Viaţa Sfântului Nicolae Marele Făcător de Minuni povestită copiilor – II

0
280
Translate in

img Calatoria pe mareCălătoria pe mare e întotdeauna periculoasă. Parcă nimic nu prevesteş­te o furtună. Ziua e însorită, pescăru­şii zboară peste valuri, un vânt prielnic umflă pânzele. Dar, dintr-odată, la orizont apare o îngrămădire de nori, care se apropie vertiginos, iar fulgere şi tu­nete apar tot mai des printre norii grei. Vântul devine tot mai puternic, valuri­le tot mai mari. Marea în jurul corăbiei e în fierbere, valuri cu creste înspumate o lovesc mereu. Ploaia e torenţială, soa­rele nu se mai vede, e întuneric ca noap­tea, şi doar fulgerele mai scapără în bez­na din jur. Astfel vine furtuna.

Marinarii, ca nişte maimuţe îndemânatice, se urcă pe catarge pentru a strân­ge pânzele, până ce vântul nu a devenit foarte puternic.

Dacă nu fac acest lucru, vântul va rupe catargele. Corabia, ca o coajă de nucă, e aruncată dintr-o parte în alta prin valurile mari, şi îţi pare că se va zdrobi în bucăţi în orice clipă.

Chiar şi marinarii mai experimentaţi nu se simt prea bine când corabia nime­reşte în asemenea coşmar. Dar ce să mai vorbim despre pasageri… Demult li s-a dus inima în călcâie, tremurând ca nişte iepuri speriaţi.

Anume într-o astfel de furtună a nimerit pe Marea Mediterană preotul Nicolae. Urgia s-a dezlănţuit atât de cumplit, căci i-a îngrozit şi pe viteazul căpitan, dar şi pe bravii marinari. Iar pasagerii, buimăciţi, plângeau în hohote înăun­trul corăbiei. Şi doar preotul Nicolae din nou s-a comportat altfel decât ceilalţi, în loc să plângă şi să tremure, el a ieşit pe punte, s-a aşezat în genunchi şi a în­ceput să se roage. Nu trecu mult timp şi chiar în faţa marinarilor plini de uimi­re norii au început să se destrame. Peste câteva minute soarele strălucea pe cer. Furtuna a încetat. Admiraţia marinari­lor şi a pasagerilor nu avea limite! Cum să nu: căci se pregăteau deja de moarte.

Cu multă bucurie au început să-i mul­ţumească lui Nicolae pentru salvarea lor minunată. Iar el stătea pe punte şi nu ştia unde să se ascundă de strigătele lor entuziasmate. în sfârşit, făcându-şi loc printre ei, a coborât de pe punte în cora­bie, căci ştia prea bine că aceasta fusese salvată nu de el, ci de Dumnezeu la Care s-a rugat. Şi, într-adevăr, acestui om nu-i plăcea să fie onorat şi lăudat.

Între timp, însă, pe corabie s-a întâmplat o nouă nenorocire. Furtuna a în­cetat, marinarii au urcat sprinteni pe catarge ca să ridice pânzele din nou. Dar, dintr-odată, unul dintre ei a căzut de la înălţime pe puntea de lemn şi s-a lovit mortal. Ce nenorocire… Dar ce să-i faci, pe mort nu poţi să-1 învii. Dar, în acel moment, unul dintre marinari şi-a amin­tit: „Cu noi călătoreşte un om, care prin rugăciune a salvat corabia de la înec. Haideţi să-l convingem să se mai roa­ge o dată, poate că-l va salva pe cole­gul nostru”. însă Nicolae nu a aşteptat ca să fie înduplecat, ci s-a apropiat de ma­rinarul răposat şi a început să se roage din nou. Şi iată că, în văzul tuturor, omul care zăcea fără suflare, s-a ridicat pe şe­zute, frecându-şi ochii de parcă s-a tre­zit din somn.

Marinarii priveau la Nicolae cu admiraţie şi cu frică, iar căpitanul îl întrebă: „Cum faci aceasta? Căci e cu neputin­ţă să înviezi un mort”. „Nu eu am făcut aceasta, ci Dumnezeu, a răspuns Nico­lae, ridicându-se din genunchi. Eu doar L-am rugat să-l învieze pe prietenul vos­tru. Iar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă, v-aţi convins de aceasta”.

