Viaţa părintelui Arsenie Papacioc – I

Viaţa părintelui Arsenie Papacioc – I.

Părintele Arsenie Papacioc s-a născut în 1914 în satul Misleanu, judeţul Ialomiţa. În acest sat din Bărăgan se stabilise cu ani în urmă bunicul său aromân, Mircea Papacioc, venit în ţară cu mii de oi. Numele de Papacioc venea de la străbunicul părintelui, preot în Macedonia, care purta barba lungă şi de aici i se zicea „popă cu cioc”, adică Papacioc. Tatăl părintelui, Vasile, urmând o şcoală medicală, devenise agent sanitar.

„Tata era agent sanitar peste şase sate. Era şi doctor veterinar şi doctor de oameni şi doctor de dinţi.”

Mama, Stanca, era originară dintr-un sat din preajma Făgăraşului. Ca mulţi alţi ardeleni, familia ei se refugiase în România, datorită regimului dur de ocupaţie din Transilvania. Părintele, din botez Anghel, al şaptelea băiat din familie, s-a născut chiar pe 15 august, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, care toată viaţa i-a fost ocrotitoare. „îi mulţumesc lui Dumnezeu că am avut părinţi creştini. Ce ai din familie rămâne pe tot restul vieţii”, avea să spună părintele la bătrâneţe.

Anghel a început de pe la şapte ani să meargă la biserică, fără a-i cere cineva, ci din îndemn lăuntric.

De mic s-a arătat foarte ager şi cuminte, cu o prezenţă de spirit care l-a ajutat să treacă şi peste primejdii de moarte, cum erau neaşteptate întâlniri cu lupii. Avea încă de atunci înclinări sportive, arătându-se foarte bun la înot şi la fotbal. întrucât era şi talentat la desen, după anii de învăţat la şcoala din sat a mers mai departe la un liceu de arte şi meserii, Liceul Industrial Polizu din Bucureşti, secţia sculptură. Sportul pe care l-a practicat mai mult şi cu mai multe succese a fost rugby. La un meci între echipele Franţei şi României a fost chiar rezervă în echipa României.

În acest sport s-a remarcat prin iuţime şi jocul de picioare. Odată, la Bucureşti, în timpul unui meci, ieşindu-i un jucător în faţă şi neputând să-l ocolească, a sărit spectaculos peste el. De atunci ziarele l-au numit „Pantera blondă”.

Odată, la un antrenament de rugby, şutul lui a lovit involuntar în cap o fată de vreo 14 ani, aflată neregulamentar pe teren. S-a dus repede să-i ceară iertare, dar fata i-a luat-o înainte: „Domnule Pantera blondă, sunt foarte bucuroasă să vă cunosc!” Tânărul Anghel, neştiind că aşa îl numiseră ziarele, i-a răspuns: „Nu ştiu cine este Pantera blondă, dar pe mine mă cheamă Anghel.” Apoi i-a mai zis fetei, care şi ea dorea să facă un sport (pentru fete): „Eu mă rog mereu la Maica Domnului şi mereu m-a ajutat. Roagă-te şi tu ca Maica Domnului să te ocrotească.”

Şi i-a mai dat şi alte sfaturi folositoare.

Peste 50 de ani, a venit la Arhimandritul Arsenie o femeie în vârstă, cu două fetiţe de mână, şi i-a zis: „Părinte, eu sunt aceea pe care aţi lovit-o cu mingea, iar ele sunt nepoatele mele. V-am ascultat şi m-am rugat Maicii Domnului şi mi-a ajutat. M-am măritat bine, soţul meu a fost un director mare şi acum am şi nepoatele acestea şi sunt mulţumită.”
Mai târziu părintele spunea că sportul din tinereţe i-a conferit un tonus bun pentru minte şi trup, l-a fortificat, încât a trecut cu bine prin multele încercări din viaţă.

La 19 ani, în 1933, Anghel s-a înscris în Legiunea Arhanghelului Mihail, în comuna Misleanu.

Avea să mărturisească: „Era o educaţie care te angaja. Asta m-a scos dintr-o stare latentă de tânăr care voiam ceva şi nu ştiam ce. Şi a apărut Legiunea, cu entuziasm, cu vitejie, patronată de Arhanghelul Mihail.”
Însă Anghel a păstrat mereu un echilibru. El însuşi a spus: „Eu nu am fost de acord cu unele răzbunări care s- au făcut.” „Am fost legionar şi nu îmi pare rău. Însă nu am suprapus Mişcarea Legionară peste învăţătura creştină.” „S-au făcut greşeli şi în Mişcarea Legionară pentru că se încuraja uciderea, dar eu nu cunosc ce a fost în spatele acestor crime şi nici comploturile din interior, despre care se vorbea.”

Anghel, din ce întâlnea, lua partea bună.

Şi în cadrul Mişcării a întâlnit oameni de mare valoare, cu aspiraţii nobile, ce aveau să fie modele de moralitate pentru tânărul Anghel. L-a încântat îndeosebi spiritul de muncă în echipă şi ideea de jertfa. Participa cu drag la taberele de muncă legionare. într-o tabără legionară din Giuleşti, tânărul Anghel a apreciat cuvintele unuia din tinerii lideri ai Legiunii, Ionel Moţa: „Ne vorbea în fiecare seară şi cuvintele lui mi-au îndreptat sufletul către Dumnezeu. El ne recomanda să citim des Acatistul Maicii Domnului şi am făcut acest lucru.”

