Doar prin credinţă omul biruie egoismul, păşeşte dincolo de hotarele eului şi intră într-o nouă realitate transcendentă care depășește, de asemenea, subiectivismul, în această nouă realitate, credinciosul este condus şi călăuzit de rugăciune; el simte, gândeşte şi trăieşte prin credinţă.
Trasând această cale a credinţei în mintea omului, Sfântul Isaac notează faptul că mintea este apărată şi călăuzită de rugăciune, orice gând bun fiind transformat prin rugăciune într-o cugetare la Dumnezeu. Dar rugăciunea este şi ea o luptă grea, chemând la acţiune întreaga persoană. Omul se răstigneşte pe sine în rugăciune69, răstignind patimile şi gândurile păcătoase care se agaţă de sufletul său. „Rugăciunea este omorârea gândurilor trupeşti ale vieţii trupeşti a omului”. Perseverenţa plină de răbdare în rugăciune este pentru om o foarte grea nevoinţă, cea a lepădării de sine. Acest lucru este fundamental pentru lucrarea mântuirii. Rugăciunea este izvorul mântuirii şi doar prin rugăciune toate celelalte virtuţi – şi lucruri bune – sunt dobândite. De aceea omul de rugăciune este asaltat de cumplite ispite de care este protejat şi salvat doar prin rugăciune. Cel mai sigur paznic al minţii este rugăciunea. Ea alungă norii patimilor şi luminează raţiunea, aducând înţelepciune minţii. Neîncetata perseverenţă în rugăciune este un semn adevărat al desăvârşirii.
Rugăciunea duhovnicească se transformă în extaz, şi aici sunt revelate tainele Sfintei Treimi, iar mintea intră în acea sferă a sfintei necunoaşteri care este mai mare decât cunoaşterea. Începută astfel prin credinţă, vindecarea organelor înţelegerii este continuată prin rugăciune. Hotarele personalităţii umane sunt lărgite din ce în ce mai mult, egoismului luându-i locul în mod progresiv dragostea de Dumnezeu.
„Dragostea se naşte din rugăciune”, la fel precum rugăciunea se naşte din credinţă. Virtuţile sunt alcătuite dintr-o substanţă şi se nasc astfel una dintr-alta. Dragostea pentru Dumnezeu este un semn că noua realitate în care omul este condus prin credinţă şi rugăciune este mult mai mare decât cea care a fost mai înainte. Dragostea pentru Dumnezeu şi om este lucrarea rugăciunii şi a credinţei: o dragoste adevărată pentru om este, de fapt, imposibilă fără credinţă şi rugăciune.
Prin credinţă, omul schimbă lucrurile: el se mişcă de la lumea cea mărginită la cea nemărginită, acolo unde el nu mai trăieşte după legile simţurilor, ci după legile rugăciunii şi iubirii. Sfântul Isaac pune un mare accent pe convingerea la care a ajuns în urma experienţei sale ascetice: faptul că dragostea pentru Dumnezeu vine prin rugăciune – „Dragostea este rodul rugăciunii”. Dragostea se poate dobândi de la Dumnezeu prin rugăciune şi în nici un alt mod nu se poate dobândi fără lupta rugăciunii. Întrucât omul ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu prin credinţă şi rugăciune, cu adevărat se poate spune că „dragostea se naşte din cunoaştere”. Prin credinţă, omul renunţă la legea egoismului; el renunţă la sufletul său păcătos. Deşi îşi iubeşte sufletul, el detestă păcatul care se află în el. Prin rugăciune, el se luptă să înlocuiască legea egoismului cu legea lui Dumnezeu, să înlocuiască patimile cu virtuţile, să înlocuiască viaţa omenească cu cea dumnezeiască şi astfel să-şi vindece sufletul de păcatul său. De aceea Sfântul Isaac arată că „dragostea de Dumnezeu se află în lepădarea de sine a sufletului”.
Necurăţia şi boala sufletului sunt lucruri nefireşti; ele nu fac parte din natura sa creată fiindcă „curăţia şi sănătatea sunt împărăţia sufletului”. Un suflet slăbit de patimi este un teren pregătit pentru cultivarea urii, iar „dragostea e dobândită numai prin vindecarea sufletului”. Dragostea este a lui Dumnezeu „pentru că Dumnezeu este dragoste” (I Ioan 4, 8). „Cel ce dobândeşte dragostea Îl primeşte în sine pe Dumnezeu Însuşi”. Dumnezeu nu are limite, iar dragostea este, deci, nelimitată şi fără hotare, aşa încât „cel ce iubeşte prin şi întru Dumnezeu, iubeşte toate lucrurile în mod egal şi fără deosebire”.
Sfântul Isaac spune despre un astfel de om că a atins desăvârşirea. Drept pildă de dragoste desăvârşită, Sfântul Isaac citează dorinţa sfântului avvă Agathon: „Să afli un lepros şi să-ţi schimbi trupul cu acesta”. În împărăţia iubirii, antinomiile minţii dispar. Omul care se străduieşte întru cele ale dragostei cunoaşte o pregustare a armoniei raiului într-însul şi în lumea lui Dumnezeu dimprejurul său, fiindcă unul ca acesta a fost eliberat din iadul egoismului şi a intrat în raiul valorilor şi desăvârşirilor dumnezeieşti. Iată ce spune Sfântul Isaac: „Raiul este dragostea lui Dumnezeu, în care se află dulceaţa tuturor binecuvântărilor”. „Iadul este lipsa dragostei, iar cei aflaţi în chinuri sunt loviţi de biciul dragostei”. Atunci când un om dobândeşte desăvârşit dragostea de Dumnezeu, el dobândeşte desăvârşirea. Prin urmare, Sfântul Isaac recomandă: „Mai întâi câştigă dragostea, care este adevărata formă de contemplaţie umană a Sfintei Treimi”. Eliberându-se de patimi, omul se desprinde încetul cu încetul de egoismul caracteristic umanismului. El părăseşte sfera antropocentrismului şi intră în sfera Sfintei Treimi. Aici el primeşte în sufletul său pacea divină, unde opoziţiile şi contradicţiile care răsar din categoriile de timp şi spaţiu îşi pierd forţa lor mortală, şi unde el poate percepe limpede biruinţa asupra păcatului şi morţii.
Părintele Iustin Popovici, Credința ortodoxă și Viața în Hristos
Jurnal Spiritual
