Viaţa părintelui Arsenie Papacioc – III

0
26

Viaţa părintelui Arsenie Papacioc – III

Am mare evlavie la Maica Domnului. Când am ajuns prima dată la Mănăstirea Cozia, mi-am spus: unde să merg eu prima dată în mănăstire? M-am dus la icoana Maicii Domnului în biserică şi am plâns la ea.”
Şi Maica Domnului şi-a arătat curând ocrotirea.

„La Cozia am avut ascultarea de paracliser.

Pe vremea aceea nu era ulei, era vremea comuniştilor, când se dădea cu raţia, şi mă rugam mereu să nu se stingă candela de la icoana Maicii Domnului. într-o seară am pus ultimul ulei pe care-l mai aveam, fără să se umple candela. înainte puneam candela plină şi ţinea până dimineaţa. Venind spre biserică, pe la ora cinci, mă rugam: Maica Domnului, să nu se stingă candela! Am deschis uşa şi cum am intrat, m-am uitat la candelă şi ardea. Când am văzut asta am îngenuncheat şi am mers în genunchi până la icoană, mulţumind cu lacrimi.”

Fratele Anghel, dimpreună cu stareţul Coziei, Ghermano, au fost numiţi să predea disciplina Educaţie la şcoala înfiinţată pe lângă Mănăstirea Turnu.

Anghel şi-a anunţat de la începutul anului tema, „Despre Hristos”, dar a predat doar un trimestru, căci directorul şcolii i-a impus să schimbe cu materialismul comunist. El n-a acceptat şi şi-a dat demisia, care i-a fost respinsă de mai multe ori. În schimb, stareţul lui a acceptat să predea materialismul cerut de comunişti. Ceea ce l-a făcut pe Anghel să-i reproşeze: „Cum aţi acceptat, părinte stareţ, să vă lepădaţi de Hristos?”

Stareţul a început de atunci să-l prigonească.

L-a pus într-o chilie foarte rea, cu igrasie (avea un perete de piatră în care bătea Oltul). Mai apoi, ca să scape de el, la trimis la Comanca, la 2 km de Caracal, să îngrijească de o moşie de 300 de hectare aparţinând la şase mănăstiri, un fel de exil disciplinar, unde erau de obicei trimişi călugării mai delăsători. Văzându-l acolo, stareţul Tismanei, Gherasim Iscu, i-a reproşat lui Ghermano: „Cum puteţi să ţineţi un astfel de om aici?!”

Şi i-a propus lui Anghel să vină la Tismana, dar el a răspuns că fără binecuvântarea stareţului său nu pleacă nicăieri.

Ceea ce vădeşte cât a luat de mult în serios monahismul încă de la început. Căci monahul trebuie să nu iasă de „sub binecuvântare”. La bătrâneţe avea să spună: „Dacă am o bucurie la vârsta mea, după zeci de ani de mănăstire, aceasta este că nu am făcut un pas fără blagoslovenie; oriunde m-au trimis, acolo m- am dus.”

De aceea părintele sfătuia pe călugări şi-i îndemna în dialogurile scrise ca să aibă neapărat statornicie în mănăstirea lor şi răbdare în locul unde au ascultarea.

Părintele a îmbinat în viaţa monahală ascultarea desăvârşită cu anume verticalitate, adică dăruirea totală faţă de Hristos, fără compromisuri privind relaţia cu El, chiar când era pus sub presiuni să se abată de la drumul drept. Aceasta putem pricepe din chiar cuvintele lui despre perioada de început, de frate, de la Mănăstirea Cozia:
„Domnule, pur şi simplu, nu am vrut să mai stau profesor la [Mănăstirea] Turnu, pentru că acolo, ca profesor de educaţie – eram frate -, m-au obligat să predau în afara lui Hristos. Eu anunţasem, că eram profesor de educaţie, subiectul la elevi pe un an de zile: «Hristos! Despre Hristos voi vorbi un an de zile!»

Dar erau comuniştii la putere, în Râmnicu Vâlcea.