În orice oraş mare sunt mulţi cerşetori şi vagabonzi. Erau destui şi în capitala provinciei Lichia — vestita cetate Mira. Cum se şi întâmplă cu cerşetorii, aceştia stăteau buluc la uşa bisericii sau hoină­reau prin pieţele oraşului, cerşind milos­tenie. Seara, pe banii adunaţi, îşi cumpă­rau în taverna din port pâine, caşcaval, vin ieftin şi aranjau un mic picnic, care uneori se termina cu certuri şi încăierări. Iar dimineaţa, cu vânătăi şi cucuie proas­pete mergeau iarăşi să cerşească — care la piaţă, care la biserică, care în port…

Dar era printre cerşetorii cetăţii şi unul care se comporta altfel decât cei­lalţi. Era cam straniu. Nu cerşea nici­odată. Nu participa la beţiile confra­ţilor săi. Şi straiele îi erau curate, deşi cam învechite. Nimeni nu ştia de unde a apărut în Mira, cum se numeşte şi cine este. Dar toţi ştiau că în fiecare zi, dis-de-dimineaţă, el vine la biserica princi­pală a oraşului, se duce în colţul cel mai îndepărtat al locaşului şi se roagă până seara târziu. Femeile cu inimă bună, care lucrau în biserică, uneori îi mai dădeau de mâncare. însă mânca foarte puţin — o bucăţică de pâine, puţin terci, câteva măsline… îi era de ajuns pentru toată ziua! Slab, tăcut, el stătea la slujbele din biserică, după care ajuta la spălarea po­delelor, la curăţirea sfeşnicelor. Astfel, în rugăciuni şi în mici treburi gospodăreşti îşi petrecea toată ziua, iar spre seară ple¬ca. Unde îşi petrece nopţile — nimeni nu ştia. însă, în fiecare dimineaţă, înaintea tuturor, era în biserică, pentru a se ruga în singurătate până la începutul slujbei de dimineaţă.

Dar iată că într-o zi a răposat arhie¬piscopul Ioan — cel mai mare preot din regiunea Lichia.

img salvati 3Din toate colţurile provinciei au so¬sit în oraş episcopi şi preoţi, pentru a-l alege în funcţia eliberată pe cel mai des-toinic. Ş-au tot gândit, s-au sfătuit, dar nu au ajuns la nimic. Oameni destoinici erau mulţi, dar trebuia de ales unul. Ce-i de făcut?

Au început să se roage ca Dumne­zeu să le arate cine trebuie să devină mai marele preoţilor din Lichia. Şi iată că, în timpul rugăciunii, Dumnezeu i-a poruncit celui mai în vârstă dintre epis­copi: „Du-te noaptea la uşile bisericii şi vezi cine vine înaintea tuturor diminea­ţa la rugăciune. Acesta e alesul meu. Nu­mele lui e Nicolae”.

A povestit acest lucru confraţilor săi şi au hotărât: aşa să fie.

În aceeaşi noapte, episcopul care a primit poruncă de la Dumnezeu a ve­nit la uşa bisericii şi a început să aştep­te. Când se lumina de ziuă, s-au auzit nişte paşi şi pe pragul bisericii a apă­rut un… sărman. Anume acela, care ve­nea în toate zilele mai de vreme decât toţi pentru a se ruga. Episcopul 1-a oprit şi 1-a rugat să-şi spună numele. Sărma­nul tăcea. Episcopul 1-a întrebat din nou. Atunci sărmanul a răspuns cu o voce joa­să: „Numele meu este Nicolae. Sunt rob al acestui sfânt locaş”.

Cred că v-aţi dat bine seama că acest sărman neobişnuit este vechiul nostru cunoscut, preotul din cetatea Patara. Fugând de lauda şi slava lumească, el a părăsit casa natală şi, după multe pe­regrinări, s-a oprit în capitala provinci­ei, unde nu-l cunoştea nimeni.

Totuşi era foarte straniu acest preot Nicolae. Când i-au propus să fie arhiepi­scop, a refuzat!

Toţi episcopii şi preoţii şi întregul popor îl rugau, dar el spunea că nu este demn de aşa ceva. A căzut de acord când a înţeles că însuşi Dumnezeu 1-a ales pentru acea slujire.

Astfel Nicolae a devenit arhiepiscop al Mirelor Lichiei — adică mai-marele episcopilor din oraşul Mira.

