Viaţa eclesiastică şi teologia: de la o completare reciprocă la subminarea reciprocă

0
145
teologia „Căci cei care împlinesc ori trăirea, ori cuvântul, în timp ce fie unul, fie celălalt lipseşte, îmi pare că nu diferă de cei ce nu au decât un singur ochi; însă aceia care le au pe amândouă şi sunt întru amândouă plini de îndemânare, la aceştia şi vieţuirea le este deplină, şi existenţa de dincolo fericită le este” (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvânt la moartea Sfântului Vasile cel Mare).

Una din principalele trăsături ale teologiei scolastice este îndeletnicirea ei cu probleme în întregime străine de frământările omeneşti. Acesta este unul dintre motivele pentru care teologia a devenit irelevantă, fără a mai deţine nici o înrâurire asupra vieţii oamenilor. Într-o epocă în care umanitatea înfrunta ameninţarea unei catastrofe totale, iar oamenii îşi pierdeau orice speranţă şi perspectivă, teologii trăiau în lumea lor. Scopul unei teologii autentice este însă dezvoltarea, atingerea plenitudinii şi mântuirea omului, şi tot ceea ce ar preocupa-o trebuie să fie conectat în mod imediat vieţii umane.

Redescoperirea adevăratei teologii creştine este imperativă pentru lumea contemporană. Este de asemenea imperativă redeterminarea însăşi a teologiei creştine şi preocuparea ei faţă de realităţi decisive, care asigură prosperitatea vieţii umane şi sunt într-o coeziune desăvârşită cu aceasta.

De la sfârşitul primului şi până la al doilea şi al treilea sfert de veac al secolului trecut, în lumea apuseană şi mai ales în S.U.A. a existat un gen de politică şi teologie a revoluţiei. Revoluţia în spaţiul teologic a constat în tentativa de a reconecta la viaţă o teologie scolastică, întrucât domnea convingerea că aceasta era independentă şi amputată de viaţă, ajungând ceea ce Sfântul Maxim Mărturisitorul numea drept fantezie .

Teologia pastorală

A făcut posibilă această abordare şi, pentru două sau trei decenii, a existat o oarecare tensiune între aceste două abordări teologice. Pentru puţină vreme a părut că noua abordare o influenţează pe cea veche, încât noua metodă case study ajunsese să fie folosită în procesul de învăţământ al tuturor disciplinelor teologice.

În al treilea sfert al secolului trecut, revoluţia teologică a coincis cu revoluţia socială, cu care avusese o oarecare legătură, deoarece revoluţia culturală era o tentativă a oamenilor acelei epoci, mai ales a tinerilor, de a se elibera din legăturile convenţionalităţii sociale, care cerea acestora sa-şi îngroape cea mai vie parte a existenţei lor, în special sentimentele lor negative şi să proiecteze asupra lor o decenţă şi o modestie superficiale, exterioare, ipocrite şi nevrotice.

Fundamentul acestei anihilante şi oprimante convenţionalităţi sociale era puritana concepţie protestantă.

Conform acesteia creştinul este cineva care ţine toate poruncile şi care în mod esenţial este fără de păcat. În societăţile protestante cuvântul păcat este un cuvânt murdar, care nu poate fi uzitat la adresa oamenilor cumsecade, ci doar pentru vagabonzi şi marginalizaţi. În societăţile apusene, în trecut, cei care transgresau o poruncă erau anihilaţi, în mod literal, în timp ce astăzi sunt doar lepădaţi şi exilaţi. Ca o consecinţă a acestei concepţii, oamenii se străduiau de la cea mai fragedă vârstă să-şi folosească cea mai mare parte a energiei lor pentru a crea impresia că ţin poruncile într-adevăr, în loc să o folosească pentru propria dezvoltare şi maturizare, şi, fie îşi deghizau relele porniri şi deveneau ipocriţi, fie şi le refulau şi cădeau pradă nevrozelor.

Revoluţia culturală a anilor ’60 şi ’70 a fost o tentativă de eliberare de sub această constrângere. Revoluţia teologică s-a constituit într-o tentativă paralelă, ca şi teologia să dobândească putinţa de a combate starea de decădere umană, de a interveni în realitatea umană spre a-i ajuta pe oameni să aspire la o viaţă deplină.

