Viaţa părintelui Arsenie Papacioc – IV

0
48

Viaţa părintelui Arsenie Papacioc – IV

În decembrie 1951 a fost arestat şi silit să renunţe la funcţia pe care o avea la seminar. În 1952 era la Mănăstirea Slatina unde era părintele Cleopa, iar seminarul a fost desfiinţat de comunişti. În toată această perioadă părintele Arsenie fusese „monitorizat”, urmărit continuu de securitate.

Acum pelerinajele în număr din ce în ce mai mare la Slatina supărau securitatea, care a început să-i ameninţe pe cei doi părinţi, Arsenie şi Cleopa, acuzându-i că fac propagandă religioasă.

Uneori, dus în camerele murdare şi reci ale securităţii, părintele Arsenie era ameninţat că va fi omorât. Atunci, părinţii Arsenie şi Cleopa s-au hotărât să se retragă la pustie în munţii din apropierea mănăstirii, unde vor petrece doi ani în lipsuri, lupte şi singurătate.

„M-am tot gândit de ce marii sfinţi ca Sfântul Vasile cel Mare şi alţii care aveau mari posibilităţi de acumulare şi- au dorit pustia.

Pustia e altceva, e o altă lume. În pustie eşti doar tu şi Dumnezeu. Acolo trebuie să te înfrăţeşti cu codrul. Viaţa de pustie e atât de suspendată încât nu poate să înţeleagă cineva din afară ce se petrece la pustie. E o prezenţă şi o creaţie întreagă în inima şi în mişcarea pustnicului. Am avut în acei ani şi spaimă, dar m-a ajutat Dumnezeu să îmi ţin prezenţa.

Ispitele erau foarte mari, eram într-o permanentă încordare, pusesem icoane în toţi brazii din jurul chiliei.

O singură dată vrăjmaşul m-a atacat fizic. într-o dimineaţă, când am dormit mai mult, m-a tras de rogojină dintr-o parte a chiliei în alta, iar cu partea de deasupra mă lovea în cap. Atunci mi-am zis: nu sunt pustnic, sunt şi eu din întâmplare pe aici. (Dacă n-ai smerenie, te prăpădeşte vrăjmaşul în pustie.) Şi aşa am scăpat. Atunci am strigat tare (mă auzeau poate lupii): mare este puterea smereniei! Tot aşa, eram în pădure şi vedeam cum Sfinţii Părinţi despicaseră amănunte de care mă loveam şi eu pe-acolo şi am strigat tare: mare este puterea Sfinţilor Părinţi!

În pustie problema era aceasta: să-l poţi ţine la distanţă pe diavol.

Se atinge de tine doar dacă te are la mână cu ceva. Nu se poate rezista decât dacă te stăpâneşte o autentică smerenie. O smerită smerenie. Niciodată nu te vezi smerit. Smerenia este arta de a sta la locul tău. Şi aş putea să spun cu îndrăzneală că: n-am fost în pustie! Atât numai că suportam rigoarea iernii care era grozavă, nu vedeai lumea, erai în pustie, dar nu asta însemna pustia. Pustia înseamnă cu orice chip o stare dincolo de fiinţa omenească, dincolo de socoteli omeneşti înalte, pentru că viaţa duhovnicească nu este o viaţă calculată, este o viaţă trăită fără cuvinte.

N-am cedat, mi-a ajutat Maica Domnului, mi-am ţinut poziţia pustnicească.

Pustia este un lucru de foarte mare laudă. Trebuie să înţelegem că rugăciunile unui pustnic ajută lumea enorm de mult. Nu există pustnicii valabile dacă nu ai toată lumea aşa cum este ea în inima ta! Eu nu eram în măsura unui pustnic… Trebuie să te duci ca un erou în pustie, după ce ai biruit lumea.”
Uneori, când erau ninsori mari şi el se afla în locul cunoscut cu numele de „râpa lui Coroi”, se adăpostea un timp în peştera Cuvioasei Teodora de la Sihla. „E mare lucru să vezi locuri unde s-au nevoit oameni. Am stat şi eu o vreme la peştera Sfintei Teodora.

Mă urcam sus pe o stâncă (acum sunt scări) unde era o adâncitură de apă şi nu seca apa niciodată, deşi n-avea de unde să colecteze şi beam şi eu de-acolo de unde a băut sfânta.”

Din când în când se întâlnea cu părintele Cleopa, se spovedeau unul altuia şi se împărtăşeau. Mai era un creştin dintr-un sat mai apropiat care le mai aducea alimente, venind în adâncul pădurii fără să se teamă de lupii care mişunau pe-acolo. Însă pustia însemna şi asceză.
„În pustie am văzut cu cât de puţin poate trăi omul. Singura mâncare acolo era o pungă cu pesmeţi. Mâneam zilnic o bucăţică dintr-o feliuţă şi cu asta rezistam toată ziua. Foarte rar mai găseam nişte ciuperci care creşteau pe fagi.

