Sensul vieții

viațaUnii spun că viața noastră este destul de scurtă. Credem, însă, că noi înșine ne scurtăm timpul vieții prin lipsa de măsură, prin reaua întrebuințare a lucrurilor și prin pervertirea obiceiurilor.

Dacă ne folosim viața cu respect, cu socotință și cumpătare, atunci aceasta este cu siguranță destul de lungă.

Omul, în general, nu apreciază timpul, îl lasă să curgă fără să dobândească vreun folos, îl irosește cu ușurință, nu-l valorifică, nu-l întrebuințează într-un mod folositor. Oamenii trăiesc adesea de parcă ar fi nemuritori aici, pe acest pământ. Nu răscumpără timpul, deși zilele sunt destul de rele. Timpul sporește pe măsură ce omul crește duhovnicește, pe măsură ce se apropie de adâncul și de sfințenia sensului vieții.

Unii nu știu nici ce înseamnă nici viață, si nici moarte.

Unii au îmbătrânit fără să-și fi trăit bătrânețea, iar alții, tineri, au îmbătrânit înainte de a înainta în vârstă. Se tem de moarte, deși nu știu să trăiască. Viața li se scurge printre degete fără să apuce să o trăiască. Nu știu nici ce înseamnă viață, nici ce înseamnă moarte, nici care este sensul esențial al vieții omului. Cel mai mult se tem de moarte cei pe care îi mustră conștiința, cei care nu și-au pus în rânduială identitatea lor duhovnicească, cei care s-au lăsat târâți de desfătările vieții. Stilul de viață duhovnicesc al omului se împotrivește cu multă putere stricăciunii și vătămării pe care timpul le poate provoca. Liniștea se poate sălășlui definitiv în sufletul omului doar după o aprigă luptă cu răul. Încrederea în pronia dumnezeiască va contribui într-o măsură importantă la această reușită.

Filosoful Seneca spune că „problema nu este, însă, faptul că avem  un timp al vieții scurt, ci că irosim mare parte din acesta”. Dacă omul este târât în vânarea plăcerii, a luxului, a slavei și a bunăstării, nu va înțelege cum a trecut pe lângă el o viață întreagă. Goana avidă după bani, beția, lenea, ambiția, lăcomia, uneltirile îl chinuie mult pe cel care le îndrăgește. Patimile nu îl lasă pe cel care le lucrează să vadă adevărul. Desfătările îl țintuiesc pe om în cele de jos și nu îl lasă să se desprindă de cele pământești. Mulți îi admiră pe cei bogați, nu știu însă ce mări învolburate poartă aceștia înlăuntrul lor.

Foarte puțini ar putea să spună cu ușurință că sunt destul de mulțumiți față de ei înșiși, față de sinele lor.

Nu i-au dat acestuia timpul pe care, după dreptate, l-a dorit, nu l-au ascultat cu atenție, nu l-au privit drept în ochi, nu l-au cercetat cu acrivie, nu l-au cunoscut bine niciodată. De aceea n-ai fost liniștit, plin de pace, fără frică și răbdător. Am uitat complet că suntem muritori și trecători pe acest pământ.

Oricât și-ar bate omul joc, în fel și chip, de sine însuși, întotdeauna, în esență, va căuta adevărata odihnă. Un înțelept împărat roman se bucura chiar și numai la gândul că odată și odată va izbuti să se elibereze de fastul stăpânirii sale pentru a se odihni cu adevărat. Când omul se ocupă cu multe, se îngrijește și pentru multe se silește, nu se poate concentra într-o direcție ca munca lui să aibă randament, nu are timp să trăiască liber. Foarte adesea oamenii sunt obosiți de cele din trecut și din prezent.  Încearcă să trăiască un viitor mai bun, fără să facă, însă, nimic important în acest sens. Viața se scurge și omul, adâncit în multele sale îndeletniciri, nu ia seama de aceasta. Se întreabă cum de au trecut atât de repede atâția ani. Desigur, cu atât mai scurtă le pare viața celor care se ocupă de multe.

În viață dăm examene. Dacă ne-am biruit patimile, dacă am dorit iubirea, dacă am urât răul, dacă ne-am cunoscut pe noi înșine, dacă L-am întâlnit pe Dumnezeu, atunci am găsit scopul, ținta, sensul vieții. Am trecut examenele, suntem câștigători. Simțim mireasma veșniciei. Nu ne temem de moarte. Nu ni se pare obositoare viața. Ne pocăim. Nădăjduim. Ne bucurăm.

Sursa: pemptousia.ro

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here