Tensiunea şi ciocnirea dintre aceste curente teologice apusene au influenţat doar într-un mod superficial teologia ortodoxă, care a rămas în esenţă scolastică şi academică. Teologia ortodoxă fie că a continuat să imite vechiul ifos al teologiei scolastice apusene, fie a dezvoltat un scolasticism „neopatristic”, adică se raportează neîncetat la Sfinţii Părinţi ai Bisericii de Răsărit, dar nu într-un mod patristic.

Teologia neopatristică se raportează la Sfinţii Părinţi ca la nişte surse bibliografice.

Aceasta nu este patristic, pentru că Părinţii Bisericii au folosit ca surse pentru teologia lor viaţa bisericească şi foarte rar se refereau la texte, iar atunci când se refereau la texte nu le foloseau ca surse bibliografice, ci ca puncte de vedere ale vieţii ecclesiastice deplin integrate acesteia.

Totuşi, teologia apuseană, foarte sensibilizată la aspectul pastoral, s-a dezvoltat treptat în direcţia unui nou scolasticism, incapabilă fiind să reziste unei foarte vechi şi profunde tendinţe înrădăcinate în mentalitatea apuseană. În Apus circulă sute de mii de ediţii, cărţi, periodice, arti-cole, tratate şi exegeze care nu izvorăsc din experienţa şi viaţa bisericească, ci sunt producţii ale cugetării unei teologii scolastice şi care nu au absolut nici o influenţă asupra vieţii bisericeşti. Aceasta apare fie inexistentă, fie foarte săracă şi astfel Biserica, în loc să îmbisericească lumea, este din ce în ce mai mult asimilată lumii, denaturându-se , iar rezultatul este pierderea speranţei.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii de Răsărit, dar şi ai celei de Apus de dinainte de Schismă, care erau teologi ai Bisericii, erau toţi păstori. Din acest motiv, de altfel, sunt numiţi Părinţi, iar discursul lor teologic este rodul experienţei lor bisericeşti şi a avut o influenţă hotărâtoare asupra conformării şi desfăşurării vieţii bisericeşti.

Însă până şi cei mai însemnaţi teologi ortodocşi, care de-a lungul ultimilor ani au avut o orientare patristică, sunt scolastici. Fie că sunt laici şi nu au nici un amestec esenţial în treburile noastre bisericeşti, fie că sunt clerici fără o activitate şi responsabilitate pastorală. Cuvântul lor teologic, oricât de grav şi impozant ar fi, chiar dacă este rodul unui sârguincios studiu al operelor patristice, nu pare să aibă nici o influenţă esenţială asupra vieţii noastre bisericeşti, care pare să fie determinată teologic de către clerici neavizaţi.

„Statul major” al teologiei.

Mai ales nouă ne este specific faptul că, pe de o parte, avem intelectuali şi gânditori în ale teologiei care se dedau unor cugetări (teoretice) de mare amplitudine, rămânând cu încăpăţânare în afara vieţii bisericeşti, iar, pe de altă parte, îi avem pe cei care poartă greul teologiei, pe cei care ar trebui să fie ordonatorii vieţii noastre bisericeşti. Nicăieri altundeva „statul major” al teologiei, care elaborează pline de inspiraţie planuri de stat major pentru modul în care va fi condus războiul împotriva stricăciunii şi morţii,  nu cunoaşte atât de puţine lucruri despre cum funcţionează o armă bisericească, aşteptând să tragă cu arma aceia pe care foarte adesea ei îi critică elegant pentru neîndemânarea lor. Nicăieri altundeva „amiralii” teologi nu suferă atât de mult de rău de mare pe marea bisericească aşa cum se întâmplă la noi, unde guvernarea corăbiilor noastre bisericeşti nu de puţine ori este preluată de mateloţi.

Scolasticizarea cunoaşterii şi în special a teo-logiei este o realitate incontestabilă a lumii noastre. În esenţă, teologia noastră este academică, fie că se află înăuntrul zidurilor academice, fie că nu, pentru că lucrul care face ca teologia să fie academică nu sunt opiniile pe care le formulează, nici terminologia sau frazeologia pe care o foloseşte, ci faptul că este sau nu conectată vieţii; iar teologia noastră este astăzi amputată totalmente de viaţă, şi de aceea excedarea prăpastiei dintre scolasticizata teologie şi viaţă este fără îndoială necesară.

Preot Filotheos Faros, Omul fără chip, Înstrăinarea ethosului creştin

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here