Vieţuirea ortodoxă presupune în primul rând vindecarea facultăţii poetice a sufletului. Precum atunci când mintea se înnegurează, se întunecă şi se întinează şi sufletul, tot astfel tămăduirea minţii duce la vindecarea întregii fiinţe omeneşti. Pentru aceasta, în cele ce urmează ne vom ocupa de felul în care se poate tămădui mintea de bolile sale. Pentru o mai bună clarificare a acestei teme, ne vom limita la două aspecte principale: modurile de vindecare a minţii şi consecinţele acestei vindecări.
Sfinţii Părinţi îşi întemeiază învăţăturile pe faptul că vindecarea minţii se obţine prin păzirea ei, care se numeşte „trezvie”.
„Păzirea minţii”, spune Sfântul Isihie Sinaitul, „e un turn din care pot fi privite raţiunile fiecărei virtuţi”. Şi încă: „Paza minţii poate fi numită în chip cuvenit şi pe dreptate născătoare de lumină, născătoare de fulger, aruncătoare de lumină şi purtătoare de foc, căci întrece, grăind adevărul, nenumărate şi multe virtuţi trupeşti”. Prin puterea Mântuitorului Hristos, paza minţii îi poate preschimba pe netrebnici, întinaţi, neştiutori, neînţelegători şi nedrepţi în drepţi, de treabă, curaţi, sfinţi şi înţelegători.
Dincolo de aceasta, paza minţii îi poate învrednici pe oameni să contemple şi să teologhisească cele lainice”. Sfântul Filotei Sinaitul ne îndeamnă stăruitor să ne păzim cu străşnicie mintea, iar atunci când observăm apariţia unui gând păcătos, să-l respingem pe acesta, şi de îndată să-L chemăm pe Hristos „pentru izgonirea lui”: „Şi dulcele Iisus, încă vorbind tu, îţi va grăi: «Iată sunt aici, ca să-ţi dau ajutor». Iar tu, după ce s-au liniştit toţi aceşti vrăjmaşi, prin rugăciune, ia seama iarăşi la minte”.
Paza minţii nu constă doar în efortul de a nu permite gândurilor rele să ne înstăpânească mintea. Întrucât gândurile rele izvorăsc din patimi, paza minţii trebuie să înceapă cu „înfrânarea în mâncări şi băuturi, lepădarea şi respingerea oricărui fel de gând şi liniştea inimii”. Ea se alătură trezviei şi rugăciunii inimii sau rugăciunii lui Iisus, întrucât „nu va înainta deloc paza minţii fără trezvie unită cu smerenie şi cu rugăciunea lui Iisus Hristos”. Aceasta înseamnă că o astfel de pază a minţii se poate dobândi doar dacă omul se străduieşte să se elibereze de patimi şi să câştige virtuţile.
„Este nevoie de mult curaj pentru vindecarea unei minţi împătimite”.
Sfinţii Părinţi scot în evidenţă importanţa curajului în viaţa duhovnicească: „Sufletul viteaz îşi învie mintea ucisă”, spune Sfântul Ioan Scărarul. Un ascet, luptător curajos nu renunţă şi nu-şi pierde cumpătul, chiar dacă a fost biruit de demoni, ci nădăjduieşte în Dumnezeu: „Calul iscusit cu cât fuge mai mult, cu atât se încălzeşte şi aleargă mai repede; prin fugă, ei înţeleg cântarea de psalmi, iar prin cal, mintea cea vitează”.
„Curajul duhovnicesc îmbărbătează inima, ajutând-o să învingă mintea omorâtă de patimi; pentru a învia, ea trebuie să păzeascã toate poruncile Mântuitorului. Dacă neascultarea poruncilor duce la moartea minţii, ascultarea lor atrage după sine readucerea ei la viaţă”. Sfântul Ioan Scărarul ne atrage atenţia asupra activităţilor minţii omului îndreptate către învierea din moartea pricinuită de patimi.
