Viaţa plantelor seamănă cu viaţa duhovnicească

0
120
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

2616218-lgAtunci când, străbătând un loc pustiu, întâlneşti un copac sau vreo altă plantă pe terenul nisipos sau pietros, îţi pare rău de ea chiar fără să vrei. Stă acolo trist, îl istoveşte lipsa elementelor nutritive din aer şi din pământ; se vede limpede că se ofileşte şi se usucă, şi s-ar părea că prin starea şi înfăţişarea sa îi spune limpede fiecărui trecător: „Mi-e rău aici, luaţi-mă şi răsădiţi-mă în alt loc”.

Cu totul alte simţăminte insuflă un copac ce creşte lângă ape, pe pământ gras şi umed. El este plin de viaţă şi, bucurându-se de îndestulare deplină, pare să cânte cu toate părticelele fiinţei sale o cântare de recunoştinţă Celui ce a sădit toate făpturile pentru putinţa de a bea cu toate gurile sale sucuri hrănitoare din tot ce este în juru-i.

Oare nu se află şi sufletele omeneşti în împrejurări asemănătoare? Da, adeseori şi ele pier de foame şi se chinuie ca într-o închisoare întunecoasă din pricină că nu au îndeajuns ceea ce le poate hrăni şi sătura – şi adeseori starea şi poziţia lor exterioară sunt cu totul pe dos faţă de această stare a lor lăuntrică. Iată de ce se întâmplă una ca asta.

Avându-şi obârşia în pământ, planta îşi primeşte hrana tot din pământ şi din ceea ce este în jurul său. Sufletul, fiind zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu se poate hrăni decât cu elementele cereşti, care vin de la Dumnezeu şi sunt îndreptate către el. Planta are nevoie de lumină: fără lumină se ofileşte. Sufletul are nevoie de lumina cerească, iar această lumină este adevărul lui Dumnezeu. Cu acest adevăr sunt îmbiaţi din belşug în Biserica lui Dumnezeu toţi cei ce doresc să ia aminte la el: sunt îmbiaţi şi prin citirea cuvântului lui Dumnezeu, şi prin predici, şi prin cântările bisericeşti, şi prin toată rânduiala şi slujbele Bisericii, şi prin scrierile Părinţilor, şi prin foarte numeroasele cărţi mântuitoare de suflet. Doritorii primesc din belşug aici lumina adevărului dumnezeiesc şi se veselesc sub strălucirea ei – însă nu toţi fac aşa, şi adevărul lui Dumnezeu nu încape în toţi cei în care pare a încăpea. Sunt unii oameni care studiază zi şi noapte una din ştiinţe – matematică, fizică, astronomie, istorie şi aşa mai departe – crezând că îşi hrănesc sufletul cu adevărul, în vreme ce sufletul lor se ofileşte şi se chinuie – de ce? Deoarece adevărul nu e acolo unde îl caută ei. Nu vorbesc aşa fiindcă în ştiinţă nu este loc pentru adevăruri, ci pentru că acum ştiinţa adevărată e izgonită şi înlocuită fie cu închipuiri, fie cu presupuneri care deseori sunt chiar potrivnice adevărului. Dar sufletul nu îl poţi păcăli, cum nu îl poţi păcăli pe cel flămând dându-i o piatră în loc de pâine. Şi aşa, sufletul se chinuie. Dar studiul ştiinţelor tot mai este o îndeletnicire cât de cât practică, pe când de cei care citesc cu atâta lăcomie literatura noastră gazetărească ce să mai zici? Uitaţi-vă câtă silinţă îşi dau tinerii (ba uneori şi cei mai în vârstă) ca să primească numărul lunar sau săptămânal sau zilnic al revistei sau ziarului preferat şi cu câtă lăcomie neînfrânată se aruncă să devoreze prada primită? Nici la mâncare nu se mai gândesc, nici să doarmă nu mai au când. Iar roadă care este? Două-trei fraze nimerite, două-trei fantezii plăcute, două-trei presupuneri amăgitoare – şi gata, restul nu e bun de nimic. Şi sufletul este nemulţumit. Ia omul o carte, ia încă una -acelaşi lucru. Sufletul e bolnav… Se poartă discuţii – acelaşi lucru, fiindcă atât obiectele discuţiilor, cât şi felul în care sunt purtate ele sunt luate din aceleaşi cărţi. Adăugaţi la asta meschinăria îndeletnicirilor şi legăturilor omeneşti de zi cu zi, şi veţi pricepe că dacă ar fi să vi se deschidă acel auz cu care se poate auzi glasul sufletului, l-aţi auzi plângând cu amar: „Scoateţi-mă din puşcăria asta, mă înăbuş aici! Lăsaţi-mă să privesc lumina lui Dumnezeu!” Dar cine îl ascultă pe bietul suflet? Vedeţi că acum nu este la modă să hrăneşti sufletul cu adevărul lui Dumnezeu, ci să-l torturezi. Şi măcar dacă ar trebui căutat departe adevărul acesta! Dar el este chiar aici, însă oamenii nu vor să-şi deschidă ochii ca să primească lumina lui. Intră în biserică, ascultă cu luare-aminte ce se cântă, ce se citeşte şi ce se lucrează acolo, şi vei vedea lumina adevărului lui Dumnezeu. Deschide Evanghelia sau măcar ţine în mâini această carte dumnezeiască, şi sufletul tău va fi mai bucuros. Şi ce, puţine sunt acum scrierile Părinţilor în traduceri accesibile pentru toţi? Dar noi nu ştim toate aceste comori ale adevărului dumnezeiesc, nici măcar nu am auzit de numele lor. Şi atunci, ce fel de creştini suntem noi, de vreme ce nici nu luăm în mână cărţile în care este explicat creştinismul, ci citim te miri ce şi ne chinuim sufletul – noi, fiii luminii şi ai zilei, cum ne-a numit sfântul Apostol – într-un întuneric înăbuşitor?…

