Povestire cu tâlc: ”Cum să fiu sfânt şi să nu mă cred sfânt?”

0
130
victor-tanarulTunetele spulberau nestingherite liniștea nopţii, iar fulgerele se jucau pe fundalul întunecos al cerului. Cu toată zarva anunţată de apropiata furtună şi de tunetele ce o însoţeau, abia se auzeau suspinele adânci ale unei inimi confuze.

Într-o odaie scufundată într-un întuneric nefiresc, Victor, un tânăr vioi cu suflet duios, stătea îngenunchiat în faţa unei icoane din care ochii pătrunzători ai Domnului îl priveau cu o blândeţe accentuată de flacăra lină a candelei, plângându-şi cu amar durerea.

– Doamne, eu nu Te înţeleg!

Ce vrei de la mine, de la viaţa mea? Spune-mi! Sunt confuz, nu ştiu pe ce drum să apuc… cum vrei Tu să fiu pentru a-Ţi face pe plac?

Întrebarea sa fără răspuns se pierde uşor în imensitatea camerei, doar privirea sfântă îl cerceta, citindu-i în inimă. Deznădăjduit, tânărul renunţă şi, în cele din urmă, adoarme.

Zorii dimineţii împodobesc cerul cu bogate şi vesele culori, înveselind privirile spectatorilor şi alinând inimile obosite.

Victor, după ce îşi face ritualul de dimineaţă, se decide să-şi petreacă următoarele două-trei ore în aer liber, undeva pe o bancă de unde se putea bucura de aroma încă proaspătă a ploii din noaptea ce se sfârşise de curând.

Rămâne uşor surprins când, pe o bancă din locul său preferat, zăreşte un călugăr care privea gândit rândunelele ce ţopăiau în jurul picioarelor lui.

Amintindu-şi de întrebarea sa fără răspuns, tânărul se tot gândea ce să facă, când, din senin, se aude vocea călugărului: ”Vino băiete, ia un loc!”

– Eu…

Victor privește balta de apă ce îl împiedică să ia un loc lângă bătrânul călugăr.

– Puţină apă nu te afectează, dar vino, nu te las să te uzi! Aşezându-se la marginea băncii, îi face semn să se aşeze.

– La picioarele tale va fi doar marginea balţii, însă, dacă vei avea grijă, nu te vei uda.

– Vă mulţumesc! Rosti, încet, băiatul.

Ocupându-şi locul, se aşterne liniştea. Din când în când, Victor se uită la persoana de lângă el care privea tăcută în depărtare, dar nu scotea nici un cuvânt, nu ştia cum să înceapă.

– Băiete, pe tine te macină ceva…

– Eu… nu înţeleg ce vrea Dumnezeu de la mine. Ce vrea să devin? L-am întrebat, dar nu îmi răspunde…

– Ţi-a spus ce aşteptări are de la tine.

– Poftim? Când?

– Dacă nu citeşti Scripturile, eu n-am ce-ţi face; acolo găseşti răspunsurile la întrebările tale.

Stingherit, tânărul rosteşte încet întrebarea:  ”Totuşi, ce vrea de la mine? ’’

– Ce vrea de la toţi oamenii: să fim sfinţi!

– Dar cum să fiu eu un sfânt?

– Băiete, toţi suntem candidaţi la sfinţenie, doar că mulţi nu ştiu pentru ce candidează şi, prin faptele lor îşi pierd locul… vezi tu, Dumnezeu are un mare calendar şi fiecare avem acolo un loc în care să fim trecuţi ca sfinţi, dar, din pricina păcatelor, multe rânduri rămân albe.

– Eu… eu… cum să devin sfânt, dacă nu ştiu cum arată un sfânt?

Bătrânul călugăr îl priveşte pentru prima dată de când tânărul s-a aşezat pe bancă.

– Vrei să vezi un sfânt, ha?

– Da, desigur!

– Bine…

Călugărul îl loveşte uşor după ceafă, atât cât să îl determine să privească în jos.

– Spune-mi, ce vezi?

Uitându-se preţ de câteva secunde, Victor răspunde:

– Reflecţia mea în balta ce mi se aşterne la picioare.

– No, ai văzut un sfânt în devenire. Ai grijă să nu îţi pierzi candidatura!

– Nu înţeleg…

– Mă băiete, ca să fii veşnic în preajma lui Dumnezeu, trebuie să devii sfânt, iar sfinţenia o dobândeşti prin faptele tale…

adaugă la credinţa ta fapta bună, iar la fapta bună cunoştinţă; la cunoştinţă, înfrânarea; la înfrânare răbdarea; la răbdare, evlavia; la evlavie, iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească, dragostea… aşa ne zice Sfântul Apostol Petru şi aşa îţi zic eu acum.

– Ai grijă, însă, nu te crede sfânt ca nu cumva mândria să te piardă.

Victor îl priveşte încruntat.

– Cum să fiu sfânt şi să nu mă cred sfânt?

– Sfinţii nu s-au crezut sfinţi!

Tu ai grijă să ai inima smerită şi să îţi vezi păcatul tău înaintea feţei tale, iar atunci nu te vei mai întreba dacă eşti sfânt, pentru că te vei considera cel mai mare păcătos, însă Dumnezeu va şti cum să îţi răsplătească pe măsură.

– Dacă vrei să devii sfânt, lucrează îndelung la sufletul tău… spală-l în fiecare zi în apa lacrimilor de pocăinţă, încălzeşte-l cu flacăra iubirii şi îmbracă-l cu haina bunătăţii! Acum ai înţeles rostul tău în această lume? Ai înţeles ce vrea Dumnezeu să devii?

În loc de răspuns, îi oferă un zâmbet udat de lacrimi de recunoştinţă.

Viaţa este o cale, un dar, o binecuvântare… nu o irosi cu nimicuri, ci caută să devii ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la tine, nu lăsa şi tu un rând gol în marele calendar din Ceruri!

Sursa: mihaelagligan.wordpress.com

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here