Aceste activităţi sunt: „Meditarea la dragostea cea către Dumnezeu, amintirea de moarte, pomenirea lui Dumnezeu, a Ȋmpărăţiei Cerurilor, a râvnei Sfinţilor Mucenici pomenirea lui Dumnezeu care este de faţă, după cuvântul celui ce zice: Pe Domnul Îl vedeam pururea înaintea mea (Psalmul 15, 8), amintirea de sfintele şi inteligibilele puteri (îngerii), amintirea de momentul ieşirii sufletului, al prezentării înaintea judecăţii, al pedepsirii, al pronunţării sentinţei”. În aceeaşi ordine de idei, Sfântul Talasie Libianul ne aduce aproape imaginea unei căruţe cu patru roţi, „care suie mintea la ceruri” – cele patru roţi fiind „liniştea (isihia), rugăciunea, dragostea şi înfrânarea”. Mintea se luminează atunci când omul făptuieşte virtuţile, facându-se „în chipul luminii”.
Liniştire a simţurilor prin închiderea intrărilor „din afară spre sine” ajută mintea „să se cunoască pe sine şi mişcările sale”.
Cuviosul Nichita Stithatul, în duhul învăţăturii Sfântului Simeon Noul Teolog, discipolul său, observă: „Calea grabnică spre înălţarea în virtute a începătorilor este tăcerea buzelor, închiderea ochilor şi surzenia urechilor”. Această liniştire a simţurilor prin închiderea intrărilor „din afară spre sine” ajută mintea „să se cunoască pe sine şi mişcările sale” şi să stea „ca un împărat în mijlocul gândurilor, şi judecând şi deosebind pe cele bune de cele rele”, acceptându-le pe cele bune şi aşezându-le „în jitniţele înţelegerii… cu care apoi hrănindu-se, se împuterniceşte şi se umple de lumină”, iar pe cele rele lepădându-le „în adâncul uitării, scuturându-se de amărăciunea lor”.
Acest text merită o atenţie deosebită. Slobozită din robia simţurilor prin tăcere şi prin suprimarea stimulilor exteriori, mintea poate echilibra sufletul, neîngăduind gândurilor demonice să intre în adâncul acestuia, în aşa-numita zonă a subconştientului. Astfel, toate imaginile conceptuale şi toate mişcările lăuntrice ale omului a cărui minte împărăteşte asupra gândurilor vor fi cu adevărat echilibrate.
Sfântul Maxim Mărturisitorul îi îndeamnă pe atleţii duhovniceşti: „înfrânează iuţimea sufletului cu dragostea; veştejeşte partea poftitoare a lui cu înfrânarea; înaripează partea raţională a lui cu rugăciunea. Şi lumina minţii nu se va întuneca niciodată”. Unul din punctele-cheie ale învăţăturilor patristice, adresate începătorilor întru lăuntrica lucrare duhovnicească a tămăduirii minţii, este acela de a-şi păstra mintea neîntinată – lucrare ce trebuie continuată tot timpul vieţii. Sfântul Ioan Scărarul descrie detaliat acest proces: „Stăpâneşte-ţi mintea cea nestăpânită în plăcerile care înfierbântă trupul…
Lucrarea pentru vindecarea mintii trebuie unită cu străduinţa de a asculta.
Poartă crucea în suflet şi înfige-ţi mintea (raţiunea) într-însa (în cruce) precum ai înfige nicovala în lemn, ca să reziste la toate loviturile, la toate ispitele, la toate zgomotele ocărilor, calomniilor, batjocoririlor şi nedreptăţilor cu care una după alta poate să fie ciocănită; astfel mintea nu slăbeşte defel, nici pătimeşte vreo zdrobire, ci rămâne mereu liniştită şi nemişcată”.
Această lucrare trebuie unită cu străduinţa de a asculta şi de a ne supune chemării şi poruncilor dumnezeieşti, în măsura în care înţelegem să le urmăm. Insistăm asupra deosebirii dintre omul practic şi cel contemplativ în această privinţă, precum şi asupra diferenţei dintre vârsta noastră duhovnicească şi modul nostru de a ne controla mintea. Ȋn scrierile lui Ilie Ecdicul, citim: „Cel ce se ocupă cu făptuirea poate uşor să-şi supună mintea rugăciunii, iar contemplativul, rugăciunea minţii. În limbajul patristic, această lucrare care duce la tămăduirea minţii se numeşte „curăţire”.
Mintea întinată de patimi trebuie purificată, iar Cel care săvârşeşte această purificare este Duhul Sfânt: „Numai Duhul Sfânt poate să curăţească mintea”. Este deci absolut necesar ca Duhul Sfânt să se sălăşluiască în noi, „ca să avem sfeşnicul cunoştinţei luminând în noi totdeauna”. Când Duhul „Cel puternic” intră în sufletul nostru, El îl dezarmează şi îl leagă „pe tâlhar”, care-şi slobozeşte „prada lui”; altfel, cel rău „nu va slobozi nicidecum prada sa” – adică mintea slăbită de „acele mici şi întunecate atacuri (momeli) ale dracilor”.
