Viața prezentă este doar pridvorul vieții veșnice

0
112
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

viata2Iată ce se mai vorbeşte într-una pe la noi: „Domnul, creându-l pe om, l-a adus în rai şi l-a înzestrat cu de toate, ca să se desfăteze în voie. După cădere, deşi omul a fost izgonit din rai, însuşirea de a se desfăta şi mijloacele de desfătare i-au fost lăsate: florile – pentru îndulcirea mirosului, fructele -pentru gust, cerul înstelat – pentru vedere, cântecul păsărilor – pentru auz; apoi, după aceste modele, omul a inventat muzica. Dar, de fapt, toate lucrurile din natură vorbesc despre bunătatea Ziditorului! Apar, însă, oameni care, contrar bunei voinţe a lui Dumnezeu, vor să strâmtoreze totul şi să pună obstacole peste tot. Ei siluiesc natura şi îl prezintă pe Dumnezeu drept altcineva decât este!

Iată, va să zică, unde s-a ajuns! Iar eu, scriindu-vă ultima dată că nici mirenii, dacă doresc să fie adevăraţi creştini, nu trebuie să renunţe la austeritatea monahală, am crezut că i-am convins pe toţi şi că am lămurit toate nedumeririle. Ce mai încurcătură de idei! Iar dumneavoastră de ce aţi ajuns în încurcătură, de parcă adevărul ar fi de partea lor? Să le fi răspuns: Foarte bine, petreceţi, prieteni! Deschideţi larg porţile plăcerilor şi desfătărilor! Veseliţi-vă la ospăţul vieţii… Nimeni nu vă constrânge şi nu vă pune niciun fel de piedici! Trăiţi cum vă place. Numai că, prin cuvântul Domnului, vi se spune că există două căi pe care merg fiii oamenilor: calea cea strâmtă şi calea cea largă, şi că prima duce la viaţă, iar cealaltă la pierzanie. N-ar fi mai bine să citească ei înşişi, cum se spune despre aceasta în Evanghelie: Intraţi prin poarta cea strâmtă – spune Domnul – că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află (Matei 7, 13-14)? De vreţi să ascultaţi, ascultaţi, iar de nu vreţi, cum doriţi… Aceasta nu este o născocire omenească, ci e porunca Domnului. Şi încă cum! Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă – zice Domnul altă dată – că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea (Luca 13, 24). Siliţi-vă… adică să vă grăbiţi, ca la întrecere, certându-vă unii cu alţii pentru această cale strâmtă şi pentru aceste porţi înguste, dobândind-o în pofida altora, răpind-o de la alţii: „lăsa-ţi-mă să intru! lăsaţi-mă să intru!”, temându-vă ca nu cumva să nu se închidă uşile… De ce este aşa? – nu este treaba noastră să judecăm. Aşa a poruncit Domnul, asta-i tot. Şi ce fel de Domn? Unul, Care, pentru mântuirea noastră, a parcurs El însuşi înaintea noastră calea cea strâmtă şi, după tot felul de suferinţe, Şi a predat de pe Cruce duhul Său lui Dumnezeu, spunând tâlharului răstignit: astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23,43). Căci El este Mântuitorul nostru!… Şi toţi cei ce vor să fie mântuiţi trebuie să meargă pe urmele Lui. Iar a merge pe urmele Lui nu se poate altfel, decât cu Crucea: Oricine voieşte sa vie după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34).

Şi iată că toţi cei ce şi-au dorit mântuirea au pornit după El pe calea cea strâmtă şi anevoioasă: apostolii, mucenicii, sfinţii, cuvioşii şi toţi cei mântuiţi, care sălăşluiesc acum în cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul ceresc. Ce să-i faci? E adevărat că nu te poţi mântui altfel, de vreme ce printre mântuiţi nu se află niciunul care să fi dobândit locul liniştii veşnice altfel, decât pe calea cea strâmtă. Nu este mai bine să ne supunem acestei cerinţe, deşi nu este foarte dulce? Căci a te chinui veşnic este mai rău. Fie ca cei ce doresc mântuirea să se trudească într-un fel sau altul, fără să se eschiveze. E greu, dar ce să-i facem? De aceea se şi numeşte o astfel de viaţă ascetică sau eroică, aşa cum spune despre sine Apostolul: lupta cea bună m-am luptat (II Tim. 4, 7). Iar cei ce nu vor, treaba lor… Dar să ştie că feluritele strâmtorări nu sunt o născocire omenească, ci poruncă dumnezeiască.