Şi atunci şi- au zis: «Domnule, acesta propovăduieşte pe Hristos cu atâta râvnă şi nu-ştiu-ce…» Le-a venit în minte să-mi schimbe subiectul, să nu mai predau pe Hristos, ci să predau sistemul de «educare» din acea vreme, adică pe dracul. Şi eu zic: «Cum? Nu se poate! Toată viaţa am luptat împotriva dracului şi acum să colaborez?» N-am primit cu nici un chip.
Mi-am dat demisia. Nu mi-au primit-o. Mi-am dat a doua demisie. Nu mi-au primit-o. «Îmi dau a treia demisie şi nici nu mă mai interesează că o primiţi sau nu o primiţi!» Eram fericit, vă rog să mă credeţi. Dar eram şi hotărât: «Dacă mă dă afară din mănăstire, mă dă afară. Mă duc în altă mănăstire, dar nu plec de voia mea!»

Ei, până la urma urmelor s-au întâmplat o serie de lucruri, că mănăstirile acestea sunt curioase – nu ştiţi, că sunteţi departe: eram pe o moşie de trei sute de hectare de pământ, cu şase mănăstiri, printre care era şi Cozia.

Şi trimiteau lunar câte un frate din mănăstire să supravegheze moşia aia, acolo, cu oamenii de la celelalte. Erau trei sute de hectare de pământ. Vă daţi seama ce moşie era? Şi s-a găsit soluţia, să mă trimită pe mine. Dar celelalte mănăstiri trimiteau cel din urmă frate de care nu aveau nevoie. Dar m-au trimis chiar pe mine, care eram frate. M-am dus cu mare plăcere.

Ce-am făcut? M-am dus la Caracal, că era aproape Caracal, la 2 km de Comanca, şi mi-am cumpărat o capră.

O capră care fătase de neleapcă. Când am trecut eu cu capra aia legată, au început oamenii de pe la uşi să mă roage să le dau iedul. Zic: «Ce să fac eu cu iedul acesta?» L-am vândut. Şi când l-am vândut, l-au băgat într-o curte mare, acolo, să-l taie, şi capra ţipa într-o parte, şi iedul acesta ţipa că-l tăia, şi eu stăteam la mijloc. Mi-a sfărâmat inima, auzi! Şi am plecat.

Într-o zi, nu am de lucru…

Aveam un brăduţ acolo şi, fiind verde, o ispitea să mi-l rupă. Şi eu după ea. Şi unde s- a suit? A sărit pe un pod unde era o magazie mare, unde veneau căruţele cu bucatele, şi se puneau sacii pe pod, de se băgau în magazia aia. A fugit pe podul ăla, că n-a mai avut unde şi eu fugeam după ea. Dacă am văzut că nu se poate apăra, n-am lovit-o, pentru că oricum nu mai avea unde să mai fugă. Eu fugeam după ea doar ca s-o sperii. Şi de atunci, de câte ori o goneam, fugea pe podul acela, pentru că ştia că acolo nu o bat. Animale!

Dar să vă spun una mare de tot, de mi-a fărâmat inima!

Mă băgăm în magazia aia mare să mă rog. Dar capra, când era afară, ţipa să o bag şi pe ea înăuntru. Nu puteam, că erau boabe pe jos, şi trebuia să mă ocup de ea. Şi am băgat-o. Am luat-o aşa de un corn şi de ureche, şi-am tras- o lângă mine, să stea cuminte. N-am avut de lucru, părinţilor, de-am îngenuncheat-o pe genunchii dinainte, ca să o imobilizez. Şi-mi făceam rugăciunile acolo. Când m-am dus a doua zi în magazie să-mi fac pravila, a venit şi s-a aşezat singură în genunchi, ca rândul trecut! Vă daţi seama unde fusesem trimis? La mare fericire!”

De la moşia mănăstirească a Comancăi, comuniştii au vrut să ia atât pământul, cât şi grâul recoltat, bogat în anul acela.

Primarul de acolo a început să aplice această dispoziţie mai devreme decât fusese stabilit. încărcase grâul în vagoane. Atunci Anghel s-a dus şi i-a spus primarului: „În seara asta te vor scoate din funcţie şi ai să vii cu trăsura la mine să-ţi ceri iertare!” Şi asta s-a întâmplat. Comuniştii l-au scos din funcţie pentru că începuse acţiunea mai devreme. Primarul a venit a doua zi la Anghel să-l întrebe: „Cine eşti, domnule?” El i-a răspuns: „Nu sunt mai mult decât ceea ce vezi, însă îţi spun că nu trebuie să iei grâul mănăstirilor, pentru că asta e viaţa lor!”

