Fabuloasa poveste a primului Nobel românesc. Viaţa geniului Emil Palade

0
237
George Emil Palade, geniul născut la Iaşi şi confirmat la Stockholm de Fundaţia Nobel, a fost nucleul biologiei celulare la nivel mondial. Aceasta este fabuloasa istorie a vieţii sale.

George Emil PaladeUn geniu aproape alungat din memoria de scurtă durată a celor care au rămas doar cu preocuparea constantă pentru ziua de mâine şi cu rămăşiţele banale ale zilei de ieri. Totuşi, un geniu care a îmbogăţit decisiv lumea medicală, chiar dacă a făcut-o la distanţă de casă de un ocean şi-un continent: la Institutul Rockefeller din New York.

George Emil Palade a ştiut să privească în interiorul celulei, i-a văzut măruntaiele şi a înţeles care sunt funcţiile lor specifice.

A explicat balanţa organică subtilă a eliminării şi arderii deşeurilor microscopice, deci balanţa energiei vieţii. George Emil Palade – o spunem, iată!, ca pe o propoziţie irefutabilă – este nucleul biologiei celulare, căci datorită lui putem vorbi acum despre studiul celulei ca domeniu distinct în cercetarea medicală.

Şi, ca o atestare-adagio a performanţelor sale, Laurenţiu Popescu, directorul Institutului „Victor Babeş“ din Bucureşti, spune că George Emil Palade este singurul om care l-a făcut să creadă că e mai deştept decât el. Atenţie!, nu-i nimic provincial aici, căci Laurenţiu Popescu este profesorul care a descoperit telocitele, celule nemaivăzute de nimeni, care vor ajuta la regenerarea organismului şi la prelungirea vieţii. Nu mai puţin importantă este această afirmaţie, poate convingere, a lui Günter Blobel, elev al savantului de la Rockefeller, el însuşi laureat cu Nobel: „Palade a fost pentru biologia celulară ceea ce Einstein a fost pentru fizică“.

Acesta este George Emil Palade, copilul genial, studentul briliant, medicul energic ca un ventricul al unei inimi tinere, cercetătorul „american născut-român“, explorator al unei lumi noi al cărei cartograf a devenit.

”Nu ştii ce copil ai! O să vezi mata de ce e în stare băietul aista!“, îi răspunde, aproape profetic, învăţătoarea lui George Emil Palade mamei sale. Constanţa Palade o rugase numai atât: să nu-i dea premiul I fiului său. Era primul din clasă, cu media 10,  dar mama era institutoare la aceeaşi şcoală şi, cine ştie?, s-ar fi putut spune că „băietul“ a fost favorizat. George Emil Palade a luat premiul I în clasa I. Şi-apoi în clasa a II-a. Şi în clasa a III-a. Şi tot aşa, până a terminat şcoala.

Mai e o vorbă că, la examenul de Bacalaureat, chiar la proba orală, după ce i s-au pus întrebările, elevul George dintr-a XII-a n-ar fi putut să răspundă nimic. Dar nici atunci n-au fost probleme, se spune, că s-au sfătuit membrii comisiei şi au decis să-l cheme a doua zi la examinări. Iar a doua zi a fost excelent şi n-au putut să-i dea notă mai mică de 10. „Numai lui Eminescu i s-a mai întâmplat asta. A fost invitat la biblioteca Universităţii din Iaşi, a urcat pe scenă, a stat câteva minute şi a plecat. N-a putut să vorbească“, explică profesorul Laurenţiu Popescu.

Elevul Palade

George Emil Palade uluia, confirmă chiar marele filosof şi pedagog Simion Mehedinţi, care a avut intuiţia formidabilă a înnobilării de mai târziu, de la Stockholm. La cursurile Liceului „Alexandru Hasdeu“ din Buzău, liceu pe care l-a absolvit pe când acesta avea numele fiului, „Bogdan Petriceicu Hasdeu“, impresiona „prin capacitatea de concentrare, prin memoria ieşită din comun, prin seriozitate şi putere de muncă“, ne spune şi Radu Şerban Palade, nepot de frate al savantului.

