Viața Morală: „Libertatea în duh”

0
107

Dumnezeu este Alfa şi Omega vieții omeneşti, Creatorul, Izbăvitorul şi împlinirea ultimă a fiecărei existențe personale. Fiecare om, bărbat şi femeie, este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Gen. 1, 26‐27). Fiecare, fără excepție, are capacitatea de a atinge virtutea, sfințenia, şi în cele din urmă theosis‐ul sau „îndumnezeirea”: participarea deplină şi eternă la energiile sau atributele divine. Din acest motiv, tradiția creştină accentuează atât de stăruitor faptul că viața umană este sacră. Această sacralitate îşi are temeiul în Dumnezeu şi este o expresie a iubirii Sale. Ea este un dar: darul vieții şi sfințeniei lui Dumnezeu Însuşi, dăruite nouă fără vreun merit al nostru personal. Despărțită de acest dar, viața este fără sens, absurdă.

Recunoaşterea şi preamărirea lui Dumnezeu ca Domn al vieții noastre constituie temelia pe care ne fundamentăm înțelegerea şi speranța, care duc spre viața virtuoasă sau sfântă, viață ce este conformă voinței divine şi care manifestă atributele divine ale frumuseții, adevărului, dreptății şi iubirii. Mărturisirea lui Dumnezeu ca Suveran absolut şi celebrarea acestei convingeri în cultul Bisericii constituie astfel fundamentul teoriei morale creştine. Problematica teologiei morale, care cauzează dileme etice în viața de toate zilele, este determinată de conflictul dintre mărturisirea credinței noastre şi „pasiunile” noastre, „îmboldirile cărnii” care duc la păcat şi la despărțirea de Dumnezeu, Care este singurul izvor şi unica împlinire a existenței umane.

Dacă nu ar exista acest conflict, am putea prin însăşi natura noastră să recunoaştem voința lui Dumnezeu şi să ne conformăm atitudinea şi acțiunile noastre cu ale Acestuia. Nu ar mai exista astfel „dileme etice” sau alegeri dificile în viața morală. Totuşi, păcatul – care este autonomia umană (autexousia), răvăşită de furie – a corrupt natura noastră creată, capacitatea „naturală” a fiecărei persoane, în virtutea chipului divin dinlăuntru, de a‐L cunoaşte, de a‐L iubi şi de a se supune în mod consecvent lui Dumnezeu înainte de toate. „Fiindcă toți au păcătuit şi sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu”, afirmă Sfântul Pavel (Rom. 3, 23). Cu toții suportăm efectele istovitoare ale propriei noastre păcătoşenii. Ca o consecință, chiar şi cel mai devotat sau sfânt dintre noi trăieşte conflictul existent între credință şi pasiuni.

Dobândirea virtuților bunătății, iubirii, milei şi dreptății necesită o disciplină – askesis (luptă) – a pocăinței continue. Întoarcerea presupusă de metanoia sau căință, nu poate fi o întoarcere înspre noi înşine, înspre natura noastră căzută şi coruptă. Aceasta nu poate fi decât o întoarcere la Dumnezeu. Comportamentul etic creştin nu poate fi predicat pe baza unor idealuri sau țeluri omeneşti. Condițiile şi scopurile lui, ca şi viața umană însăşi, trebuie fundamentate în Dumnezeu, Care singur hotărăşte ce este bine, drept sau corect, şi Care ne descoperă aceste hotărâri prin Scriptură, rugăciune şi alte aspecte ale experienței eclesiale. Prin urmare, etica creştină trebuie fundamentată în Revelație. Dacă ne vom angaja în lucrarea de modelare/conformare a voinței, dorințelor şi acțiunilor noastre voinței lui Dumnezeu, trebuie să ştim ce implică această voință divină.

Cum vrea, de fapt Dumnezeu să ne purtăm? Dacă vom căuta răspunsul în Scriptură sau în tradiția Bisericii, vom găsi indicații precise. Una din ele se remarcă înaintea tuturor. „Dumnezeu este iubire”, ne spune Apostolul Ioan (I In. 4, 7‐12). Astfel, faptele şi acțiunile noastre vor reflecta în mod real iubirea jertfelnică ce a culminat în răstignirea lui Iisus Hristos, Fiul iubit al Tatălui. Această iubire revelată este esențial trinitară, o comuniune a devoțiunii reciproce şi a dăruirii de sine, împărtăşită în mod egal între cele trei Persoane divine. Ca atare ea este întotdeauna îndreptată spre celălalt, ea este un dar al sinelui, oferit în mod liber celuilalt şi de dragul celuilalt. Răspunsul omenesc la această iubire este, de asemenea, obştesc. Ştiind că suntem obiectul afecțiunii adânci şi tandre a lui Dumnezeu, noi îi oferim în schimb iubirea noastră, prin rugăciunile noastre şi prin fidelitatea cu care îi împlinim poruncile. În acelaşi timp,

Noi ne aplecăm, plini de dragoste, spre celălalt – spre fiecare „celălalt” – care, asemenea nouă, poartă în adâncul sufletului chipul frumuseții şi vieții divine. Nu există nici o limită sau restricție pentru această iubire. Ea va fi împărtăşită în aceeaşi măsură prietenilor sau duşmanilor, ortodocşilor sau eterodocşilor, fără a ține cont de identitatea etnică, clasă socială, rasă, religie sau sex. Dumnezeu ne‐a arătat dragostea Sa nemărginită, care înzestrează fiecare ființă umană cu valoare şi demnitate infinită. Fiecare „celălalt”, de aceea, este vrednic de dragostea noastră,  pentru că cere într‐adevăr dragostea noastră. În simplele, dar profundele cuvinte ale lui O. Clement: „Tout homme a droit a une compassion infinite” – „fiecare persoană merită o compasiune infinită”.

John Breck, Darul sacru al vieții

Jurnal Spiritual

V-ar mai putea interesa şi aceste articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here