„Vino, suflarea şi viaţa mea, mângâierea smeritei mele inimi!”

0
101

vinoDacă Hristos este „cap al Bisericii, care este trupul Lui“, Sfântul Duh este „Cel ce plineşte toate în toţi“ (Efes. 1, 23). Astfel, cele două definiţii pe care le dă Sfântul Pavel Bisericii arată doi poli deosebiţi, corespunzând celor două persoane dumnezeieşti. Biserica este trup, întrucât Hristos este Capul său; ea este plinătate, întrucât Sfântul Duh o însufleţeşte, o umple de dumnezeire, căci dumnezeirea locuieşte în ea trupeşte, precum locuia în firea umană îndumnezeită a lui Hristos. Aşadar, putem spune cu Sfântul Irineu: „Unde este Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu, unde este Duhul, acolo este Biserica“. Cu toate acestea, Duhul „care a grăit prin prooroci“ nu a fost niciodată străin de iconomia dumnezeiască în lumea în care se manifesta voinţa comună a Sfintei Treimi. El era prezent atât în lucrarea creaţiei, cât şi în cea a răscumpărării. Sfântul Duh este Cel care plineşte toate, după Sfântul Vasile: „Venirea lui Hristos: Duhul o ia înainte. Întruparea: Duhul este acolo. Lucrări minunate, haruri şi vindecări: prin Sfântul Duh. Dracii alungaţi: prin Duhul lui Dumnezeu. Diavolul înlănţuit: fiind Duhul de faţă. Lăsarea păcatelor: în harul Sfântului Duh… Unirea cu Dumnezeu: prin Duhul. Învierea morţilor: prin puterea Duhului“. Şi totuşi, Cuvântul Evangheliei este formal: „Încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit“ (Ioan 7, 39). Aşadar, lucrarea Sfântului Duh în lume înainte de Biserică şi în afară de Biserică nu este aceeaşi cu prezenţa Sa în Biserică după Cincizecime. Aşa cum Cuvântul, per quem omnia facta sunt, descoperea înţelepciunea lui Dumnezeu în creaţie mai înainte ca El să fi fost trimis în lume şi să fi intrat în istoria ei ca o persoană dumnezeiască întrupată, tot aşa Duhul Sfânt în care voinţa dumnezeiască – creatoare şi păstrătoare a universului – se împlinea încă din clipa creaţiei a fost trimis la un moment dat în lume pentru a fi prezent acolo nu numai prin lucrarea Sa, comună întregii Treimi, ci şi ca persoană. Teologii au insistat întotdeauna asupra deosebirii radicale dintre purcederea veşnică a persoanelor, care este „lucrarea firii“, după Sfântul Ioan Damaschinul – fiinţa însăşi a Sfintei Treimi –, şi misiunea în timp a Fiului şi a Sfântului Duh în lume, lucrare a voinţei comune a celor trei ipostasuri. În planul veşnic, persoanele Fiului şi Duhului purced de la Tatăl, „izvorul unic al dumnezeirii“. În planul misiunii în timp, lucrare a voinţei care ţine de fiinţa Treimii, Fiul este trimis de către Tatăl şi Se întrupează prin Sfântul Duh; se poate spune, de asemenea, că Fiul este trimis de El Însuşi întrucît împlineşte voinţa de a fi trimis, neavând „voinţă proprie“. Acelaşi lucru este adevărat şi cu privire la misiunea Sfântului Duh în lume: El împlineşte voinţa comună a Celor Trei, fiind trimis de Tatăl şi transmis de Fiul. După Sfântul Simeon Noul Teolog, „spunem că Sfântul Duh este trimis sau dat, dar aceasta nu înseamnă deloc că El rămâne străin de voinţa misiunii Sale. Într-adevăr, Sfântul Duh, una dintre persoanele Sfintei Treimi, împlineşte prin Fiul ceea ce doreşte Tatăl, ca şi cum aceasta ar fi voinţa Sa, căci Sfânta Treime este neîmpărţită în ceea ce priveşte firea, substanţa şi voinţa Sa“.

