Viaţa Sfântului Mucenic Vlasie

0
165

Pentru a lui dreaptă şi cinstită viaţă,
Pentru a lui puternică credinţă
Întru Hristos Domnul,
În Cetatea Sevastiei, tot poporul,
Pentru buna lui păstorire,
Pe Marele Sfânt Vlasie,
Episcop l-a ales să fie.
Însă păgânii au început a prigoni
Pe toţi ce nu se temeau a mărturisi,
Că sunt buni şi credincioşi creştini
Şi pe-ai lor zei nu-i vor slăvi.
Unii de sabie erau tăiaţi,
Alţii în apă înecaţi,
În foc erau aruncaţi,
De fiare erau mâncaţi.
De aceea Sfântul Vlasie s-a ascuns
Ca la ,,munci’’ să nu fie pus,
Până ce Domnul nu voia
Să-l cheme în Împărăţia Sa.

Într-un munte pustiu s-a dus
Şi acolo când a ajuns,
Neîncetat Domnului se ruga
Şi-o viaţă liniştită ducea,
Înconjurat numai de fiare,
Ce ca nişte fiinţe înţelegătoare,
Aşteptau a lui binecuvântare,
Fără să-i facă tulburare
Când acesta rugăciuni făcea
Şi pe Domnul slăvea.
Când vreuna se îmbolnăvea,
Vlasie întotdeauna reuşea,
Prin sfânta lui atingere,
Îndată să le vindece.

Dar nu după mult timp
Liniştea lui s-a risipit,
Căci s-a pornit mare vânătoare
Pentru tot felul de fiare mâncătoare.
Ducându-se ostaşii la vânat,
După ce munţii şi pustiile au colindat,
Pe fiarele ce se jucau
Şi-n faţa peşterii se aflau,
Le-au observat,
Şi s-au întrebat:
Acolo ce se întâmplă oare,
De sunt aşa multe fiare?
Ei au înaintat
Şi astfel l-au aflat,
Pe Sfântul ce se nevoia
Şi cu credinţă se ruga.

Ostaşii în pace l-au lăsat,
La ighemon au plecat
Şi l-au înştiinţat
De tot ce s-a întâmplat.
Ighemonul atunci le-a poruncit
Ca Sfântul ce-n peşteră a fost găsit,
Îndată să fie adus în cetate
Şi să fie pedepsit cu aspră moarte.
În Muntele Argheos
Degrabă s-u întors,
Pe Sfânt din peşteră au scos.
Când i-a văzut el s-a bucurat,
Căci Domnul i s-a arătat
Şi l-a înştiinţat,
Că-i timpul să se jertfească
Pentru cununa mucenicească.
Mergând pe cale, cu dragoste învăţa
Pe oameni, credinţa a şi-o păstra.
Şi prin sfintele lui rugăciuni
Făcea mulţime de minuni,
La oameni şi la fiare
Aducea vindecare.
Cu a lui binecuvântare
Din gâtul unui tânăr a scos
Prin rugăciuni fierbinţi, un os,
Scăpându-l astfel de la moarte
Spre bucuria maicii îndurerate,
Ce pe Dumnezeu lăuda
Şi numele Sfântului preamărea.

Spre cetate Sfântul tot mergând,
O văduvă a auzit plângând.
Săraca se jeluia,
Că singurul purceluş ce avea,
De un lup va fi mâncat,
Căci acesta în gură l-a inhăţat
Şi departe cu el a alergat.
Atunci Sfântul a zâmbit
Şi către văduvă a grăit,
Să nu se mai mâhnească,
Că purceluşul o să-l primească,
Viu şi nevătămat
De la lupul ce l-a înşfăcat.
Şi îndată lupul a alergat
Spre văduvă, şi acesteia i-a dat
Purceluşul ei frumos,
Întreg şi sănătos.
Văduva, Sfântului a mulţumit
Şi pe Hristos-Domnul a slăvit.

În cetate când Sfântul a intrat,
Ighemonul a fost înştiinţat.
Acesta în temniţă l-a aruncat.
A doua zi a fost scos la judecată
Şi momit cu credinţa idolească.
Sfântul, Cuvântul Domnului mărturisea
Şi pe ighemon aspru îl certa,
Că se închină la păgâneştii zei
Şi va arde în foc veşnic cu ei.
Ighemonul văzând credinţa lui nezdruncinată,
A poruncit îndată, cu beţe groase să-l bată,
Însă Sfântu răbda,
Credinţă în Domnul avea.
Ighemonul a dat poruncă
În temniţă, iar să-l ducă.

Văduva când acestea a aflat,
Degrabă purceluşul a tăiat
Şi din cap şi din picioare
A făcut Sfântului mâncare
Şi i-a dus la închisoare.
Aprizând o lumânare,
Sfântului i-a căzut la picioare
Şi cu lacrimi pe-a sa faţă,
L-a rugat să stea la masă.
Sfântul pe Domnul a lăudat,
Din bucate a gustat,
Pe văduvă a binecuvântat.
Şi i-a spus că-n fiecare an, aşa,
De va săvârşi pomenirea sa,
Nimic din casa sa nu-i va lipsi
Şi binecuvântată va fi.
Poruncă de la Sfânt luând
Şi pe Domnul lăudând,
Văduva la casa ei s-a întors,
Cu credinţă veşnică în Hristos.