Noi le spuneam «păstrăvi», erau ca nişte banane, foarte gustoase.

Odată am găsit câteva ciuperci şi le-am uscat la sobă, aveam o sobă improvizată din nişte pietre puse una peste alta şi o tablă deasupra. Am păstrat ciupercile alea pentru iarnă. După ce le-am mâncat m-am simţit rău. Câteodată găseam câte un măr pădureţ şi era mare lucru. Vara beam apă de la izvor; nici nu se făceau colibele astea decât lângă un izvor. Iarna topeam zăpada şi beam apa.”

Sălăşluirea în pustie, în pădure, ascute trezvia minţii şi primejdia e imbold de a te preda cu totul numai nădejdii în Dumnezeu.

„Mi-a fost frică să spun că am fost în pustie. Trebuie să cunoşti glasul pădurii, un glas mut pe care nu poţi să-l cunoşti decât dacă eşti într-o mare trăire. Om fiind, trebuie să ai o identitate a pădurii, nu o identitate umană, altfel nu rezişti.
Când te duci în pădure să te faci pustnic, să duci o viaţă după Dumnezeu, pădurea nu mai este o privelişte oarecare, cu nişte copaci frumoşi şi bătrâni. Pădurea, în acel moment, trebuie să te primească, trebuie să te înfrăţeşti cu ea.

Există un duh tainic, copacii groşi trebuie să te acopere, să te ocrotească.

Sunt situaţii în pădure când te întâlneşti cu urşii şi trebuie să te ascunzi după vreun copac mai mare. Acest lucru trebuie făcut imediat şi într-o linişte desăvârşită, altfel te sfâşie fiara. Nu trebuie să faci nici cel mai mic zgomot, trebuie să ai grijă să nu calci pe vreun vreasc care ar putea trosni sub greutatea ta. Animalele au un auz foarte fin. Eram odată în pădure şi am văzut în faţa mea, la vreo zece metri, un iepure. Eu am făcut o mică mişcare şi el imediat m-a auzit.”

Însă au fost nevoiţi să se întoarcă din pustie la Mănăstirea Slatina:

„Când eram în pustie, comuniştii au acuzat Biserica, zicând că toţi călugării de prin pustie stau acolo ca să-i găzduiască şi să-i ajute pe cei ce se opuneau regimului. Atunci patriarhul ne-a chemat pe toţi prin mănăstiri. Eu şi părintele Cleopa ne-am supus şi am venit la mănăstire, la Slatina. În prima zi când ne-am întors, am văzut un călugăr şi m-am mirat, eu nu mai văzusem demult oameni şi mi-am zis: Ce uşor e să trăieşti în lume!”

În iunie 1954, patriarhul Iustinian i-a chemat pe cei doi duhovnici la palatul patriarhal, iar apoi i-a trimis la mănăstirile dimprejurul Bucureştilor, pentru a revigora viaţa monahală.

La un moment dat, când săvârşeau Sfântul Maslu la Mănăstirea Pasărea, au venit doi plutonieri înarmaţi şi i-au arestat. Îndată ce au aflat de ei, maicile au venit imediat la secţie, cam vreo sută, şi au făcut tărăboi, până ce miliţienii i-au eliberat, mai ales că nu aveau motiv să-i aresteze, ei fiind trimişi de patriarh, cu „acte-n regulă”.
Patriarhul i-a trimis să pună pe picioare un focar de nevoinţă monahală la Mănăstirea Slatina, o „academie duhovnicească”, după cum avea să fie supranumită.

Astfel, se intenţiona o revigorare a monahismului, căci cu monahii pregătiţi la Slatina erau populate mănăstirile din jur.

Aici rânduiala slujbelor, a posturilor era riguros ţinută, accentul punându-se atât pe ascultare, cât şi pe continua viaţă de rugăciune. Părintele Arsenie, ca egumen, nu punea accent pe tipic, cât pe trăirea neformală, nu „tipic, tipic, şi la inimă nimic”, nu mulţimea metaniilor sau cantitatea rugăciunii se cere ci starea de „prezenţă”, „deoarece rugăciunea este un mijloc neapărat folositor, dar trezvia este un scop atins”. La Slatina s-a format o obşte de vreo 120 de călugări trăitori, mulţi cu preocupări teologice. La praznicele împărăteşti privegherea ţinea toată noaptea, ieşindu-se din biserică a doua zi la ora 12. Taina Sfântului Maslu, Liturghia şi slujba de pomenire a morţilor se făceau zilnic. Erau, de asemenea mulţi tineri, intelectuali şi pelerini care căutau această mănăstire, încât sâmbăta şi duminica ajungeau să aibă 300-400 de închinători. Era şi o şcoală monahală în mănăstire, unde călugării adânceau învăţătura ortodoxă.

Ochii prin care vedeam cerul

Alte articole aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here