Astfel, după cum Fiul Se pogoară pe pământ şi împlineşte lucrarea Sa prin Duhul, tot aşa persoana Sfântului Duh vine în lume fiind trimisă de Fiul: „Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine“ (Ioan 15, 26). Strâns legaţi în lucrarea Lor comună pe pământ, Fiul şi Sfântul Duh rămân totuşi, chiar în această lucrare, două persoane independente una de alta în ceea ce priveşte fiinţa lor ipostatică. De aceea venirea personal a Sfântului Duh nu va avea caracterul unei lucrări ce s-ar face din poruncă, depinzând într-un fel de aceea a Fiului. Cincizecimea nu este o „continuare“ a Întrupării, ea este urmarea acesteia, consecinţa acesteia: creaţia a devenit aptă să primească Sfântul Duh şi El pogoară în lume, umple de prezenţa Sa Biserica răscumpărată, spălată, curăţită prin sângele lui Hristos. Se poate spune, într-un anume sens, că lucrarea lui Hristos o pregătea pe aceea a Sfântului Duh: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!“ (Luca 12, 49). Cincizecimea apărea deci ca ţelul, scopul final al iconomiei dumnezeieşti pe pământ. Hristos Se întoarce la Tatăl pentru ca Duhul să Se pogoare: „Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi“ (Ioan 16, 7). Totuşi, în venirea Sa personală Sfântul Duh nu-şi arată deloc persoana. El nu vine chiar în numele Său, ci în numele Fiului, pentru a mărturisi pe Fiul – aşa cum Fiul a venit în numele Tatălui pentru a-L face cunoscut pe Tatăl. „Nu ne gândim la Tatăl fără Fiul – spune Sfântul Grigorie de Nyssa –, nu-L gândim pe Fiul fără Sfântul Duh. Căci este cu neputinţă să ajungi la Tatăl fără să fi fost înălţat de Fiul şi cu neputinţă să-L numeşti pe Iisus Domn fără numai în Sfântul Duh“. Persoanele dumnezeieşti nu se afirmă deloc prin ele-însele, ci una mărturiseşte pe cealaltă. Aceasta este pricina pentru care Sfântul Ioan Damaschinul spunea că „Fiul este chipul Tatălui şi Duhul, chipul Fiului“. Aceasta înseamnă că al treilea ipostas al Treimii este singurul care nu-şi are chipul într-o altă persoană. Sfântul Duh rămâne nearătat ca persoană, tainic, ascunzându-Se chiar în arătarea Sa. Tocmai pentru acest motiv Sfântul Simeon Noul Teolog, în imnele consacrate iubirii dumnezeieşti, îl va cânta prin trăsăturile apofatice ale unei persoane tainice şi care nu poate fi cunoscută: „Vino, Lumină adevărată; vino, viaţă veşnică; vino, taină ascunsă; vino, vistierie fără nume; vino, lucru negrăit; vino, persoană cu neputinţă de cunoscut; vino, bucurie neîncetată! Vino, lumină neînserată; vino, nădejde care vrei să mântuieşti pe toţi. Vino, înviere a morţilor; vino, Puternice, care împlineşti, prefaci şi schimbi totul prin voinţa Ta; vino, Nevăzutule, cu totul de neatins şi de nepipăit. Vino, Cel care rămâi pururea nemişcat şi care, în tot ceasul, Te mişti şi vii către noi, cei ce zăcem în iad. Tu eşti mai presus de ceruri. Numele Tău, atât de dorit şi mereu invocat, nimeni n-ar putea spune ce este. Nimeni nu poate şti cum eşti Tu, de ce neam sau în ce fel, căci aceasta este cu neputinţă. Vino, coroană niciodată veştejită. Vino, Cel pe care bietul meu suflet L-a iubit şi-L iubeşte! Vino singur la cel rămas singur. Vino, Tu care m-ai despărţit de toţi şi m-ai făcut să fiu singuratic în această lume şi care Tu Însuţi Te-ai făcut dorinţă în mine, care ai voit să Te voiesc, Tu, Cel cu totul neapropiat. Vino, suflarea şi viaţa mea, mângâierea smeritei mele inimi“.

Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here