Viaţa părintelui Arsenie Papacioc – V

0
31

Viaţa părintelui Arsenie Papacioc – V.

Neîndoios că această dezvoltare a vieţii duhovniceşti provocată de focarul monahal al nevoitorilor de la Slatina nu putea decât să supere autorităţile comuniste. Drept aceea securitatea făcea presiuni asupră-le pentru a limita numărul pelerinilor ce veneau la mănăstire, dintre care mulţi tineri intelectuali, unii dorind să se închinovieze.

De altfel, ministrul de interne Alexandru Drăghici „informa în mod frecvent conducerea de partid şi de stat despre amploarea pe care fenomenul monahal îl căpătase după 1948 prin iniţiativele patriarhului Iustinian, ajutat de duhovnici recunoscuţi, precum Cleopa Ilie şi Arsenie Papacioc”.

Atunci, securiştii au hotărât să aresteze „Lotul Rugului Aprins”, sub pretextul unei născocite de ei conspiraţii împotriva regimului „democratic”. Pe părintele Arsenie l- au arestat la Slatina, pe 14 iunie 1958, chiar când părintele slujea la altar. Era ora două noaptea când s-a terminat Utrenia, şi monahii tocmai dădeau să iasă din biserică. Atunci, brusc securiştii le-au pus monahilor lanterne în ochi, întrebând „Anghel Papacioc unde este?” „Aici sunt domnule”, a răspuns părintele.

Pe părintele Arsenie l-au încadrat îndată între arme şi l-au dus la chilie.

Erau 98 de ofiţeri de securitate veniţi, spre intimidare, cu armament, cu două maşini mici şi cu două camioane. Percheziţia chiliei a durat până la 10 dimineaţa, timp în care era permanent sub pază, chiar şi când mergea la toaletă. Au arestat pe părintele Arsenie şi pe fratele Constantin (viitorul părinte Marcu de la Sihăstria).
I-au dus la Bucureşti, în beciurile securităţii, „în condiţii foarte grele”. Iar metodele cu care se săvârşea „ancheta” erau cele obişnuite deja ale securităţii şi comunismului: bătaia, foamea prelungită, tortura inimaginabilă, singurătatea, înfricoşarea cu alte suplicii.

Scopul lor era să obţină informaţii, sau să le confirme pe cele deţinute, despre alţi suspecţi.

Zicea părintele: „Pentru mine, care eram mai cunoscut, a fost mai greu, pentru că voiau ca eu să-i pârăsc şi pe alţii, ca să-i judece şi să-i închidă şi pe ei. Dar n-am făcut aşa ceva, ferească Dumnezeu!”
„Ancheta” părintelui a durat trei luni încheiate. La început l-a „anchetat” un căpitan care-l bătea crunt. „Mă lovea peste faţă şi încercam să mă feresc, ca să nu îmi spargă timpanul.”

Toate se făceau ca să îi smulgă trădări şi mărturisiri despre alţii.

Pentru aceasta au recurs şi la confruntări între părintele Arsenie şi alţi deţinuţi care nu rezistaseră bătăilor. Dar chiar şi la aceste confruntări şi la amănuntele incriminatoare date de ceilalţi, părintele continua să rămână demn pe poziţia sa.
„Era durerea că te uitai la semenii tăi primejdioşi, că n-aveau frică de Dumnezeu. Şi mă uitam la pierderea lor. Pentru că problema vieţii mele nu mi-o mai puneam.

Aşa cum începuseră să izbească şi să lovească şi să acuze, nu puteai să crezi că mai trăieşti.

Şi atunci acceptai moartea cu orice chip. Şi atunci nu mai sufereai lanţurile… te întrista faptul că erau semenii tăi care făceau lucrurile acestea. […] Şi trebuia să suport cu orice chip că duşmanii mei sunt semenii mei. Dacă eşti omul lui Dumnezeu, El ştie de orice, şi cu cât te laşi mai mult în voia Lui, cu atât te va apăra mai mult. Dar sigur că şi tu, cu atât mai mult trebuie să iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele tău. Şi nu se spune că aproapele meu e duşmanul meu. Aceste stări sufleteşti veneau ca fulgerul prin inima şi prin raţiunea ta.

Dar, fără discuţie, erau elementele care te ţineau prezent în fiecare clipă.”

Comuniştii au etichetat întâlnirile duhovniceşti ale „Rugului Aprins” şi preocupările strict religioase ale celor părtaşi la el cu fioroasa expresie „activitate subversivă”. După un proces de formă, o simplă punere în scenă, părintele a fost condamnat la 40 de ani, din care 20 cu executare. Ne putem face o idee despre cum se dădeau verdictele acolo, după dialogul pe care l-a avut cu un căpitan la Jilava: „Ce-ai făcut, mă, de ţi-a dat atâta?”

Părintele răspunde: „N-am făcut nimic.” „Mă, dacă nu faceai nimic, îţi dădea 10-15 ani, da’ nu 40!”

