Predica despre paza minţii a părintelui Cleopa (II)

0
185
veghereaPărinţilor şi fraţilor,

Din mărturiile de până aici înţelegem că avem nevoie de vegherea şi trezvia minţii chiar din momentul în care păcatul răsare în minte şi este în faşă. Dar pentru ce aceasta? Pentru ca lupta şi biruinţa noastră asupra păcatului să se facă mai uşoară, nedându-i vreme de a creşte şi a se întări asupra sufletului. După cum vedem în multe lucruri, paza de la început aduce biruinţă mai grabnică şi mai lesnicioasă.

 

Dacă vom fi veghetori (…) şi vom observa de la început.

Să ne gândim, de exemplu, la ceea ce s-a spus mai sus despre spargerea corăbiei în interior. Dacă vom fi veghetori şi vom observa de la început, o vom putea astupa uşor şi vom salva corabia cu toţi vieţuitorii ei de la pieire. Tot astfel, dacă s-ar întâmpla să ia foc o casă sau o cetate oarecare şi s-ar observa de la început, cu puţină osteneală se va stinge focul, mai înainte de a se înteţi şi a cuprinde casa sau cetatea. Dacă o haină s-a rupt puţin şi îndată ne sârguim să o reparăm, vom înlătura cu uşurinţă stricăciunea ei. Iar dacă o lăsăm mereu în uitare, se va repara mai greu şi cu mai multă cheltuială. Sau dacă o boală apare în corpul nostru şi ne vom îngriji de ea de la primele semne, mai uşor ne vom vindeca decât după ce boală a avansat.

Dacă vom plivi stratul sau ogorul nostru de buruienile care au început a se ivi pe el, lucrul nostru se va uşura. Dacă însă îl vom lăsa cu nepăsare multă vreme neplivit şi neprăşit, buruienile, înmulţindu-se, vor creşte, înăbuşind seminţele semănate şi astfel vom pierde roadele pentru nepăsarea de la început.

Otrava nevăzutului şarpe este păcatul.

Sau dacă cineva a fost muşcat da un şarpe otrăvitor sau de un câine turbat şi dacă de la început va alerga la cei ce pot împiedica înaintarea otravei în corp, viaţa acelui om va fi salvată uşor. Iar dacă lucrurile se vor învechi din cauza nebăgării de seamă, mai târziu, orice ajutor va fi nefolositor. Tot astfel se întâmplă şi cu otrava nevăzutului şarpe care este păcatul. Dacă, odată cu ivirea lui, îl vom nimici prin trezvie şi chemarea numelui Domnului, uşor îl vom birui. Iar dacă îi vom îngădui să intre în mintea noastră prin unire, consimţire şi învoire, atunci el va creşte tot mai mult, făcându-se din ce în ce mai greu războiul cu gândul, iar biruinţa va fi tot mai anevoioasă.

,,Furnico-leul a pierit pentru că nu avea de mâncare.”

Oare pentru ce pricină diavolului în Sfânta Scriptură i se zice „furnico-leul, după cum zice la Iov: ,,Furnico-leul a pierit pentru că nu avea de mâncare” (4, 11)? Fiindcă şi diavolul şi păcatele noastre se arată la început ca nişte furnici. Iar dacă nu ne vom trezi şi nu le vom ucide de la început, prin chemarea numelui Domnului, vor creşte şi vor veni asupra sufletului nostru ca nişte lei, însă atunci vor fi cu anevoie de biruit. Aceasta se întâmplă numai din lenea şi nepăsarea noastră de a ne trezi de la început. Dacă nu vom vrea de la început să ne luptăm cu furnicile, vrând, nevrând, de voim mântuirea sufletului nostru, trebuie să ne luptăm cu leii, adică cu păcatul care s-a întărit foarte mult prin obişnuinţă asupra noastră.

Despre acest adevăr vorbeşte şi dumnezeiescul Părinte Nil Ascetul, zicând: Vrând marele Iov să arate cursele pe care le întinde patimă, i-a născocit un nume compus de la leul cal îndrăzneţ şi de la furnica cea măruntă.

