Cum pot creste Virtuţile in om…
Printr-o neîncetată reînnoire a eului cu ajutorul unei nevoinţe pline de har, omul alungă treptat păcatul şi patimile din întreaga sa fiinţă şi din organele sale de înţelegere, în acest mod vindecându-le de aceste boli mortale.
Vindecarea organelor înţelegerii de păcat şi de patimi reprezintă în acelaşi timp şi curăţirea lor.
O grijă aparte trebuie avută faţă de organul principal al înţelegerii, mintea, fiindcă ea are un rol deosebit de important în cadrul personalităţii umane. La nimic altceva nu este puternica trezvie atât de vitală ca în lucrarea curăţirii minţii. În acest scop, credinciosul trebuie să lupte cu toate puterile sale, în aşa fel încât, cu ajutorul virtuţilor evanghelice pline de har, acesta îşi poate reînnoi şi transforma mintea. Sfântul Isaac ne oferă bogata sa experienţă în acest domeniu. După spusele sale, necurăţia şi îngreunarea activităţii minţii provin în urma îmbuibării stomacului. Postul este, deci, mijlocul de bază al curăţirii minţii.
Mintea este, prin firea sa, fină şi delicată, în timp ce îngreunarea este un adaos nefiresc dobândit prin păcat. Doar prin rugăciune mintea este curăţată şi limpezită. Lucrând cu sine, omul îşi smulge coaja tare a păcatului de pe mintea sa, o curăţă şi-o face capabilă de discernământ. Transformându-se pe sine cu ajutorul efortului ascetic plin de har, omul dobândeşte curăţia minţii şi cu această minte curăţita „el ajunge să vadă tainele lui Dumnezeu”. „Curăţirea trupului produce o stare care respinge pata necurăţiei trupeşti. Curăţirea sufletului îl eliberează de patimile ascunse ce încolţesc în minte. Curăţirea minţii are loc prin descoperirea tainelor”. Doar mintea care a fost curăţită prin har poate oferi o cunoaştere duhovnicească, pură. „Până când mintea nu este eliberată de multiplele sale gânduri şi nu devine cu totul curată, nu poate primi cunoaşterea duhovnicească“.
Virtuţile sunt „aripile minţii”.
Oamenii acestei lumi nu-şi pot curăţi minţile din pricina marii lor cunoaşteri şi din cauza acceptării răutăţii. Puţini sunt aceia care se pot întoarce la puritatea originară a minţii umane”. Perseverenţa în rugăciune curăţă intelectul, îl luminează şi-l umple cu lumina adevărului. Virtuţile, îndrumate de compătimire, conferă intelectului pace şi lumină. Curăţirea intelectului nu este o activitate teoretică, discursivă, dialectică, ci un act al harului prin experienţă, şi este etică din toate punctele de vedere. Intelectul este curăţit prin post, privegheri, tăcere, rugăciune şi alte nevoinţe. „Ce este curăţia intelectului? Curăţia intelectului este ajungerea la dumnezeiasca iluminare prin incercarea de a pastra Virtuţile”. Ea este roadă efortului ascetic întru virtuţi. Virtuţile daca sunt practicate cresc harul în om şi venirea harului curăţă mintea de gânduri necurate.
Doar prin asceză mintea unui Sfânt devine curată, limpede şi plină de discernământ. „Curăţia sufletului a fost o harismă originară a firii noastre. Până ce nu este curăţit de patimi, sufletul nu se vindecă de boala păcatului şi nu poate ajunge la slava pe care a pierdut-o prin călcarea poruncilor. Dacă un om ajunge demn de curăţire – sau de sănătatea sufletului – mintea sa primeşte atunci cu adevărat în sine bucurie prin conştiinţa duhovnicească, fiindcă el devine fiu al lui Dumnezeu şi frate al lui Hristos”. Dacă unul ca acesta biruie patimile, atunci ajunge la curăţia sufletului, „întunecarea minţii” provine din lipsa de compătimire şi din trândăvie.
Mintea este menită să domnească peste patimi, peste simţuri şi să le stăpânească.