Am putea aduce în plus unele lămuriri, de ce este nevoie de o strâmtorare sau de alta… de ce, de pildă, este nevoie de post, însingurare, de nevoinţa rugăciunii şi de altele. Dar las asta la o parte… Cei ce merg pe calea mântuirii ştiu cât de trebuincioase sunt toate acestea, iar celor ce se abat de la această cale degeaba le vorbim!… Cât priveşte strâmbele tâlcuiri pe care mi le-aţi scris, despre asta v-am mai vorbit. Şi în rai erau multe lucruri în măsură să producă omului plăcere, dar acestea alcătuiau o podoabă exterioară, străină a vieţii din rai, iar nu menirea omului. Menirea era alta: petrecerea în comuniune cu Dumnezeu prin libera împlinire a voinţei Sale. Dacă raiul ar fi rămas pentru totdeauna lăcaşul omului, atunci toţi oamenii s-ar fi desfătat şi cu cele din afară, dar nimeni nu s-ar fi gândit şi nu ar fi avut niciun fel de grijă pentru aceasta: ar fi fost o umbră firească a unei vieţi plăcute Domnului.

Aşa că, vedeţi că nici în rai oamenii nu ar fi discutat şi nu s-ar fi preocupat de satisfacţii; iar la noi, după ce au pierdut raiul, vor să pună desfătarea drept scop principal al vieţii. Căci, dacă desfătările ar fi putut, prin lege, să fie soarta omenirii căzute, nu i-ar mai fi izgonit Domnul din rai pe protopărinţii căzuţi. Iar când i-a izgonit, prin aceasta le-a arătat că celui căzut nu i se potriveşte o viaţă liniştită. Căci prin cădere s-a schimbat toată starea lucrurilor! Vieţii omului i s-a mai adăugat un scurt răgaz de viaţă prezentă, plină de durere şi nenorociri, cu scopul de a-l înţelepţi, îndrepta şi curăţi, ca să devină vrednic a se desfăta într-un alt rai, veşnic. Adevărata viaţă a omului este dincolo de mormânt sau, mai bine zis, după înviere, iar viaţa prezentă este doar pridvorul ei sau o pregătire pentru ea. În chivernisirea ei, Domnul a prevăzut felurite supărări şi necazuri exterioare şi a prescris diferite pravili de strâmtorare, ca măsuri de curăţire. Pe mucenici i-au strujit cu ghiare de fier şi aşa i-au pregătit pentru rai. Acesta este adevăratul mod de viaţă al omului, în care fiecare se pregăteşte, prin strâmtorări purificatoare, ca prin strujiri, pentru fericita veşnicie!

Iată ce decurge de aici: lăsaţi omul să înţeleagă bine şi să-şi aşeze în inimă convingerea că viaţa noastră prezentă este atât de scurtă, şi că frământările şi strâmtorările ei ne dau multe roade pentru viaţa viitoare, care este nesfârşită; iar omul nu numai că nu le va evita, ci, dimpotrivă, le va cere şi va umbla după ele ca după o binefacere. Aşa fac toţi cei ce înţeleg cum se cuvine rostul vieţii prezente… Din faptul că şi după izgonirea din rai ne-au mai fost lăsate unele lucruri plăcute, cu care să ne putem desfăta, nu reiese că în ordinea vieţii prezente nu-şi găsesc locul niciun fel de constrângeri.