Atunci grâul a fost lăsat mănăstirilor, deşi era deja încărcat în vagoane.

Când a sosit la faţa locului stareţul Coziei, ceilalţi stareţi i-au relatat că Anghel a salvat grâul a şase mănăstiri, arătând cumva cinstire faptului. Atunci Ghermano i-a spus lui Anghel că îi dă blagoslovenie să plece, asta fiind ca o răsplată că salvase grâul. Apoi l-a întrebat pe Anghel unde o să se ducă. La care el i-a răspuns: „Asta nu pot să vă mai spun, pentru că nu mai sunteţi stareţul meu!” (Şi mai ne spunea părintele: „Era primul meu act de îndrăzneală, dar îmi făcuse multe necazuri.”)

I-a dat blagoslovenie, au mai mers împreună câteva sute de metri, iar la despărţire stareţul i-a zis: „Ce să fac, frate Anghel, sunt un om fricos!”.

Iar Anghel: „Părinte, frica este un păcat de moarte. Cedăm, dar până la adevăr, chiar dacă trebuie să plătim cu viaţa.” Peste vreo 20 de ani stareţul Ghermano avea să vină la Mănăstirea Cheia unde era stareţ părintele Arsenie şi să ceară iertare. „Părinte, nu eşti supărat pe mine?” „Nu, nu sunt supărat”, a răspuns părintele Arsenie. Peste câteva luni stareţul Ghermano va muri.

A fost august 1948 când a plecat de la Cozia la Tismana.

Aici a stat o zi, fiind trimis la Cioclovina, un schit al Tismanei, mai departe cu 4 km, în pădure. Avea ascultarea să poarte grijă de cei 20 de stupi, mai ales că erau prin preajmă mulţi urşi şi lupi. Ca să-i îndepărteze, bătea în fiecare seară într-o anume tablă.
Într-o noapte au vrut comuniştii să-l aresteze, însă n-au urcat la schit de teama lupilor, ci au trimis pe cineva să-l aducă la Tismana.

„Securitatea a trimis pe un oarecare într-o noapte acolo.

Eu eram în biserică şi vedeam nişte lumini pe pereţi… Ce- o fi asta? Nu ştiam. Vă daţi seama… Acela venea cu felinarul, gonit de lupi, trimis să mă aducă la mănăstire, la Tismana. I-am spus: nu te mai duce. Iar cei care ne aşteptau au gândit: «Dacă nu vine, l-au mâncat lupii; dacă vine, vine.» Eu l-am rugat să nu mai plece. El: «Nu se poate!». Iarăşi s-a dus cu felinarul şi i-au ieşit lupii înainte. Şi iar văd luminile pe pereţi. Zic: l-au luat lupii la goană. Bineînţeles, a venit înapoi. Şi aşa am scăpat de arestare.”

Însă stareţul Tismanei, Gherasim Iscu, un mare trăitor, a fost arestat şi a murit ca un mărturisitor în închisoare.

Exarhul mănăstirilor Arhiepiscopiei Craiovei a propus pe Anghel ca spiritual al seminarului de la Mufleni, Craiova. Episcopul aprobase, dar securitatea a intervenit imediat şi s-a opus. Atunci Anghel a plecat de la Craiova la Bucureşti şi în ianuarie 1949 era la Mănăstirea Sihăstria, judeţul Neamţ, unde era stareţ părintele Cleopa (deşi doar cu un an mai în vârsta ca Anghel, avea 20 de ani de viaţă uionahală). Între părintele Cleopa şi părintele Arsenie va răsări şi se va întări o stimă reciprocă şi o prietenie duhovnicească pe viaţă.

Părintele Cleopa, nevoitor, râvnitor cunoscător al Sfinţilor Părinţi, pe atunci slujea Sfânta Liturghie încălţat în opinci, ceea ce l-a impresionat pe fratele Anghel.