De fapt, atacurile patimilor încep de la închipuirile mărunte, furişându-se cu nebăgare de seamă, ca o furnică, iar la sfârşit cresc atât de tare, încât alcătuiesc pentru cel pe care l-au prins o cursă, o primejdie, nu mai mică decât venirea leului. De aceea, luptătorul trebuie să lupte cu patimile încă de când vin ca o furnică, punând în faţă începutul gândului rău ca o momeală. De vor ajunge însă la puterea leului, va fi greu să le biruiască. Trebuie să nu le dea nicidecum de mâncare. Iar mâncarea acestora, precum s-a spus adeseori, sunt formele sensibile venite prin simţuri, care hrănesc patimile, înarmând pe rând fiecare idol (chip) împotriva sufletului” (Filocalia, vol. 1, Nil Ascetul, C. 49, p. 197).

Vegherea – „Fără atenţie nu este rugăciune”

Din această învăţătură a dumnezeiescului Părinte Nil Ascetul înţelegem că trebuie să ne împotrivim păcatului şi să-l ucidem prin chemarea numelui Domnului Iisus Hristos chiar de la prima apariţie în mintea noastră. Să nu zicem că păcatul cu gândul este un rău mic şi de aceea nu trebuie să avem grijă de el, nefiind primejdios pentru sufletul nostru. Nu! Ci să ne aducem aminte de învăţătura unui alt Sfânt Părinte care zice: „Răul mic nu este mic, atunci când aduce o pagubă mare”.

Toţi sfinţii lui Dumnezeu şi mai ales cei numiţi „trezvitori”, arată că fără trezvie (atenţie) nu ne putem mântui şi nici nu ne putem ruga cum se cuvine lui Dumnezeu. „Fără atenţie nu este rugăciune” (Sfântul Teofan Zăvorâtul, op. cât., p. 292). De asemenea, Avva Agaton, fiind întrebat de cineva care dintre osteneala trupească şi păzirea cea dinăuntru este mai mare, a răspuns: „Asemenea este omul cu un pom.

Deci osteneala trupească este frunză, iar păzirea dinăuntru este roadă. Şi fiindcă este scris: Tot pomul care nu face roadă bună se taie şi în foc se aruncă (Matei 7, 19). Atunci toată osteneala noastră trebuie să fie pentru roadă, adică pentru păzirea minţii” (Pateric, slova A, f. 5, Bucureşti, 1828). Dumnezeiescul Părinte Pimen cel Mare Egipteanul a arătat acelaşi lucru, zicând: „Pentru a ne mântui, nu avem nevoie de nimic, decât numai de minte trează” (Pateric, Cap. 135, f. 61).

Cel care are vegherea si trezvia atenţiei, în toată vremea se încearcă pe sine.

Cel care are vegherea si trezvia atenţiei, în toată vremea se încearcă pe sine, zicându-şi: „Oare ce gândesc eu acum, îi place lui Dumnezeu? Oare ce vorbesc eu acum, îi place lui Dumnezeu? Oare ce lucrez eu acum, îi place lui Dumnezeu?”. Astfel, în toată vremea vieţii sale se trezeşte şi se ispiteşte pe sine în toate: ce gândeşte, ce vorbeşte şi ce lucrează, iar dacă îl mustră conştiinţa sa că cele gândite, vorbite sau lucrate de el nu ar fi bune şi după voia lui Dumnezeu, îndată se căieşte, se umileşte, se mărturiseşte şi cere iertare lui Dumnezeu, Care ştie toate gândurile, vorbele, faptele noastre şi Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Iov 34, 11; Proverbe 24, 12; Romani 14, 10; II Corinteni 5, 10).

Se vede în Pateric că era un bătrân ce petrecea aproape de Rait şi, şezând totdeauna în chilia lui, era treaz şi îngrijorat cu mintea. Avea capul plecat către pământ şi, clătinându-l mereu, îşi zicea cu suspin: „Oare ce va să fie?”. Tăcând puţin, zicea iar acelaşi cuvânt: „Oare ce va să fie?”. Şi iarăşi, clătinând cu capul, acelaşi cuvânt zicea şi, împreună cu acesta, lucra şi funia să pentru coşniţe. Astfel a petrecut în toate zilele vieţii sale, îngrijindu-se pentru ieşirea lui din viaţa aceasta (Pateric, cap. 19, Pentru pocăinţă, p. 143).
Dar, fraţii mei, acestea vorbind aici, îmi vine a zice: Vai mie şi celor asemenea mie, de cele ce se vor întâmpla!

De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni (Matei 24, 44)

Căci eu, fraţilor, despre trezvie învăţând şi scriind, toate cele împotrivă le fac, petrecând în nesimţire, amorţire şi împietrire, fără grija sfântă a mântuirii ticălosului meu suflet. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne învaţă în dumnezeiasca Evanghelie, zicând: Privegheaţi şi vă rugaţi că nu ştiţi ziua, nici ceasul (Matei 24, 42).

