Eminescu poem cu poem – Venere şi Madonă

0
51

Venere şi Madonă
Venere şi Madonă este prima poezie publicată de Eminescu în selecta revistă Convorbiri literare din Iaşi (în numărul din 15 aprilie 1870). Poetul, în vârstă de douăzeci de ani, a trimis-o redacţiei prin poştă, din Viena, reuşind să atragă imediat atenţia asupra lui, deşi nimeni de la Junimea nu auzise până atunci de el.

Este, într-adevăr, cum s-a spus, cel dintâi text cu irizaţii de eminescianism, deşi cuprinde şi destulă retorică teatral-romantică, învăţată de la Heliade şi Bolintineanu.

Toate poeziile anterioare, scrise şi ele în stilul declamativ al epocii, sunt lipsite de prefigurări a ceea ce va fi Eminescu mai târziu. Este de mirare cum a reuşit Iosif Vulcan de la revista Familia din Oradea să vadă un mare talent în tânărul de 16 ani, Mihail Eminovici, care îi trimisese asemenea poezii.
În Venere şi Madonă, Eminescu dezvoltă, întâi, ideea subtilă că Rafael a pictat-o pe fecioara Maria plecând de la imaginea zeiţei dragostei din mitologia antică. Că a păstrat ceva din feminitatea acesteia, dar că a transfigurat-o, ca să o reprezinte pe Madona Dumnezeie.

În continuare, pe neaşteptate, poetul evocă o femeie „stearpă, fără suflet, fără foc“ din care şi el – asemenea lui Rafael – a făcut un înger.

Unii comentatori au găsit comparaţia incoerentă, întrucât Venera care l-a inspirat pe pictor este admirabilă, iar femeia care l-a inspirat pe poet – detestabilă. Dar Eminescu nu o strictă similitudine avea în minte. El se referă, în mod evident, la capacitatea artistului – pictor sau poet – de a sacraliza un personaj feminin, oricum ar fi acesta.
Dintr-o zeiţă a frumuseţii femeieşti ispititoare, Rafael a făcut o sfântă, iar Eminescu a sanctificat şi el, în poezie, un personaj feminin. Poetul regretă că a idealizat-o pe o femeie care nu merita să fie privită cu adoraţie.

Explozia sa de furie – specifică certurilor între îndrăgostiţi – îi pune în valoare talentul de pamfletar:

„Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie,/ Din ochirile-ţi murdare ochiu-aurorei matinal.”
Este foarte caustică remarca poetului că a făcut, dintr-un chicot, simfonie. În Scrisoarea III şi în Doina această forţă pedepsitoare conferită cuvintelor va ajunge la paroxism. Ea creează impresia că diatribele şi imprecaţiile îi lovesc fizic pe oponenţi, ca nişte palme date peste faţă.

La fel de violentă este acuzaţia dintr-o altă strofă:

„Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelăciune/ De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir”. Noroc că această frază rechizitori¬ală are un caracter livresc, astfel încât cruzimea ei este mult atenuată.
Eminescu forţează şi face să trosnească limbajul poetic la modă în epocă. El reinventează cu o forţă calmă poezia. Obligă cuvintele să se definească şi să se ordoneze altfel decât până la el.
Versul cel mai frumos şi mai uimitor din Venere şi Madonă se află în strofa a doua. Este urmîtorul „Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet“.

Comparaţia are ceva dintr-un act de magie.

Nimeni dintre noi nu ştie cum este „gândirea unui împărat poet“, şi totuşi, citind versul, îl înţelegem imediat. ÎI înţelegem întâi invers şi anume aflând că gândirea unui împărat seamănă cu un braţ leneş şi voluptuos. Apoi, ştiind parcă dintotdeauna cum este gândirea unui împărat poet, ne reprezentăm şi braţul. Reprezentarea este purificată de concreteţea lui brutală din viaţa de fiecare zi.
Acest vers remarcabil este precedat de unul în care eminescianismul încearcă „din goluri a se naşte“:
„Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,/ Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet“.

„Marmură caldă” şi „ochi de piatră ce scânteie” sunt forme primitive de oximoron. Pe această figură de stil Eminescu o va duce cândva la desăvârşire.

Se mai pot face, în legătură cu poemul Venere şi Madonă, două observaţii amuzante:
Evocând-o pe zeiţa dragostei, Eminescu are în vedere, fără îndoială, nu zeiţa, ci o statuie a ei. Nu întâmplător foloseşte cuvântul „marmură”. Inevitabil, ne gândim la Venus din Milo, opera sculptorului Alexandros din Antioch. Această statuie nu numai că nu are braţ molatic, dar nu are deloc braţe. Astfel se prezintă după două milenii de la crearea ei.

Ne putem amuza şi citind în cheie caragialescă finalul poemului.

Poetul cade în genunchi şi îi cere iertare femeii pe care a pus-o la zid într-un acces de misoginism. Parcă asistăm la scena împăcării dintre Veta şi Chiriac din O noapte furtunoasă:
„Plângi copilă? – C-o privire umedă şi rugătoare/ Poţi din nou zdrobi şi frânge apostat inima mea?/ La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adânci ca marea,/ Şi sărut a tale mâne, şi-i întreb de poţi ierta.”

Alex Ștefănescu – Eminescu poem cu poem

Alte articole aici .

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here