Asta era „justiţia” comunistă! De la Jilava a fost dus la Aiud ca să-şi execute pedeapsa.
La Aiud regimul de detenţie era foarte sever, şi s-a înăsprit după venirea la conducerea închisorii a colonelului Crăciun, în 1962. Pe lângă privarea de libertate, metodele de represalii şi reeducare asupra deţinuţilor erau foamea, frigul, izolarea la „răcitor”, singurătatea, supravegherea neîncetată. Şi toate acestea în chip continuu. De la cinci dimineaţa până la zece seara, când se da stingerea, deţinutul era obligat să nu acţioneze, nu avea voie să se întindă pe pat, nu avea voie să vorbească decât în şoaptă, nu avea voie să se apropie de geam, nu avea voie să facă ceva, manual sau intelectual.

„«Banditul» trebuia să perceapă dureros trecerea timpului.”

Din zece în zece minute un gardian se uita prin vizetă şi cea mai mică abatere de la regulament era pedepsită drastic, cu iadul de la „neagra”.
Pe lângă supravegherea gardienilor, mai era şi turnătoria organizată în chilie de către conducerea închisorii, fie printre securişti infiltraţi, daţi drept deţinuţi, fie prin deţinuţi care s-au dat cu comuniştii. Povestea părintele Arsenie:

„E foarte greu în închisoare. Trebuie să ai credinţă, să ştii că Dumnezeu e lângă tine şi să ştii pentru ce suferi.

Vrăjmaşul se sperie de Dumnezeul nostru, care este şi Dumnezeul lui, dar gardienii din închisoare nu se speriau de nimic, n-aveau niciun Dumnezeu. N-am văzut la aceşti gardieni niciun pic de omenie. Când m-au arestat, m-au dezbrăcat de haine şi mi-au luat de la gât crucea şi paramanul. S-au încurcat aţele lor şi au rămas aşa, împreună. Toate lucrurile deţinuţilor erau aruncate la gunoi. Însă când gardianul mi-a luat crucea şi paramanul, fără să-l vadă nimeni, le-a pus cu grijă deoparte.

A fost singurul gest omenesc pe care l-am văzut la el.”

Sau, odată, în celulă, părintelui îi era foarte sete, dar gardianul de serviciu nu s-a lăsat înduplecat să-i dea o cană cu apă. Abia mai târziu, când a venit gardian o femeie, aceasta i-a strecurat, pe furiş şi cu mare grijă, o cană cu apă. (Pentru care fapt părintele o va pomeni toată viaţa.) „Dacă-i prindeau că au bunăvoinţă faţă de deţinuţi, îi omorau sau îi închideau alături de noi, de aceea le era teamă să se arate binevoitori cu noi.”

Pentru o cât de mică abatere de la regulament, deţinutul era pedepsit să rămână la „izolator” pentru mai multe zile, uneori chiar şi zece zile.

Era amenajată de colonelul Crăciun o secţie întreagă cu astfel de camere de izolare. „Izolatorul”, numit şi „neagra” sau „răcitor”, era o cameră goală, fără nimic în ea în afară de tineta pentru necesităţi. Aceste camere erau sinistre şi prin aceea că erau înalte, pavate cu ciment şi aveau un geam foarte aproape de tavan care avea „darul” de a face curent continuu cu spaţiul liber de sub uşă.

Dacă adăugăm şi frigul constant al camerei, faptul că deţinutul era adus aici îmbrăcat sumar, doar în cămaşă şi izmene, şi că aceste pedepse se dădeau cu precădere iarna unor înfometaţi, ne putem face o imagine a iadului de acolo.

Chiar şi unul sănătos se putea îmbolnăvi de moarte. Chiar şi gardienii se mirau că supravieţuiau oamenii în acel infern. „Acolo când suflai, parcă-ţi ieşea sufletul din tine. Te controlau de mai multe ori pe minut să vadă dacă n-ai murit. Dar ce clipe am trăit eu acolo!…”
Iar pedepsele cu „neagra” se dădeau pentru nimicuri. Odată părintele a fost propus de gardian (conducerii, pentru „izolare”) pentru că nu-şi încheiase nasturii la haină.

Foamea era cumplită, de neimaginat.

Un deţinut, din pricina subnutriţiei, uitase cum o chema pe soţia lui, iar altuia îi căzuseră dinţii. Părintelui Arsenie i-au rămas toţi dinţii, dar îi scăzuse vederea, încât ajunsese la ieşirea din închisoare să vadă înceţoşat, cu dioptrii -3. Povestea ulterior unui părinte, pe când era la Mănăstirea Cheia: „Dragul meu, numai Dumnezeu m-a scăpat cu viaţă. Am trecut prin momente grele, multă mizerie şi foame.

Îmi era aşa de foame că de multe ori visam, treaz fiind, numai munţi de pâine.”

Din pricina „dietei”, unui deţinut într- atât i s-au atrofiat muşchii rectali, încât nu mai avea scaun. Era o suferinţă grea, iar îngrijiri medicale şi regim alimentar potrivit nu i s-au dat. Nemaiputând suporta, într-o zi, scoşi fiind la plimbare, s-a dus la gardul de sârmă ghimpată şi a început să-l suie. Toţi deţinuţii şi gardienii de jos au strigat santinelei să nu tragă, totuşi soldatul care supraveghea curtea închisorii l-a ochit şi l-a împuşcat pe acel om. Deţinuţii prezenţi la acea scenă au început să strige şi să acuze indignaţi, au făcut zarvă mare, încât abia au putut să fie potoliţi. „Puteau să ne omoare pe toţi”, şi-a amintit părintele.

Ochii prin care vedeam cerul

Alte articole aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here