Virtuţile sunt „aripile minţii”, cu ajutorul cărora ea se înalţă la ceruri. Hristos a trimis Duhul Sfânt asupra apostolilor Săi, iar Mângâietorul, Duhul Adevărului, a curăţit mintea fiecăruia dintre ei şi i-a desăvârşit, omorând într-înşii pe omul cei vechi al patimilor şi aducând la viaţă pe omul cel nou, duhovnicesc”. Fragmentată de gânduri necurate şi păcătoase, mintea se adună în sine prin rugăciune, tăcere şi celelalte nevoinţe. Atunci când mintea se eliberează prin pocăinţă de legătura sa strânsă cu patimile, la început este ca o pasăre care a avut aripile scurtate. Se străduieşte să se înalţe deasupra celor pământeşti prin rugăciune, dar nu poate, fiind legată de pământ. Puterea de a zbura vine numai după o îndelungată străduinţă întru virtuţi, fiindcă numai atunci se adună pe sine şi învaţă să zboare.
Dragostea de Dumnezeu este o forţă care adună mintea în sine. Citirea psalmilor şi a textelor evanghelice, cugetarea la moartea şi nădejdea vieţii ce va să fie sunt toate „lucruri care adună mintea şi-o protejează de împrăştiere”. Mintea este menită să domnească peste patimi, peste simţuri şi să le stăpânească. Scopul tuturor legilor şi poruncilor lui Dumnezeu este curăţia inimii. Dumnezeu S-a întrupat spre a ne curăţi inimile şi sufletele de rău şi spre a le readuce la starea lor originară.
Prin ce diferă curăţia intelectului de cea a inimii?
Dar există o anumită diferenţă între curăţia inimii şi cea a intelectului. Sfântul Isaac scrie: „Prin ce diferă curăţia intelectului de cea a inimii? Curăţia intelectului este un lucru, dar cea a inimii este un alt lucru. Fiindcă intelectul este unul dintre simţurile sufletului, dar inima cuprinde simţurile lăuntrice şi le stăpâneşte. Este rădăcina lor. Iar dacă rădăcina este sfântă, atunci şi mlădiţele sunt sfinte. Dacă, deci, inima este curăţită, e clar că şi toate simţurile sunt curăţite”.
Inima dobândeşte curăţia prin intermediul multor încercări, necazuri şi lacrimi şi prin mortificarea faţă de tot ceea ce aparţine lumii. Lacrimile curăţă inima de necurăţie. La întrebarea care este semnul prin care se poate şti dacă un om a ajuns la curăţia inimii, Sfântul Isaac răspunde: „Atunci când unul ca acesta îi vede pe toţi oamenii că sunt buni şi nimeni nu i se pare a fi necurat sau pângărit”. Curăţia inimii şi a minţii sunt dobândite prin nevoinţă. „Nevoinţa este mama sfinţeniei”. Practicarea virtuţilor trupeşti curăţă trupul de întinăciune. Oricum, „efortul trupesc încordat fără curăţia minţii este ca un pântece sterp şi ca un piept ofilit. Nu se poate apropia omul de cunoaşterea lui Dumnezeu. El oboseşte trupul, dar nu poartă grija dezrădăcinării patimilor din minte. Astfel că nu are nici un folos”.
Semnul curăţiei este acesta: să te bucuri cu cei ce se bucură şi să plângi cu cei ce plâng.
Să fii îndurerat cu cei bolnavi şi îndurerat faţă de cei păcătoşi; să te bucuri cu cei ce se căiesc şi să participi la durerea celor ce suferă; să nu critici pe nimeni şi, în curăţia propriei tale minţi, să-I vezi pe toţi buni şi sfinţi. Mintea nu poate fi curăţită, şi nici nu poate împărăţi cu Hristos dacă trupul nu suferă cu şi pentru Hristos; slava trupului este „supunerea liniştită dinaintea lui Dumnezeu, iar slava minţii este adevărata contemplare a lui Dumnezeu”. La frumuseţea liniştirii se ajunge prin post, rugăciune şi lacrimi. Curăţia inimii şi a minţii, vindecarea intelectului şi a celorlalte organe ale înţelegerii, toate acestea sunt roadă a unei îndelungate lupte sub har, în asceză. În mintea curată a credinciosului răsare acel izvor de lumină care revarsă dulceaţă asupra tainei vieţii şi a lumii.
Părintele Iustin Popovici, Credința ortodoxă și Viața în Hristos
Jurnal Spiritual
