Viaţa pe care o trăim este o manifestare a credinţei sau a necredinţei noastre

0
235
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

gradina manastirii tarnitaDumnezeu îi cunoaşte pe aceia care seamănă cu El, şi ca să semănăm cu El trebuie să fim, să avem în sufletul nostru ceea ce ştim noi că este Dumnezeu. Dumnezeu S-a descoperit pe Sine ca Tatăl nostru. încă în Vechiul Testament, ştiau oamenii că Dumnezeu este Tatăl lor. Să ne gândim la cuvântul psalmistului, din Psalmul 102, pe care noi îl spunem în fiecare zi la slujbă: „Cum miluieşte un tată pe copiii săi, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul”. Cum miluieşte un tată pe fiii săi… Iar Domnul Hristos spune: „Dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi fiilor voştri cele bune, cu atât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri” (Luca 11,13). Iar Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani afirmă că „Dumnezeu, Cel ce L-a dat pe Fiul Său pentru noi, oare nu ne va da toate împreună cu El?” (Romani 8, 32).

Lucrurile acestea noi le ştim, lucrurile acestea noi le afirmăm, lucrurile acestea noi le propovăduim; întrebarea este: ce aderenţă avem noi la ele, ce înseamnă pentru noi Dumnezeu, ce înseamnă pentru mine Dumnezeu, ce înseamnă pentru mine adevărurile de credinţă? Cercetarea aceasta contează foarte mult… Şi am zis că totul se întemeiază pe credinţă, numai că credinţa trebuie să fie lucrătoare, şi dacă e lucrătoare progresează, merge înainte, iar dacă nu este lucrătoare, scade. Cu credinţa este ca şi cu cultura: te ţii de ea, o ai, nu te ţii de ea, o pierzi. Viaţa pe care o trăim este o manifestare a credinţei sau a necredinţei noastre.

Înaltpreasfinţitul astăzi a pus în atenţie datoria noastră de a ne înfrâna, de a pune frâna în toate privinţele, şi îi dădea ca exemplu pe călugări în privinţa aceasta. într-adevăr, în mănăstiri se ţin posturile, şi asta este o manifestare de înfrânare. în mănăstiri se insistă pentru înfrânarea sexuală şi ar trebui să aibă în vedere şi ceilalţi oameni o înfrânare în privinţa aceasta, adică să nu se lase robiţi de plăcere şi să-şi facă din plăcere un scop. Şi toate acestea le lucrează credinţa, dacă o ai, şi dacă nu o ai înseamnă că nu poţi înainta şi de aceea Sfântul Antonie cel Mare, în Filocalie are cuvântul că „cea mai mare răutate a omului este necredinţa”, cel mai mare păcat, cea mai mare stare împotriva lui Dumnezeu vine din necredinţă. Necredinţa şi necunoştinţa lui Dumnezeu. Iar Sfântul Marcu Ascetul, vorbind despre înaintarea în viaţa duhovnicească, afirmă că înaintea a tot păcatul merg trei uriaşi, şi uriaşii aceştia sunt neştiinţa, uitarea şi nepăsarea. Neştiinţa, în primul rând, pentru că nu te interesează, nu cauţi să ştii; uitarea, pentru că dacă nu faci un lucru, cu vremea îl uiţi; şi nepăsarea, care duce şi la neştiinţă şi la uitare. Şi tot el afirmă că „iad este neştiinţa, pentru că este întunecată ca iadul” şi mai afirmă că „uitarea este pierzare”.

Apoi, se pune problema aceasta a angajării în viaţa duhovnicească, a angajării prin credinţă. Vă spuneam că de fapt în Evanghelii şi în învăţăturile sfinţilor apostoli care au scris cărţi care sunt cuprinse în Noul Testament nu putem găsi o teorie despre credinţă, putem găsi însă lucruri care ne orientează. Şi anume, când e vorba de importanţa pe care o are credinţa în Evanghelie, credinţa în Mântuitorul, credinţa în Dumnezeu, credinţa ca temelie de mântuire, aceasta o găsim afirmată în diferite ocazii. De pildă, ştim că în Sfânta Evanghelie de la Marcu, cele dintâi cuvinte de propovăduire ale Domnului Hristos sunt cuvintele: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15). Credeţi în Evanghelie. Nu ştiu dacă aţi observat că, aşa cum la început se afirmă „credeţi”, se dă îndemnul „credeţi în Evanghelie” – la începutul propovăduirii, în capitolul întâi de la Marcu citim aceasta -, tot aşa în Sfânta Evanghelie de la Marcu, în capitolul 16, ultimul capitol, unde sunt şi cuvintele rostite după înviere de Domnul Hristos, găsim acolo iarăşi ceva în legătură cu credinţa, pentru că este scris că a zis Domnul Hristos: „Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16). Aceasta înseamnă că toţi necredincioşii sunt sub osândă, şi toţi credincioşii au deschisă calea către mântuire. Ce înseamnă mântuire? însemnă eliberare de tot ceea ce este rău. întâi de păcat, când vorbim de mântuire noi ne gândim în primul rând la eliberarea de păcat, la iertarea păcatelor, la ştergerea păcatelor, la neluarea în seamă de către Dumnezeu a păcatelor.

Păcatul este o noţiune religioasă. Nu vorbesc despre păcat, nu pun problema păcatului cei care nu cred în Dumnezeu. Aşa că noi trebuie să ştim ce este păcatul. Pentru că dacă este vorba să ne pocăim, ne pocăim de păcate. Ce este păcatul, de fapt? Cei care aţi făcut şcoală teologică cred că ştiţi că în Sfânta Scriptură a Noului Testament, respectiv în Epistola întâi sobornicească a Sfântului Evanghelist Ioan e scris: „Păcatul este călcarea Legii”. Iar Părinţii cei duhovniceşti şi cei care s-au ocupat de viaţa duhovnicească precizează: „Păcatul este călcarea Legii lui Dumnezeu cu deplină voinţă şi ştiinţă.” Deci ştii ceea ce-ţi cere Dumnezeu, şi tu nu faci ceea ce-ţi cere Dumnezeu, ci faci ceva împotrivă, atunci eşti călcător de Lege şi faci păcat.
Păcatul are două înfăţişări. O înfăţişare care îi aduce omului vină pentru păcat, deci îl face pe om vinovat înaintea lui Dumnezeu, şi mai are un aspect, şi anume acela că îl deformează pe om lăuntric. îl schimbă pe om din om bun în om rău, din om drept în om nedrept, de fapt este ca un fel de boală, care îşi pune pecetea pe existenţa omului. Aşa că noi trebuie să urmărim două lucruri prin credinţă: să ni se şteargă păcatele, să ni se ierte păcatele, şi pentru aceasta avem pocăinţa şi Taina Sfintei Pocăinţe pentru iertarea păcatelor; şi în acelaşi timp, să se împuţineze, să se nimicească urmările păcatului din viaţa noastră, să ne înzdrăvenim. Să se înlăture de pe viaţa noastră petele care s-au adăugat prin păcate sau deprinderile cele rele pe care le avem în fiinţa noastră, de pe urma păcatului. Pentru că păcatul, repetându-se, duce la patimă, şi patima este o înrobire. Cuvântul patimă înseamnă de fapt boală. înseamnă ceva străin de fiinţa omenească, înseamnă ceva ce trebuie înlăturat. Şi la aceasta ne ajută Dumnezeu. Noi singuri nu ne putem elibera de răutăţile care s-au adăugat la viaţa noastră.

Bucuriile credinţei, Arhimandritul Teofil Părăian

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here