Într-una din provinciile Imperiului Bi­zantin s-a pornit o răscoală. Pentru a o înăbuşi, din Constantinopol au fost tri­mise câteva corăbii cu ostaşi. însă furtu­na a oprit corăbiile, care au ancorat lân­gă o cetate din apropierea Mirelor Lichi-ei. Timpul se înrăutăţea şi staţionarea s-a prelungit cu mult. Rezervele de hra­nă de pe corăbii se apropiau de sfârşit, însă ostaşii sunt oameni severi şi bru­tali — şi mai poartă şi arme. Pentru ce ar cumpăra pâine, carne şi vin de la lo­cuitori, dacă le pot lua şi cu forţa! Pe zi ce trecea soldaţii se purtau tot mai rău. Până la urmă au început să-i jefuiască şi să-i prade pe bieţii orăşeni. Nimeni nu le putea lua apărarea, căci mai-marii cetă­ţii se temeau să se pună în poară cu oş­tenii dezlănţuiţi din capitală. Indignaţi de jafurile şi înjosirile la care erau su­puşi, oamenii locului erau gata şi ei să se răscoale. Nu se ştie cu ce nenorociri s-ar fi terminat această istorie, dacă nu ar fi intervenit arhiepiscopul Nicolae. Aflând despre tulburările din oraş, el a plecat într-acolo şi i-a convins pe comandanţii ostaşilor să înceteze fărădelegile.

Ordinea s-a restabilit, cei vinovaţi au fost pedepsiţi, iar pentru căpetenii şi pen­tru ierarhul Nicolae locuitorii mulţumiţi au dat o petrecere. Dar, chiar în timpul mesei, au venit în fugă câţiva cetăţeni din Mira. Cu lacrimi în ochi i-au povestit lui Nicolae cum, în timpul plecării sale, mai-marele cetăţii i-a condamnat la moarte pe trei dintre cei mai stimaţi oameni ai ce­tăţii. Fiind mituit de către duşmanii ce­lor condamnaţi la moarte, acesta nu s-ar fi încumetat să facă o aşa nedreptate în prezenţa lui Nicolae. Ierarhul chiar atunci a părăsit petrecerea şi s-a întors în cetate.

În piaţa unde erau executaţi cei osân­diţi la moarte, a reuşit să vină tocmai în momentul când condamnaţii, cu mâini­le legate, deja stăteau în locul de execu­ţie, iar călăul se pregătea să-i taie capul celui dintâi dintre ei.

Tot oraşul stia că sentinţa nu este dreaptă, dar nimeni nu îndrăznea să ia apărarea celor nevinovaţi. Şi iarăşi doar ierarhul Nicolae a procedat nu la fel cu ceilalţi. Nerostind niciun cuvânt, el s-a ridicat pe eşafod, a smuls sabia din mâna călăului şi i-a dezlegat pe cei osândiţi, care îsi luaseră rămas-bun de la viată.

Poporul, cu strigăte de bucurie, l-a sa­lutat pe arhiepiscopul său. A sosit acolo şi mai-marele cetăţii. A vrut să se apro­pie de Nicolae, însă ierarhul s-a întors de la el, iar când acela a căzut în genunchi în faţa sa, 1-a respins şi i-a zis: „Pentru bani mai nu i-ai omorât pe aceşti oa­meni. Pentru aceasta aşteaptă pedeapsa lui Dumnezeu, căci eu n-am ce vorbi cu tine”. L-a iertat pe conducătorul cetăţii numai după ce, în faţa întregului popor, s-a căit de fărădelegea sa.

Iată astfel de om straniu era ierarhul Nicolae al Mirelor Lichiei. Nu se temea să ia apărarea celor slabi şi nedreptăţiţi, atunci când toţi preferau să tacă. Se fe­rea de slava deşartă, de cinste şi titluri înalte, cu toate că putea prin rugăciune să oprească furtunile, să învieze morţii. Bogăţia sa a împărţit-o săracilor, prefe­rând să trăiască în sărăcie, neavând nici chiar acoperiş deasupra capului… într-adevăr, straniu. Dar dacă am căuta mai atent, s-ar putea lămuri foarte simplu acest lucru: Nicolae, chiar din tinereţi­le sale se preocupa de alţi oameni mai mult decât de sine însuşi. Iar când un om vieţuieşte astfel, către el vine ajuto­rul lui Dumnezeu. Şi cu cât mai mult uită de sine, ajutându-i pe alţii, cu atât mai mare este ajutorul lui Dumnezeu.

Pe astfel de oameni Biserica îi nu­meşte Sfinţi.

Viaţa Sfântului Nicolae Marele Făcător de Minuni povestită copiilor, Alexandr Tcacenco

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here