Ca explicaţie, mi-am amintit cuvintele dragului nostru egumen I.K. Amfiteatrov. S-a întâmplat odată să merg cu el printr-o pădurice. Şi l-am întrebat aşa, ca în treacăt: „De ce există astfel de discordanţe – şi încă unele foarte neplăcute – printre obiectele din natură şi fenomenele atmosferice? Iată o culoare plăcută, iar alături o urzică sau un dafin… iar cerul este când luminos, când posomorât?”. „Ce om ciudat eşti tu! – mi-a răspuns el. Aceste discordanţe sunt o înfăptuire măreaţă în iconomia pronierii lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Milostivul Dumnezeu îţi spune, în acest fel:

Ar trebui ca sudoarea să nu ţi se usuce niciodată pe faţa istovită şi ostenită, dar Eu îţi dau uneori să guşti din bucuria vieţii, îngădui ochilor tăi să se lumineze, frunţii tale să se descreţească şi zâmbetului să-ţi apară pe buze, ca să nu-ţi pierzi nădejdea şi să nu cazi în disperare; ar trebui ca pământul să rodească pentru tine numai spini şi lemn câinesc, dar iată, Eu poruncesc uneori pământului să-ţi dea din belşug totul spre desfătare, ca tu să nu îţi pierzi încrederea în putinţa redobândirii fericirii pierdute; ar trebui ca în văzduh, deasupra capului tău şi în jurul tău să fie numai furtuni cu tunete şi fulgere, dar iată că tu vezi adesea soarele senin cu răcoarea proaspătă a dimineţii şi cu pacea încântătoare a serii, pentru ca să ţii minte că cerul nu este cu totul închis pentru tine, că îmbrăţişările Mele îţi sunt deschise şi că sunt gata să te primesc în lăcaşurile cereşti”.

Iată, aşadar, de ce ne-au mai fost lăsate şi dincolo de rai, în natură, unele lucruri plăcute, dar nu pentru ca din aceste fărâmituri să ne facem un ospăţ vesel pentru întreaga viaţă, sau pentru ca, din toate aceste frânturi, să ne zidim pe pământ un templu al fericirii. Dar aceşti petrecăreţi ai noştri înţeleg cu totul altfel acest lucru. După părerea lor, orice oprelişte şi orice obstacol în faţa plăcerilor este o violare a firii omului şi este potrivnică voii lui Dumnezeu. Că nu este potrivnică voii lui Dumnezeu, am spus la început, căci Domnul a poruncit să mergem pe calea cea strâmtă, iar că nu există aici nicio constrângere a firii omului, veţi înţelege din cele de mai jos.

Când omul a căzut, el nu numai că a coborât sub menirea lui, dar a lăsat să pătrundă în el şi unele începuturi străine firii lui, ca pe un fel de seminţe ale oricărui rău. Va să zică, în omul căzut trebuie să deosebim ceea ce îi este propriu, de ceea ce îi este impropriu, chiar dacă şi asta există în el. Toate pravilele şi canoanele de strâmtorare, prescrise şi rânduite de Domnul sunt îndreptate exclusiv împotriva relelor seminţe venetice, pentru a le înăbuşi şi strivi şi pentru a elibera, astfel, adevărata fire a omului.

Astfel, strâmtorările nu sunt o violare a naturii, ci o binefăcătoare mână de ajutor dată ei. Ele sunt ca o operaţie de amputare a unui membru bolnav, sau ca un plasture care absoarbe substanţele vătămătoare. Firea noastră se află în captivitate. Domnul, prin strâmtorarea celor captivi, voieşte să o elibereze, dar noi strigăm: „nu ne atinge, nu ne apăsa!” şi, în acest fel, în loc să ne ridicăm în apărarea noastră, lucrăm împotriva noastră. Iar petrecăreţii sunt nişte oameni jalnici, pierduţi!

Nu vreau să spun că în viaţă nu şi-ar mai găsi locul nicio alinare; ci să le primim pe toate cu recunoştinţă, din mâinile Domnului şi că nu trebuie să alergăm după ele, şi cu atât mai puţin să le socotim drept scop principal al vieţii, ba încă să ne răzvrătim împotriva oricăror îndrumări constrângătoare şi să nu vrem să ştim că ele ne sunt prescrise de însuşi Domnul. În acestea din urmă, în afara neînţelegerii faptelor, se vede chiar răscularea împotriva lui Dumnezeu. Iată unde s-a ajuns! Iar ei gândesc totul cu superficialitate. Deocamdată, încă nu-i nimic. Dar ce va fi pe lumea cealaltă? Ce strâmtorări vor fi acolo, contrare voii noastre, strâmtorări amarnice şi lipsite de nicio bucurie, întrucât sunt zadarnice.

Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte!

„Învățături și scrisori despre viața creștină” – Sf. Teofan Zăvorâtul

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here