Ca să trăiască şi să crească, planta are nevoie de aer -fără aer ea se usucă. Şi sufletul are nevoie de aerul ceresc. Aerul ceresc este îmbisericirea, altfel spus toate sfinţitele lucrări cu dumnezeiască cuviinţă ale Bisericii. Numai acolo petrece sufletul ca într-o atmosferă ce-i este proprie, iar în afara acestei atmosfere se înăbuşă. Precum se usucă plămânul atins de tuberculoză, aşa se usucă sufletul în afara Bisericii, în obiceiurile lumeşti, ce par a oferi lărgime. Şi iată de ce: sufletul celui ce nu ştie decât de baluri şi de teatre, de chefuri şi de concerte şi de cele asemenea, suferă şi se chinuie atunci când rămâne singur cu sine însuşi. El îi spune în aceste clipe grele: „Mă înăbuş; ia-mă de aici şi du-mă acolo unde aerul e întotdeauna curat şi cerul e pururea luminos”.

Planta are nevoie de umezeală, de sucuri pe care să le bea cu rădăcinile şi, trecându-le în tulpină, să trăiască şi să crească prin decantarea şi prelucrarea lor: şi sufletul are nevoie să decanteze şi să prelucreze sucuri duhovniceşti. Asta se săvârşeşte prin faceri de bine zilnice, altfel spus prin împlinirea poruncilor, şi prilejul de a o face ne este dat de-a lungul întregii curgeri de zi cu zi a vieţii noastre. Sucurile în plantă, ca şi hrana în trupul nostru, rămânând neprelucrate nu fac decât să împovăreze fără să aducă folos: deopotrivă, toate elementele duhovniceşti primite de către suflet – adevărul lui Dumnezeu, tainele şi sfinţitele lucrări – nu vor face decât să-l împovăreze şi aici – prin judecata conştiinţei – şi dincolo – prin judecata lui Dumnezeu – dacă nu va prelucra toate acestea şi nu le va transforma în sânge al său prin facerea de bine duhovnicească. Iată de ce sunt bolnave, necăjite şi abătute sufletele oamenilor cufundaţi numai în griji lumeşti, sau numai în treburile care ţin de serviciu, sau – şi mai rău – numai în lucruri pătimaşe. Aceştia nu îngăduie să intre în sufletul lor nici o particulă hrănitoare – şi se usucă, se usucă sărmanul suflet. Nu vreau să spun că problemele de serviciu şi treburile acestei vieţi, grijile familiei, negoţul, feluritele întreprinderi lumeşti sunt pierzătoare pentru suflet -nu, ele nu-s pierzătoare; pierzător este faptul că oamenii se ocupă numai cu ele, fără să se îngrijească de faptele cele bune, sau chiar dacă le săvârşesc şi pe acestea, o fac nu întru slava lui Dumnezeu, ci pentru oarecare scopuri egoiste. în corpul nostru, sucurile se transformă în sânge viu prin unirea lor cu oxigenul din aer: în chip asemănător, toate treburile – atât de la serviciu, cât şi de acasă – se pot transforma într-un element hrănitor pentru suflet dacă le vom închina pe de-a-ntregul lui Dumnezeu. Iar dacă asta nu se întâmplă, nici fapte bune n-au cum să fíe: şi atunci, cu ce să se hrănească sufletul? Aşa că el se chinuie, şi se plânge omului: „Răsădeşte-mă din acest pământ uscat sau putred în ogorul lui Dumnezeu, în ogorul faptelor bune, pe care le cer poruncile lui Hristos!”

De ce îţi tiranizezi sufletul, omule, dăruindu-te cu nechibzuinţă şi cu orbire neorânduielii vieţii lumeşti?

 Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, Sfântul Teofan Zăvorâtul

 

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here