După un timp din temniţă
Sfântul a fost scos afară
Şi păgânii iar îl întrebară,
De nu vrea idolilor să jertfească
Şi numele lor să-l slăvească.
El a zis că nu se teme de moarte
Şi chinurile le va suporta toate,
Căci are pe Hristos în ajutor
Şi pot să-i facă tot ce ei vor.
Pe lemn, atunci l-au spânzurat
Şi trupul cu ghiare de fier i-au sfârtecat.

În temniţă din nou l-au băgat
Sângele lui, ce pământul a udat,
De şapte femei a fost adunat,
Când spre temniţă l-au urmat.
Cu acest sânge pe trup l-au uns,
Însă ostaşii îndată le-au prins
Şi ighemonului i-au zis,
Că şi ele sunt creştine,
Şi de vor să le fie bine,
La idoli să se-nchine.
Ele un plan au ticluit
Şi pe ighemon au păcălit.
I-au zis, că la idoli or să se închine
Şi nu vor mai fi creştine,
Dar întâi se cade a se spăla,
Feţele şi trupul a-şi curăţa.
Şi au cerut idolii să fie aduşi
Pe malul iezerului puşi,
Ca după ce se vor spăla,
Lor, se vor închina.
Zeii în saci au fost băgaţi,
În spatele lor au fost căraţi.
Când au văzut apa mai adâncă,
Pe ostaşi i-au rugat să se ducă,
Că le este ruşine,
De-a lor goliciune.
Ostaşii s-au depărtat
Şi ele pe zei au afundat.
Ighemonul când a aflat
Pe ostaşi i-a mustrat,
Că pe zei nu au salvat.
Cele şapte sfinte femei,
Râdeau tare de ei
Şi de păgneştii lor zei,
Că erau pietre nesimţitoare,
Reci fără de apărare,
De primejdii nu puteau să se păzească
Şi nici pe alţii să mântuiască.

Ighemonul, pentru chinurile lor
A încins cu plumb, un cuptor.
Apoi le-a arătat haine frumoase
Cu podoabe luminoase,
Ce poate le vor îmbrăca
Şi de moarte vor scăpa.
De credinţa lor nu s-au lepădat,
Spre chinuri trupurile şi-au dat
Şi spânzurare au suportat.
Trupurile le-au fost jupuite
Şi cu răni multe umplute.
Îngerii din cer le întăreau,
Din rănile lor lapte curgea.
Ostaşii strujirile au încetat
Şi-n cuptorul înfocat,
Focul îndată s-a stins.
Ighemonul atunci le-a zis,
Farmece să nu mai facă
Şi pe zei să proslăvească.
Lucrul acesta nu l-au vrut,
La pământ au căzut
Şi au început a se ruga,
Numele Domnului a lăuda.
Şi erau bucuroase,
Cu feţele luminoase,
Căci voiau să se jertfească
Pentru credinţa dumnezeiască,
Şi astfel cu cunună mucenicească,
Să se învrednicească.
Capurile lor de sabie au fost tăiate
Şi sufletele la cer au fost înalţate
Pentru veşnicie,
În a Domnului – Împărăţie.

Sfântul Vlasie, iar din închisoare
A fost scos spre torturare.
El pe păgâni aspru i-a certat,
Că pe Dumnezeu Cel viu L-au lăsat
Şi cu credinţa păgânească s-au întunecat.
Atunci el a fost întrebat,
De Hristos de va fi ajutat,
Dacă în iezer va fi aruncat.
Sfântul cu crucea apa a însemnat
Şi pe ea a mers ca pe uscat,
Apoi în mijlocul ei s-a aşezat,
Puterea Domnului astfel a arătat.
Şi atunci le-a zis tuturor,
Să arate ce pot idolii lor,
Să meargă şi ei pe apă,
Ca pe un pod pe ea să treacă.
Îndată 68 de bărbaţi,
După ce pe nume zeii au fost chemaţi,
În apă s-au aruncat,
Dar toţi s-au înecat,
Căci zeii lor nu i-au ajutat,
Fiindcă erau de piatră
Şi ce puteau ei să facă?
Erau lucruri făcute de om
Şi nu puteau fi de niciun ajutor.
După ce bărbaţii s-au înecat
Lui Vlasie, îngerul Domnului i s-a arătat
Şi faţa acestuia s-a luminat.

Ighemonul pentru a zeilor defăimare,
Pentru a ostaşilor înecare
Şi a lui neascultare,
Îndată poruncă a dat,
Al lui cap să fie tăiat.
La locul torturii, Sfântul s-a rugat,
Pe toată lumea a binecuvântat
Şi pe popor a asigurat,
Că nimeni în viitor nu va suferi de vreo boală,
Şi niciodată masa lor nu va fi goală,
Dacă numele lui vor slăvi
Şi pomenirea îi vor săvârşi.
Atunci s-a pogorât în jos,
Un nor mare, luminos,
Din care a vorbit Hristos.
Domnul a spus, că pentru tot ce a pătimit,
El va fi răsplătit
Şi toate binecuvântările i se vor împlini.
Apoi împreună cu cei doi copii
Ai uneia dintre muceniţele femei,
De sabie a fost tăiat
Şi apoi cu cinste îngropat.
Mulţi vindecare au căpătat
Dacă la mormânt s-au închinat.
Văduva de mucenicia Sfântului când a aflat,
Pomană la săraci a dat,
Şi împreună cu alţi creştini,
Sfântului i-au făcut pomeni.
La Biserică a dus lumânări şi tămâie,
În cinstea Marelui Sfânt Vlasie.
Astfel de pomeni şi azi se înfăptuiesc
Şi mulţi creştini cu evlavie pe Sfânt, cinstesc

Cristina Toma