La Medicină, facultate pe care a ales-o în ciuda sugestiei tatălui de a studia filosofia, a intrat primul, cu media 10. „Cine-o fi ăsta şi cum arată?“, se întrebau colegii săi de an când vedeau listele cu cei admişi.

„Un tocilar, cocoşat şi gras“

„Probabil un tocilar, cu ochelari de miop, cocoşat de cât a stat la masa de lucru, gras şi maturizat înainte de vreme!“, îşi dădeau unii cu părerea. „Eram curios să-l cunosc şi să mă dumiresc“, se gândea şi Ion (Cuti) Juvara, cel care avea să devină legendarul chirurg şi prieten apropiat al savantului. „Am cunoscut un tânăr zvelt, frumos, demn, măsurat în tot ceea ce făcea, cu un păr negru, bogat şi cu ochii pătrunzători. Era foarte deschis, cu mult umor, îi plăceau şotiile camaradeşti“, mărturisea Ion Juvara.

George Emil Palade avea anvergura unui rock-star la Facultatea de Medicină, căci nu puteai să-l cunoşti fără să fii copleşit de virtuţile sale. Se amuzau studenţii din anul I de la Medicină când îl puneau să reproducă subsolul cu litere mici al unor pagini aleatorii din tratatul de anatomie al lui Testut-Latarjet şi, când răspundea, izbucneau în urale, necrezând că există cineva care poate memora atâtea amănunte.

„Tubul urinifer al delfinului“

Chiar dacă e deja un truism, spunem: George Emil Palade a absolvit Medicina primul, cu 10. Din anul 1936, a mers la Catedra de Anatomie condusă de profesorul Francisc Rainer şi a devenit, pe rând, preparator, asistent şi şef de lucrări, dar, concomitent, a urmat formarea medicală, devenind extern şi intern prin concurs.

 Un moment important îl constituie însă elaborarea tezei sale de doctorat, revoluţionară pentru nivelul cercetării din anul 1940: „Tubul urinifer al delfinului“. Un amănunt: pentru că problemele formulate de savant presupuneau studiul pe delfinul aproape viu, s-a organizat o expediţie chiar în Marea Neagră. Palade şi-a pregătit cu meticulozitate un mic laborator într-o valijoară, profitând de faptul că delfinarii turci, care veneau din Anatolia să vâneze mamiferele pentru grăsimea lor, erau în plină recoltare în luna iunie, când delfinii urcă din Mediterană şi Marea Egee în Marea Neagră cu ape mai reci, bune pentru jocul de împerechere. Delfinii, se pare, au fost cei care au asigurat prima izbândă a savantului.

 „Boala lui Arghezi“

În anul 1939, Palade a avut o misiune importantă: să-l trateze pe marele poet Tudor Arghezi. Boala acestuia – o sciatică extrem de dureroasă, refractară la tratament – părea atât de enigmatică, încât medicii s-au gândit chiar să propună în nomenclatoare o entitate morbidă nouă: „Boala lui Arghezi“, aşa cum, înainte cu un deceniu, intenţionaseră să dea formei clinice extrem de particularizate a febrei tifoide „Boala lui Take Ionescu“.

Aşadar, printre medicii chemaţi la căpătâiul poetului se află şi tânărul promiţător George Emil Palade. Deşi nu reuşeşte să-i găsească poetului remediul, Palade ia hotărârea să oprească administrarea morfinei, cu sprijinul puternic al Paraschivei Arghezi (n.r. – soţia poetului). După ce s-a recuperat, în urma unei injecţii făcute de doctorul Dimitrie Grigoriu-Argeş, Arghezi a scris piesa „Seringa“, în care i-a ironizat pe toţi medicii pe care i-a întâlnit. George Emil Palade a fost şi el ţinta ironiilor. Totuşi, un amănunt i-a scăpat poetului în „Seringa“: savantul era şi persoana de legătură dintre Arghezi şi magnatul Nicolae Malaxa, care-l susţinea financiar.