La 22 de ani a fost încorporat în armată, deci în 1938.

Pentru seriozitatea şi agerimea lui a fost remarcat de ofiţeri, şi până la urmă, în cursul stagiului militar, era făcut sergent. A primit foarte bune aprecieri din partea superiorilor săi. Un general i-a arătat multă atenţie şi l-a lăudat în faţa tuturor pentru calităţile militare. Apoi l-a întrebat: „Ce i-ai învăţa pe soldaţi, dacă ai fi general?” Anghel a răspuns: „I-aş învăţa să moară. Dacă soldaţilor nu le-ar fi frică de moarte, nu ar mai fi atât de laşi, ar lupta cum trebuie şi ar birui.” Apoi generalul l-a întrebat: „Nu vrei să rămâi în armată?” „Nu!”, a răspuns. „De ce?” „Pentru că nu sunteţi liberi. V-am văzut chiar şi pe dumneavoastră cum stăteaţi drepţi în faţa altui general.”

În munţii din apropierea Braşovului a fost construită în 1937 renumita fabrică de armament Malaxa (după numele lui Nicolae Malaxa, cel mai mare industriaş al ţării).

La această fabrică, unde fratele său Radu era maistru-şef, s-a angajat şi Anghel după terminarea armatei. Pentru aceasta el a studiat doi ani la secţia de pirotehnie a Facultăţii de Chimie din Bucureşti, secţia de subingineri, pe care a absolvit-o cu nota 10. La universitate a mai audiat din proprie iniţiativă şi alte cursuri, cum era cursul de filozofie al lui Nae Ionescu. Înainte de construirea acestei fabrici de armament la ordinul lui Carol al II-lea, România importa tehnica militară din Cehia.

Anghel Papacioc a fabricat prima mostră de fulminat de mercur din România şi a reuşit să reducă la jumătate timpul de producere a acestuia, faţă de cel obţinut de cehi, ceea ce a făcut ca producţia să crească foarte mult.

Atunci i s-a mărit salariul de la 2000 de lei la 9000 de lei, care însemnau bani destul de mulţi pe vremea aceea. Era unul dintre puţinii proprietari de maşină din ţară. Maşina lui era un Ford cu numărul 144 pe ţară şi la ea avea doi şoferi. Cu toate aceste înlesniri, tânărul Anghel se gândea că toate vor fi trecătoare şi cel mai bine ar fi să meargă pe calea îngerească a vieţii monahale.
Ca şi în copilărie, şi apoi în pustie, şi în tinereţe de multe ori a trecut pe lângă moarte, dar Dumnezeu l-a ocrotit. De pildă, odată a avut loc o întrunire cu elita legionară, aproape 90 de persoane.

Carol al II-lea, care în 1938 instaurase dictatura sa şi înlocuise regimul parlamentar cu unul autoritar, ştia despre această întrunire şi a dat ordin să fie omorâţi cam jumătate dintre ei.

Anghel fusese şi el convocat la întrunire, dar trebuise să fie în altă parte şi nu a mers. Au pierit mulţi atunci, dar pe Anghel l-a păzit Dumnezeu pentru o altă cale.
Pe baza unui denunţ fals împotriva fraţilor Papacioc (Radu şi Anghel), ei au fost închişi în lagărul de la Miercurea Ciuc, iar autorităţile au trecut la cercetarea cazului. După finalizarea cercetărilor, Anghel a fost pus în libertate, iar denunţătorul a fost condamnat la un an de închisoare corecţională şi amendă în lei. Dar trecuseră deja doi ani de când Anghel stătuse nevinovat în lagăr, între timp, fratele său mai mare, Radu, fusese asasinat în lagăr de autorităţile carliste. (Tot în acel lagăr fusese deţinut şi tânărul Mircea Eliade.)

În noaptea spre 22 septembrie 1939 Radu fusese luat împreună cu alţi 9 legionari şi ucişi prin împuşcare (în Valea Râşnoavei), pretextându-se de criminali că ar fi fost împuşcaţi în timp ce voiau să evadeze.

(Erau doi ingineri, un doctor în teologie, trei avocaţi, un căpitan, un licenţiat şi doi funcţionari.) Şi Anghel putea să fie printre cei ucişi dar a fost păzit de sus. Avea să povestească mai târziu la Aiud fraţilor de suferinţă, spre întărire:
„Eram la Miercurea Ciuc, când au fost ridicaţi o parte din noi şi ucişi. Toată noaptea am stat în genunchi şi m- am rugat plângând. Găsisem loc de retragere un fel de beci care cobora la baza clădirii. în rugăciunea mea, acolo, în singurătate, izbeam cu fruntea de lespezi şi întrebam plângând: Doamne, Tu m-ai păzit? Cine a salvat viaţa mea?

În sfârşit, în zori, când am urcat pe scări, în capăt, sus, era părintele G. Mi-a întins o icoană şi mi-a spus: «Iată cine ţi-a salvat viaţa!»

Iconiţa avea pe ea chipul Sfântului Nicolae şi părintele G. o găsise căzută pe jos, în camera celor care fuseseră ridicaţi în acea noapte. Mai târziu am citit în căiţi că Sfântul Nicolae este protectorul celor din închisori. Dumnezeu mi-a dat atunci prin părintele G. un răspuns şi multă vreme după aceea am păstrat la gât acea iconiţă. Şi acum, în puşcărie, mă rog la el şi tuturor camarazilor de suferinţă am recomandat acest lucru.”

Ochii prin care vedeam cerul

Alte articole aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here