De asemenea, părintele Cleopa, pentru răstimpurile când lipsea, l-a lăsat pe fratele Anghel să stea pe scaunul său din faţa chiliei şi să înveţe pe oameni. De aceea le-a spus fraţilor să nu-l mai numească „fratele’” Anghel, ci „părintele” Anghel.
În mod obişnuit, un monah primeşte binecuvântarea de la duhovnic să stea singur în pustie după mulţi ani de călugărie, şi doar dacă a ajuns la o anumită maturitate duhovnicească şi râvnă deosebită. în cazul lui Anghel, deşi era doar rasofor (purtător de rasă, fără să fi depus voturile monahale), duhovnicii mari ai mănăstirii Sihăstria (în primul rând părintele Cleopa şi părintele Paisie Olaru) au hotărât să-l trimit pentru o perioadă pe fratele Anghel singur la pustie, fără ca el însuşi să fi cerut aceasta.

El a primit-o ca ascultare.

Mai avusese la 27 de ani o scurtă părtăşie cu dulceaţa pustiei alături de un pustnic la Piatra Craiului. La plecare, părintele Cleopa i-a dat o traistă cu pesmeţi, iar părintele Paisie i-a dat 18 bucăţi de zahăr, zicându-i: „îndulceşte-te din partea mea”. (Abia mai târziu asprimea pustiei îl va face să înţeleagă tâlcul acestor cuvinte.) Şi a fost o luptă cu sine:
„Odată m-a nins 13 zile continuu. Ninsoarea acoperise totul. După cele 13 zile, părintele Cleopa şi părintele Paisie au venit să vadă dacă mai trăiesc. M-au găsit în viaţă, dar nu mai aveam nimic din cele necesare vieţii. Mai trăiam doar dintr-o inerţie, dar eram vesel.”

Anghel s-a întors în Sihăstria, dar nu pentru mult.

Mitropolitul Moldovei a rânduit să plece 30 de călugări, în frunte cu părintele Cleopa, la Mănăstirea Slatina. Iar fratele Anghel a fost trimis la Institutul Biblic din Bucureşti ca sculptor. Locuia la Mănăstirea Antim, unde după amiaza era paracliser. Aici a cunoscut mişcarea duhovnicească numită „Rugul Aprins”, cum şi pe părinţii şi intelectualii care făceau parte din ea şi se adunau pe atunci la Antim, la conferinţe şi discuţii duhovniceşti în căutarea rugăciunii inimii şi a trăirii şi nevoinţei patristice.

Stareţ era părintele Benedict Ghiuş, dar mai erau la Antim şi părinţii Sofian Boghiu, Petroniu Tănase, Adrian Făgeţanu, Agaton Tudor (Daniil Sandu Tudor), iar la întâlnirile duhovniceşti participau intelectuali de vază ca medicul poet Vasile Voiculescu, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, Alexandru Mironescu, profesorul Alexandru Elian şi alţii.

Sub înrâurirea ieromonahului rus Ivan Kulighin (prigonit de sovietici), la Rugul Aprins se punea accent pe rugăciunea inimii. Pentru părintele Arsenie avea întâietate trăirea rugăciunii, practica ei, mai degrabă decât teoria.
Pe 26 septembrie, de ziua Sfântului Ioan Apostolul şi Evanghelistul, Anghel a fost tuns în călugărie cu numele de Arsenie. Interesantă i s-a părut coincidenţa că Sfântul Ioan, „Apostolul iubirii” e prăznuit şi de ziua Sfântului Arsenie, pe 8 mai. A văzut în asta că e „urmărit de Apostolul iubirii”.

Naş de călugărie i-a fost părintele Petroniu Tănase, care mai târziu avea să devină stareţul Mănăstirii Prodromu de la Sfântul Munte.

Întrucât începuse să aibă probleme cu vederea de la lucrările în miniatură la Institutul Biblic, i s-a aprobat un concediu medical, şi astfel, în iunie 1950, a putut să meargă la Mănăstirea Slatina, unde îl chema părintele Cleopa. La 26 septembrie 1950, exact la un an de la călugărie a fost preoţit. După preoţie a fost numit spiritual (duhovnic sau însărcinat cu formarea duhovnicească a tinerilor) la seminarul de la Mănăstirea Neamţ, predând şi „Istoria monahismului” şi „Practica vieţii monahale”.

 

Ochii prin care vedeam cerul

Alte articole aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here