I-a îngrijit pe aviatorii răniţi în război

 Activitatea clinică a lui George Emil Palade, de medic în relaţie directă cu pacienţii, a fost, mai degrabă, şubredă. Dar nu mai puţin lipsită de importanţă, căci viitorul savant român a îngrijit răniţii din batalioanele de aviaţie de la Băneasa, în cel de-al Doilea Război Mondial. Avea gradul de locotenent. Pesemne că această experienţă l-a făcut să evite contactul direct cu suferinţa umană, fiindcă aici s-a încheiat activitatea clinică a medicului Palade şi, după război, a pornit în căutarea originilor bolii, pentru a le putea trata înainte ca acestea să nimicească omul.

Căsătorit cu Irina Malaxa: „Geniul şi Zeiţa“

De industriaşul Nicolae Malaxa avea să-l lege o relaţie mult mai apropiată, pentru că, în 1946, George Emil Palade se căsătoreşte cu Irina (Lulu) Malaxa, fiica inginerului. O ceremonie restrânsă, cu puţini invitaţi şi niciun fotograf. Despre Irina, presa internaţională scrisese că ar fi fost implicată într-o nevinovată idilă de adolescenţă cu moştenitorul tronului României, Marele Voievod Mihai.

„El înalt şi blond, ea sveltă, brunetă, cu un splendid profil grecesc, alcătuind un cuplu atât de contrastant“, cum îi descria, în iulie 1939, cotidianul american „Palm Beach Report“. La scurt timp după căsătorie, „geniul şi zeiţa“ au plecat în America. Pe căi legale, cu acte în regulă, căci era 1946, iar lucrul acesta încă se putea.

„Cercetător american născut-român“

În Statele Unite ale Americii, mai întâi în laboratoarele profesorului Robert Chambers de la Universitatea din New York, apoi la Institutul Rockefeller (şeful Departamentului de Biologie Celulară), la Universitatea Yale (conducător al Catedrei de Biologie Celulară) şi la Universitatea din California (decan pentru ştiinţă), George Emil Palade a construit, cu răbdare şi devotament, reputaţia celui mai bun „Romanian-born American cell biologist“ (n.r. – cercetător american în biologia celulară, născut-român). Vorbea o română perfectă, îndulcită moldoveneşte ca în târgul Iaşilor, pe Strada Sărăriei, unde locuia în copilărie, şi niciodată n-a renunţat la cetăţenia română.

George Emil Palade a făcut multe vizite în România, căci scrisorile de la fraţi, nepoţi, părinţi nu-l puteau ţine departe prea mult timp. „Prima dată a venit în ţară în decembrie 1965, într-o delegaţie a Academiei SUA, pentru a facilita relaţiile şi schimburile de cadre între cele două academii. Vizita a durat câteva zile“, îşi aminteşte Radu Şerban Palade.

În 1974, George Emil Palade primeşte cea mai înaltă confirmare: premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină. În 1975, Academia Română îl alege membru de onoare. Încă din 1961 însă, era membru al Academiei de Ştiinţe din SUA. De altfel, în 2007, preşedintele Traian Băsescu îl decorează cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Colan, după ce, în 1986, preşedintele american Ronald Reagan îi decernase Medalia Naţională pentru Ştiinţă.

George Emil Palade a murit la 7 octombrie 2008, la ora 12.05, în San Diego, California. Mai avea o lună şi ar fi împlinit patriarhala vârstă de 96 de ani. A fost incinerat, fără vreun impediment mediatic, iar cenuşa sa a fost împrăştiată de copiii săi, Filip Palade şi Georgia Palade van Dusen, în Masivul Bucegi. De pe Vârful cu Dor.

 „Cum, n-a luat Nobelul? Las’ c-o să-l ia!“

Mătuşica Didica a ştiut dintotdeauna că nepotul ei George va deveni mare cercetător, ba chiar că va lua premiul Nobel. Despre Didica, de fapt Alexandrina Enăchescu Cantemir, etnografă cu studii la Viena, se spune că l-ar fi inspirat pe Henri Matisse, pentru opera sa celebră „La blouse roumaine“, după ce pictorul i-a consultat lucrarea de specialitate, „Portul popular românesc“.

„Când a luat George Nobelul…“, începea, de la o vreme, mătuşa Didica, dar cu mai mulţi ani înaintea marelui eveniment. I-o tăia scurt unul dintre nepoţi: „Care Nobel, mătuşă? Unchiul George n-a luat nic iun Nobel“. Mătuşa, cam tare de urechi, striga: „Cum, n-a luat Nobelul? Nu-i nimic, las’ c-o să-l ia!“, ne povesteşte profesorul Constantin Dimoftache Zeletin.

