Vasul ce nu se umplea

0
78

Vasul ce nu se umplea

Un bandit fioros se duse la un pustnic şi, spunându-i că
vrea să se lase de rele, îi ceru un leac ne mântuire şi de iertare a trecutului
său.

– Du-te, – îi zise pustnicul – ia
un vas mare şi îl umple cu apă! Când vasul se va umple, să ştii că eşti iertat.

Păcătosul se duse, luă un butoi
şi începu să-l umple cu apă. Dar, o minune, vasul nu se mai umplea! Oricât
turna în el, nu se umplea.

Atunci, păcătosul, aplecându-se
peste vas, începu a plânge cu amar, strigând: „O, Dumnezeule, numai eu,
păcătosul, nu sunt vrednic de iertare!“

Şi, o minune, îndată ce căzură lacrimile în apă, vasul se umplu!…

Erau lacrimile căinţei.

Scumpul meu frate! Poţi face şi tu multe, multe pentru iertarea păcatelor, dar să ştii că „vasul“ nu se umple, iertarea nu vine, până nu picură lacrimile căinţei.

Pirul şi păcatul

Cinci fire de pir (iarbă câinească), smulse de grădinar şi
aruncate peste stobor, se duseră pe aici încolo, până au ajuns la o arătură. Se
duseră la stăpânul acesteia şi ziseră: „Suntem nişte sărmane alungate fără
vină. Îndură-te şi lasă-ne să trăim şi noi la marginea ogorului dumitale, unde
şi aşa nu creşte nici un fir de grâu!“.

Omului i se făcu milă de goliciunea lor şi le dete un locşor la piatra de hotar, lângă răzorşi se bucură c-a putut face un lucru bun. Pirul însă se întinse încetişor, tot mai departe şi mai departe, pe sub pământ, până ce străbătu tot ogorul, dintr-un cap la celălalt.

După câteva luni, când trimise omul secerătorii, n-au găsit decât nişte spice pipernicite. Pirul străin supsese întreg ogorul.

Stăpânului îi păru rău că s-a
arătat milos faţă de pir…

Ca pirul pe locul de arătură, aşa creşte păcatul în inimă, îndată ce-i faci loc în ea.

 Când cad frunzele

Un vestitor al Evangheliei a asemănat căderea omului în păcat cu căderea frunzelor. Când vine frigul – când vine ispita – omul îşi pierde frunzele şi florile sufleteşti ce-l împodobesc. Dar, prin asta, încă nu-şi pierde putinţa de a le recâştiga. Când vine primăvara cea sufletească – cu vântul cel cald al Duhului Sfânt – omul îşi recapătă ce a pierdut. Aceasta este întoarcerea la Dumnezeu, renaşterea cea sufletească pe care a avut-o odată.

Sunt apoi alţii în chipul brazilor care nu-şi pierd iama frunzele, dar totuşi primăvara fac şi aici o înmugurire nouă. Aceştia sunt cei care şi-au păstrat credinţa şi prin încercarea ispitelor. Şi Duhul Sfânt vine să le dea o putere nouă.

„Vine regele!…”

Domnilor subofițeri, să vă păziţi, să nu folosiţi înjurăturile la exerciţiul (deprinderea) de azi, căci vine Măria Sa Regele! – grăi odată un căpitan către subofiţerii companiei.

Bine ar fi, domnule căpitan, – răspunse un subofiţer credincios – să nu le folosim niciodată, pentm că Regele regilor e totdeauna de faţă cu noi.

Când Roma ardea

Când, odinioară, s-a aprins Roma, Nero, impăratul cel nebun, se delecta cântând din  vioară. Roma ardea,
iar el cânta.

Altădată, când poporul murea de foame, a trimis corăbiile în Egipt, dar nu să aducă grâu, ci să aducă… nisip pentru arene (circuri). Poporul murea de foame, iar Nero aducea… nisip.

Mare nebun şi mari nebunii! Dar, vai! Tot astfel de nebunii fac şi cei ce trăiesc în nepăsare de cele sufleteşti. Sodoma şi Gomora lor s-a aprins, dar ei îşi văd de petreceri şi de păcate.

Sufletul lor moare de foame şi sete, dar ei umblă după plăceri şi desfătări lumeşti.

Ah! Ce nebunie este a trăi o astfel de viaţă!…

600 istorioare religioase, Preot Iosif Trifa

Alte articole aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here