Cuvântul lui Dumnezeu. Spațiul iubirii de Dumnezeu. Vederea spirituală. Orbirea spirituală. Profunzimea vederii spirituale ține de experiența proprie. Intrând în realitatea spirituală ne-o impropriem.
„Arătându-Se lămurit celor
ce Îl caută cu toată inima
și tăinuindu-Se de cei
ce cu toată inima fug de El,
Dumnezeu orânduiește
cunoașterea omenească despre Sine.
El dă anumite semne,
văzute pentru cei ce-L caută
și nevăzute pentru cei care nu Îl caută.
Celor ce voiesc să vadă,
le dă din belșug lumina.
Celor ce nu voiesc să vadă,
le dă întuneric din belșug.” – Blaise Pascal
Vigilante ad majorem Dei gloriam
Mântuitorul Iisus Hristos le-a cerut ucenicilor săi să privească prin iubire, lumea dimprejurul lor şi să vadă lucrarea lui Dumnezeu. Şi noi putem vedea astăzi, tot la fel, înconjuraţi de spaţiul iubirii de Dumnezeu, un spectacol măreţ şi profund. În zările ce se luminează la răsăritul soarelui… În contururile albastre ale munţilor îndepărtaţi… În izbucnirea furtunilor… În păsările ce le zărim pe pânza cerului… În florile câmpului… Semne ce descoperă prezenţa şi scopurile lui Dumnezeu.
O prezenţă ce ne copleşeşte de pretutindeni şi se transformă în clipe frumoase ale vieţii noastre. Ne înconjoară în spaţiul iubirii şi cerul, şi lumina, şi vântul şi muzica şi toate acestea se contopesc cu noi. De parcă cineva îşi înmoaie continuu pensula în sufletul nostru şi transmite apoi culorile şi frumuseţea, peisajului multicolor ce ne înconjoară. Este o percepţie ca un dor care ne frământă şi care descoperă atracţia şi apartenenţa de sânge faţă de tot.
Nu mă pricep să exprim întru totul acest sentiment de rudenie şi afecţiune faţă de spaţiul creaţiei ce e veşnic înviorat de bucurie, veşnic înmugurit şi înflorit şi cuprins de taine şi şoapte…
Imagini sfinte ce dau putere cuvintelor scrise să devină Cuvânt viu
Cei ce au ochi cu care percep lucruri mai adânci, pot descoperi această prezenţă dumnezeiască în persoana Mântuitorului Hristos şi în strălucirea feţei Sale. Iată ce zice Mântuitorul Hristos apostolului Filip: „Cel ce m-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14,9). Ne gândim la apostolul Toma care pentru a crede mărturia celorlalţi ucenici, trebuie să-L vadă pe Domnul înviat. Odată ce a văzut, speranţa sa devine împlinită, iar bucuria sa devine deplină.
În acelaşi duh, Părinţii Bisericii afirmă că scopul ultim al citirii Sf. Scripturi este dobândirea theoriei , o „imagine” sau vedere inspirată despre Dumnezeu şi despre Adevărul Său.
Citim cuvântul lui Dumnezeu şi-l auzim vestit în predici şi cântări liturgice. Dar totuşi trebuie să-l cuprindem, să-l înţelegem şi să ni-l impropriem, pentru ca să-l „vedem” – atunci când cuvintele devin, într-o oarecare măsură, icoane… Imagini sfinte ce dau putere cuvintelor scrise să devină Cuvânt viu. Pentru ca textele biblice să poată fi auzite, ele trebuie să fie şi văzute. Trebuie să ne provoace impresii vizuale care să se întipărească în memoria noastră.
Orbirea spirituală ține de dificultatea de a dobândi această stare. Ea se poate datora mulțimii grijilor de tot felul ce se revarsă zilnic asupra noastră şi se pun în calea rugăciunii. Această asediere continuă a grijilor de tot felul îl transformă pe om (întunecându-i strălucirea spirituală) şi îl aruncă într-o descurajare sau deprimare. În această stare de cădere, căutările sale, setea sa se orientează spre „noutăţi” de tot felul, căutări care să hrănească dorinta lui de „cunoaștere”. (Aici vorbim de ziare, ştiri sau reportaje televizate, de discuţii sterile din pauzele de la locul de muncă.)
Orbirea spirituală
Orbirea spirituală ne împiedică să mai vedem lucrurile despre care ştim că sunt adevărate. Putem citi despre ele în Sf. Scriptură sau în cărţile de rugăciuni, în vieţile sfinţilor dar nu le mai percepem, nu le mai simţim realitatea şi adevărul cu ochii inimii. Orbirea spirituală ne aduce pierderea realităţii în profunzimea ei. Vedem cu ochii trupeşti realitatea fizică dar nu mai privim dincolo de ea.
Profunzimea vederii spirituale ține de experiența proprie. Intrând în realitatea spirituală ne-o impropriem. Diferenţa dintre acestea este că cea dintre a privi la un acvariu în comoditatea pe care ţi-o oferă spaţiul închis al unei camere şi a înota printre recifele de corali, între a tunde gazonul şi a culege flori de stâncă, între a trece pe lângă un loc de joacă şi a ţine copilul în braţe şi a privi în ochii lui.
Putem privi la lucrurile bune şi frumoase sau putem să le vedem. Iar când le vedem… atunci vedem dincolo de ele, în adâncurile realităţii. Sunetele, şoaptele spaţiului ce ne înconjoară şi care izvorăsc din sânul Creatorului pot fi sesizate doar cu urechile lăuntrice şi le putem vedea şi cu ochii închişi. O melodie perfectă şi plină de semnificaţii.
Omul lipsit de preocuparea celor profunde se transformă într-o umbră
Lipsa acestei vederi transformă creaţia şi pe om într-o umbră. O rutină ca o stare somnambulă se așează şi se descoperă în tot şi în toate. Omul lipsit de preocuparea celor profunde se transformă într-o umbră. O umbră ce pluteşte în aer ca un abur nelegat de pământ. Un singuratic şi înstrăinat, ce se plimbă, se duce la servici, doarme, fumează şi trăncăneşte tot timpul. Când vorbeşte de sentimente face drame şi când începe să raţioneze devine pueril, fără adâncimea unei raţiuni sănătoase.
Atunci când ochii încep să vadă ei vor percepe şi miracolele din jur. Păsările din văzduh şi florile de pe câmpii vor deveni semne ale Raiului, iar oamenii sfinţi vor oferi mărturii de netăgăduit despre prezenţa, puterea, mărirea şi slava lui Dumnezeu.
Deci să căutăm să fim Vigilante ad majorem Dei gloriam. Adică vigilenţi şi trezi, ca să mărturisim într-o vedere spirituală, pretutindeni, prezenţa măreţiei lui Dumnezeu.
Director editorial
Pr. Petru Munteanu
