”Viața poate fi uneori mai grea decât moartea”

0
276

cartea1Privirăm cu toții spre fereastra fără nici un geam. Un suflu de ger aspru ne tăia ochii și răsuflarea. Ne depărtarăm repede din fața ei.

– Ce punem în fereastra asta să nu ne mai bată vântul chiar așa?

– Reverenda părintelui – glumi necuviincios profesorul căutând să facă haz de necaz, pentru a nu cădea cu toții în descurajarea situaţiei.

– Și apoi eu în ce mai tremur? – răspunse cu glas de glumă jalnică preotul.

– Să pună badea ăsta cojocul lui cel de oaie.

– Nu-l pun că îngheț fără el.

– Atunci ce punem?

– Dau eu o cămașă, mai dă altul una. Mai un prosop…

Am acoperit astfel fereastra.

– Și acum unde să stăm, că nu vom putea mult așa? În peștera asta nu-i nimic, numai obiectul acela în colț. Era tineta, hârdăul de murdării. Ce bine că este măcar aceasta. Ce îngrozitor suferisem dincolo fără el!

– Eu bat în ușă să ne aducă măcar niște paie sau niște priciuri – zise profesorul. Și bătu în ușă o dată, de două, de trei ori, tot mai tare.

În ușă se deschise o vizetă cât o gamelă. Văzurăm o jumătate de pușcă și două mustăți mari și încruntate:

– Ce vrei mă?

– Domnul șef – n-avem nimic aici pe ce să ne așezăm. Dați-ne măcar niște priciuri, niște scaune, niște paie, orice numai sã stãm pe ceva. Murim aici de frig. Ce faceți cu noi?

– Așteptați! – și trânti vizeta.

În închisoare încă nu sunase deșteptarea.

Simțeam că înghețăm, începând de la picioare. Genunchii ne înțepeniseră. Ne mișcam tot mai greu încoace și încolo suflând în palme și frecându-ne urechile. Ieșea aburul din noi ca din niște oale golite. Părea totul mort. Părea că în curând vom muri și noi.

Dar dintr-o dată se auzi un clopoțel undeva în curte. Apoi voci și mișcare. Zgomote de uși și pași. Curând zăvoarele ușii noastre se izbiră trase, iar marea ușă se deschise scârțâind ascuțit.

– Mergeți toți în colțul cela cu fața la perete! – răsună vocea aspră a gardianului. Și doi deținuţi cu haine vărgate intrară cu două brațe de paie pe care le aruncară în partea cealaltă.

Apoi ieșiră.

– Le împroșcați și stați pe ele!

După ce ieși gardianul se repeziră fiecare să ia cât mai multe pentru sine, din paiele fărâmițate. Dar paiele erau puține. Și după ce luară primii lacomi, pentru ceilalți nu mai rămăsese nimic.

– Nu așa, – zise unul dintre cei ce rãmãsesem fãrã paie. Le așezãm uniform, iar apoi ne așezãm sã stãm cu toții unul lângă celălalt. Bine-rău cum este, dacă e așa, e așa. Trebuie să împărțim totul egal frățește. Aici suntem frați vrând-nevrând.

Abia ne așezarăm pe paie până când se deschise vizeta de jos.

– Mâncarea! Nouă porții de turtoi. Un fel de mămăligă coaptă și rece. Nu mai văzusem de asta în viața mea. Era cam cât o bucată de săpun de rufe. Îmi luai și eu porția mea. Era rece și necoaptă, ni se lipea de degete… Am început s-o mâncăm lingându-ne degetele năclăite și înghețate.

– Stați că vine și cafeaua, nu mâncați turtoiul gol!

Pe vizeta deschisă intrară nouă gamele aburind cu ceva ca o apă neagră pe fund.

Nu ne-am mai uitat la gamelele turtite, ruginite, cu smalțul sărit. A mea curgea pe la un colț…

E caldă, ce bine – zise cel ce luă prima gamelă.

Am pus un deget în gaura prin care picura gamela mea și retrăgându-mă într-un colț mulțumeam Domnului încălzindu-mi mâinile pe gamela caldă cu cafeaua aburind. Niște lacrimi de recunoștință mi se prelinseseră pe obraji căzând în gamela ruginită pe care o țineam între palme, ca pe o ofrandă înaintea lui Dumnezeu. Acesta era darul Lui pentru mine și jertfa mea pentru El.

…O Dumnezeul meu, primește și Tu ceea ce-Ți dau eu cum primesc și eu ceea ce-mi dai Tu!

Din ochii mei picurau lacrimi liniștite în castronul aburind. Căldura lor era la fel.

Niciodatã nu mi-aș fi putut închipui că cineva poate simți atâta mângîiere și bucurie într-o astfel de stare. De fapt nici nu bănuisem niciodată că pot fi astfel de condiții undeva pentru om. Dar acum cred și caut sã mã obișnuiesc cu toate fãrã sã mã mai mir de nimic. Doresc un singur lucru: să pot suporta totul mulțumind lui Dumnezeu, cu bucurie, sau măcar cu răbdare.

Încă o dată: – nu spun asta decât pentru a trage niște învățăminte, fiindcă viața poate fi uneori mai grea decât moartea de o mie de ori. Și pentru că frica morții fiind mai mare decât frica veșniciei, omul adeseori își vinde veșnicia sa, pentru a-și amâna cu câteva clipe moartea aceasta.

Niciodată să nu faceți așa ceva!

„Hristos mărturia mea”, Traian Dorz

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here