeră, care explodează şi era folosită la flash-urile aparatelor de fotografiat, de imortalizat clipe.

Ce facem noi pe scenă seamănă puţin cu această explozie de lumină şi de o intensitate absolut unică şi e adevărat. Niciodată nu am cântărit, nu mi-a fost gândul la a cuantifica ce mi-au dat spectatorii şi cât le-am dat eu. Când urc pe scenă, din acel moment tot ce-mi doresc este să ard ca o flacără de magneziu. Gândul meu este să dau. Nu stau o clipă să cumpănesc ce primesc înapoi. Nici măcar aplauzele, care te bucură foarte abstract aşa, nu le consider un merit.

Supravietuitorul057

Faptul că se face linişte, că eşti ascultat, că simţi că sala e cu tine, este cea mai mare răsplată pe care ţi-o oferă spectatorul. Ulterior simţi această dragoste în întâmplări foarte ciudate. La un chioşc unde îţi plăteşti fiscul, o vezi pe femeia aia că-ţi aude vocea şi ridică fruntea şi spune: „Vai, dumneavoastră sunteţi! Ce plăcere!” Te ajută, te descurcă.

Sau te duci la o clinică şi descoperi că oamenii se poartă altfel. Sunt micile bucurii care te răsplătesc într-un fel. Dar nu faci un târg, eu mă urc pe scenă, dau ce dau, şi aş vrea să văd ce primesc la sfârşit. Mă uit în pălărie şi constat că e goală. Nu am asemenea aşteptări. Mă bucur doar de momentul acela de mister când noi începem pe scenă să ardem şi lumea rămâne cu gura căscată şi impresionată. Se face acea linişte şi comuniune între noi şi nu e uşor, pentru că e o sală de 500 de oameni.

poker-444697l

Este totuşi o profesie pentru care trebuie să ai vocaţie… Şi o anumită iubire pentru oameni…

Vreau să te dezamăgesc puţin. Nu intrăm în profesia asta iubind oamenii mai mult decât inginerii sau doctorii sau învăţătorii. Eu nu am început să fac meseria asta pentru că iubeam oamenii, ci pentru că am crezut că pot să o fac bine şi pot să mă reprezint, să exist. Mai târziu, când ne maturizăm şi ne aşezăm realizăm mai multe lucruri legat de misterul acestei meserii.

poker-644879lEa are multe ascunzişuri pe care nu le simţi la început. Habar nu ai! Eşti un aluat crud, crud de tot, fără multe gânduri. Nu întâmplător noi suntem nişte animăluţe mai reuşite care evoluăm datorită informaţiei cu care suntem alimentaţi în decursul anilor şi pe care unii o primesc mai bine, alţii mai rău.

Descoperim brusc, la maturitate, că unii dintre noi sunt nişte oameni inteligenţi, unii rămân nişte animăluţe ca să nu spun nişte dobitoci pour toujour. Nu pot să spun că m-am apucat de meserie dintr-o dragoste de oameni, cred că dintr-o curiozitate mai mult, să văd cum e. Nu ştiam mai nimic!

Vladimir Gaitan, Delia Nartea

Ai fost sprijinit la începutul carierei tale? Cine te-a ajutat să faci pasul spre a fi actor?

Am fost sprijinit desigur la început. Am fost îndrumat de un prieten foarte bun din Suceava, care mi-a vorbit prima oară de Petrică Gheorghiu, care era unul dintre marii „făcători de actori”. Era, Dumnezeu să-l odihnească!, de o calitate pedagogică aşa cum rar poţi întâlni, el fiind actor la Bulandra, care în fiecare an aduna în jurul lui o trupă de copilaşi pe care-i pregătea cu un profesionalism cum rar se vede astăzi.

Făcea nişte workshopuri fantastice. Băiatul ăsta m-a îndrumat spre Petrică Gheorghiu, la care am ajuns într-o zi de început de iunie, dacă nu greşesc, cu valiza mea de carton, cu faţa mea de provincial speriat de bombe, pentru că de la Gara de Nord, ca să iau troleibuzul nu ştiu ce număr până la el în Drumul Taberei am crezut că este cea mai mare aventură din viaţa mea.

reconstituirea-2

 

Încet, încet, m-a acceptat, a început să despice la mine, să mă remodeleze, am intrat la institut chiar cu nota cea mai mare, ceea ce a fost şocul grupului, pentru că venisem ultimul, eram întârziat rău de tot, provincial cât cuprinde. Am trecut.

Prospeţimea. Eu pe seama ei pun totul. A ei şi a curăţeniei care a fost apreciată de profesorii de atunci. Erau nişte nume care efectiv îţi înţepeneau picioarele, mâinile, gura. Eu nu ştiu cum am reuşit. Regret că tehnica nu permitea atunci să se înregistreze examenele noastre că aş fi tare curios să văd ce făceam eu pe scenă în faţa unui monstru sacru precum Ion Finteşteanu, sau Costache Antoniu, Elena Negreanu, Beligan.

Supravietuitorul096

Ce înseamnă pământul românesc pentru tine?

Pământ românesc înseamnă fără doar şi poate identitate. Este cel mai, nu vreau să spun vorbe mari, dar este rostul existenţei tale, locul de care eşti atât de legat cum numai de ombilicul mamei ai fost, de dator. Mai ales dator.

OLYMPUS DIGITAL CAMERACe rugăciune păstrezi adânc în sufletul tău?

Ca rugăciuni am avut „Înger, îngeraşul meu”, pe care o spuneam întotdeauna la culcare şi acum, înainte de fiecare spectacol spun „Tatăl nostru”, undeva în culise, cu faţa la Biserica Sfântul Dumitru sau la Mănăstirea Stavropoleos, care flanchează Teatrul de Comedie, ca două altare pe care eu le văd prin zid, şi spun rugăciunea.

Cu gândul la aceste două lăcaşuri care sunt lângă teatrul meu am această credinţă că rugăciunea dinainte de spectacol mă ajută, îmi dă putere şi linişte. Eu merg la o biserică micuţă, şi puţin orgolioasă îmi place să spun, cu hramul Sfânta Oltea, pe Barbu Văcărescu. Merg des, dar în periplul mutărilor mele m-am lipit de biserica de lângă casă.

Vladimir Gaitan 2Casa mea fiind şi teatrul şi aceste două biserici sunt lângă casa mea. Aşa am fost crescut eu, cu biserica lipită de casă. A fost viaţa mea.

Am stat în Cotroceni, am mers la biserica Sfântul Elefterie, pentru că era lipită de casă. Am stat în Calea Moşilor, am mers la Biserica Silvestru, unde am avut marea, marea bucurie să-l cunosc pe părintele Galeriu.

Întotdeauna biserica de lângă casă a fost de momentul acela, fără să trădez. Nu mi s-a părut că dacă merg la o altă biserică trădez ceva. Aşa am fost crescut şi aşa vreau să mor.

V-ar mai putea interesa şi:

Andreea Marin: Vreau să-mi ofer şansa de a îmbătrâni frumos şi asta nu se poate cu încrâncenări, reproşuri, nemulţumiri

Zoia Alecu: Eu am nişte rădăcini atât de adânci aici încât sunt indestructibilă. Eu pur şi simplu sufăr de dorul României, de dorul casei mele

Ovidiu Lipan Ţăndărică: Cea mai frumoasă rugăciune este că Dumnezeu mi-a dat harul să pot să ascult muzica Lui şi să o dau mai departe oamenilor

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here