Iar în alt loc zice: De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni (Matei 24, 44). Iar eu, fraţilor, pe toate acestea uitându-le, ca un fără de simţire mă aflu şi ca un om ce nu va mai muri şi va trebui să dea seama de tot minutul vieţii sale; într-o astfel de negrijă şi ne-trezvie petrec. Deci vă rog pe toţi, care aveţi frica lui Dumnezeu şi cu grijă de a voastră mântuire vă petreceţi viaţa pe acest pământ, să mă ajutaţi cu sfintele voastre rugăciuni, ca măcar cândva să mă trezesc şi eu, mai înainte de a pleca din cele de aici.

Fraţilor şi părinţilor,
Vedem cu ochii noştri pe cei care au terminat drumul vieţii că se duc de la noi, părăsind grijile veacului de acum şi mergând spre veşnicia veacului viitor, unde fiecare va da seama de tot ce a lucrat, în puţina lui viaţă pe pământ. O, de ne-ar ajuta Preamilostivul Dumnezeu şi Preacurată Sa Maică să nu uităm uşor despărţirea de cei iubiţi ai noştri, care cu durere se despart de trup şi cu cutremur se îngrijesc de starea cea înaintea lui Dumnezeu.

Pentru ce să mă tem în ziua cea rea?

Despre ziua cea mai de pe urmă a vieţii noastre dumnezeiescul Prooroc David, prin Duhul Sfânt, a zis: Pentru ce să mă tem în ziua cea rea? Apoi, arătând pricina, zice: Când mă va înconjura fărădelegea vrăjmaşilor mei (Psalm 48, 5). Într-adevăr, la ieşirea din viaţa aceasta ne vor înconjura dracii şi fărădelegile noastre, iar de nu ne-am spovedit şi nu am făcut canonul în lumea aceasta prin pocăinţă adevărată, vom merge în muncă veşnica, pentru negrija şi lenevirea noastră.

Mântuitorul spune: Fericite sunt slugile acelea pe care, venind, stăpânul le va afla priveghind (Luca 12, 37). Iar dacă noi dormim cu candelele stinse, ca fecioarele cele nebune şi vieţuim fără trezvie şi fără grijă de mântuirea noastră, cine din oameni poate să ne spună ruşinea ce ne aşteaptă în ceasul morţii şi în ziua cea înfricoşată a judecăţii lui Dumnezeu? Zilele noastre, după dumnezeieştii Prooroci, se sting ca fumul şi trec ca umbra (Psalm 102, 15). iar noi nu ne trezim cât mai este vreme de îndreptare şi cât încă scânteia vieţii noastre nu s-a stins.

Sunt însă în lume şi oameni veghetori care se îngrijesc de mântuire.

Ei isi duc zilele vieţii în înfrânare, priveghere, rugăciune, umilinţă şi se roagă cu zdrobire şi pentru noi cei slabi şi nelucrători. Preabunul Dumnezeu, fiind preadrept şi preaîndurat, mângâie sufletele lor cu mângâieri duhovniceşti, după măsura cu care îl iubesc şi I se roagă cu umilinţă. La dânşii se împlineşte ceea ce s-a spus prin Duhul Sfânt: Doamne, când s-au înmulţit durerile mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu (Psalm 93, 19). Pe toţi cei ce au aceste sfinte mângâieri din lucrare îi rog din inimă să nu mă uite şi pe mine cel fără simţire, ca să mă trezesc din amorţire.

Privegheaţi! (Marcu 13, 36-37)

Încheind aceste puţine cuvinte, să rugăm pe Preabunul Dumnezeu şi Preaînduratul nostru Mântuitor să ne trimită a Sa milă şi îndurare tuturor celor ce vieţuim aici şi tuturor drept-credincioşilor care îşi petrec cu grijă viaţa. Să nu uităm dumnezeieştile Sale cuvinte care totdeauna trebuie să ne îndemne la trezvie şi veghere, după cum scrie în Sfânta Evanghelie: Că nu cumva, venind fără veste, să vă afle pe voi dormind. Iar ceea ce vă zic vouă, zic tuturor: Privegheaţi! (Marcu 13, 36-37). AMIN !
Urcuş spre înviere, Arhimandrit Cleopa Ilie

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here