Cele cinci simţuri ascetice trebuie unite cu cele trupeşti.
Şi Cuviosul Nichita Stithatul ne ajută să înţelegem cum să ne curăţim mintea, explicându-ne că, aşa cum avem cinci simţuri trupeşti, avem şi cinci simţuri ascetice, care corespund celor trupeşti. Cele cinci simţuri ascetice (privegherea, cugetarea, rugăciunea, înfrânarea şi liniştirea) trebuie unite cu cele trupeşti: „vederea cu privegherea, auzul cu cugetarea, mirosul cu rugăciunea, gustul cu înfrânarea şi pipăitul cu liniştirea”. Numai printr-o astfel de unire ne vom curăţi „mintea sufletului” şi subţiind-o prin această lucrare, o vom putea face „nepătimitoare şi străvăzătoare”.
La rândul său, Sfântul Isihie Sinaitul insistă în mod deosebit asupra rolului rugăciunii lui Iisus, care ne purifică mintea de gândurile cele păcătoase. Atunci când primim în trup „mâncărurile aducătoare de boală”, trebuie să căutăm leacul prin care să scăpăm de ele; „la fel şi mintea, când a primit să înghită gândurile şi simte amărăciunea lor”, trebuie să se lepede de ele „prin rugăciunea lui Iisus, strigată din adâncurile inimii”.
Prin urmare, curăţirea minţii „nu se reduce la depistarea gândurilor care au intrat în ea şi au îmbolnăvit-o, ci constă în lepădarea de ele – pe care nu o vom obţine prin raţionalizări şi introspecţii analitice, ci numai prin rugăciunea lui Iisus; iar , când spunem „rugăciune”, ne referim la lucrarea Duhului Sfânt, Care pătrunde în inimă atunci când aceasta pomeneşte neîncetat numele lui Iisus. Sfântul Grigorie Palama ne încredinţează că gândurile, care constituie lucrarea minţii, sunt repede curăţite dacă ne dăruim timpul rugăciunii, în special rugăciunii lui Iisus.
„Ochiul care priveghează purifică mintea; somnul îndelungat învârtoşează sufletul”.
Dar, deşi rugăciunea ne va scăpa de gândurile rele, ea nu ne va curaţi sufletul întru totul, deoarece puterea care pune în lucrare curăţirea deplină a sufletului nu poate fi activată dacă celelalte forţe sufleteşti nu sunt şi ele ; purificate în întregime – prin înfrânare, trezvie şi dragoste”. „Să nu se amăgească omul”, precizează Sfântul Grigorie Palama, „gândind că s-a curăţit întru totul dacă s-a lepădat de gândurile cele rele”. Privegherea, spune şi Sfântul Ioan Scărarul, contribuie mult la curăţirea minţii şi a sufletului: „Ochiul care priveghează purifică mintea; somnul îndelungat învârtoşează sufletul”.
Iar neştiinţa minţii, „acel întuneric dens care înnegurează ochiul sufletului, îl împiedică pe om să înţeleagă atât lucrurile omeneşti cât şi pe cele dumnezeieşti, căinţa îl tămăduieşte”. Iată cum ne înfăţişează Cuviosul Nichita Stithatul lucrarea de tămăduire a minţii şi a sufletului cu ajutorul pocăinţei: „Dezvăluindu-i-se ochii prin pocăinţă, sufletul vede acestea [cele dumnezeieşti şi omeneşti] în chip curat, le aude întru cunoştinţă şi le pricepe cu înţelegerea. Dar nu numai atât, ci pune şi treptele acestor înţelesuri în inima sa şi, gustând din dulceaţa lor, îşi limpezeşte cunoştinţa. Iar prin cuvânt de înţelepciune de la Dumnezeu, descrie tuturor bunătăţile minunate ale lui Dumnezeu”. Dobândită prin nevoinţe, lacrimi şi mărturisire a păcatelor, pocăinţa ridică ceaţa de pe ochii sufletului, învrednicindu-l să vadă frumuseţile dumnezeieşti.
Gandurile bune in viata crestinului ortodox, Viata ca o praznuire duhovniceasca, , Parintele Daniel de la Rarãu
Jurnal Spiritual