A fost o vizionară mătuşa Didica, la fel ca Nicolae Malaxa, socrul savantului Palade, care i-a dedicat o ginerelui o carte a lui Werner Heisenberg, „Physics and Phylosophy“, cu menţiunea: „Doctorului George Palade. Anticipare la premiul Nobel“. În 1958, cu 16 ani înainte ca Palade să devină, cu adevărat, laureat.

De la primele cercetări făcute de George Emil Palade, ca bursier în laboratorul Institutului Rockefeller din New York, în 1946, până când a fost recompensat cu premiul Nobel, în 1974, au trecut 28 de ani. Interval în care a revoluţionat biologia celulară, arătând lumii harta sofisticată a celulei, o lume în sine, cu structuri ale căror funcţii s-au dovedit indispensabile vieţii.

Alături de familie, la premiere

Nu a luat pe nimeni prin surprindere vestea din octombrie 1974, că Palade şi colegii săi, Albert Claude şi Christian de Duve, sunt laureaţii Nobel pentru Medicină ai anului.

Atât de izolat în activitatea de cercetare, George Emil Palade nu a vrut să fie singur la festivitatea de premiere organizată la 10 decembrie 1974, ca în fiecare an – la comemorarea morţii lui Alfred Nobel. A dat nenumărate telefoane în ţară, la rude, să le invite la Stockholm. S-a oferit chiar să le plătească biletele de călătorie şi tot ceea ce era necesar pentru sejurul în capitala suedeză.

Plecarea din România nu era un lucru atât de simplu.

Aveai nevoie de paşaport care, la vremea aceea, nu putea fi eliberat, dacă era eliberat, mai devreme de trei luni – inutil pentru familia Palade din România, pe care-o despărţeau doar câteva zile de festivitate. Cu îngăduinţa premierului de atunci, Manea Mănescu, au obţinut rapid paşapoartele Adriana şi Constanţa (Cim) Palade, surorile savantului, precum şi doi dintre nepoţii lui, Radu Şerban şi Irina-Alexandra (Ina). Şi-au pus în bagaje rochiile lungi de ceremonie şi fracul cu guler tare şi papion şi-au plecat la Stockholm. Ajunşi aici, au întâlnit pentru prima oară familia din America a savantului: pe cea de-a doua soţie, cercetătoarea Marilyn Farquhar, şi pe copiii lui – Philip şi Georgia, împreună cu soţul ei, Derek van Dusen.

Ei opt şi cu savantul nouă au păşit împreună în marea sală de concerte din Stockholm, împodobită cu trandafiri proaspeţi, aduşi special de la San Remo. Aici a dat Palade mâna cu regele Carl Gustaf al XVI-lea al Suediei, care i-a înmânat nepreţuita medalie Nobel, o diplomă şi un cec în valoare de aproximativ 160.000 de coroane suedeze.

Porţiuni din celulele noastre îi poartă numele

Pe scurt, Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină a fost acordat, în 1974, echipei formate din Albert Claude, Christian de Duve şi George Emil Palade „pentru descoperirile lor privind organizarea structurală şi funcţională a celulei“, potrivit descrierii formulate de Comitetul Nobel.

„Am înţeles, în sfârşit, în termeni generali, cum este organizată celula, cum funcţionează organitele ei specializate, într-o manieră integrată, pentru a-i asigura supravieţuirea şi multiplicarea. Aceste cunoştinţe au început deja să fie puse la treabă pentru înţelegerea funcţiilor celulelor anormale.

Multe dintre problemele medicale majore ale zilelor noastre sunt bolile degenerative, care îşi au punctul de pornire la nivel celular şi care pot fi puse pe seama disfuncţiilor mecanismelor de reglare a celulelor. Biologia celulară face posibil, în sfârşit, un vis vechi de un secol: acela de a putea analiza bolile la nivel celular – primul pas către controlul lor“, explica George Emil Palade, în discursul său de mulţumire din cadrul banchetului Nobel, la 11 decembrie 1974.

 Sursa: Adevărul

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here