Vasile Muraru: „Când merg la biserică prima lumânare este de mulţumire pentru tot ce a făcut Dumnezeu pentru mine şi pentru toţi ai mei”

0
954

5Vasile Muraru: „Când merg la biserică prima lumânare este de mulţumire pentru tot ce a făcut Dumnezeu pentru mine şi pentru toţi ai mei”

 

Trebuie să iubeşti oamenii, altfel nu poţi fi actor. Este o meserie care se face cu multe renunţări. Trebuie să ştii cu certitudine unde trebuie să ajungi, care e drumul de urmat şi cât o să te coste. Poate fi vorba de sănătate, de viaţă personală, de orice. Din astfel de aluat este plămădit actorul Vasile Muraru, care s-a născut pe pământul sfânt al Bucovinei, satul Doina, judeţul Neamţ.

 

 

Seriozitatea. Acesta este cuvântul care îl defineşte, în ciuda faptului că este actor de comedie.

„Visul meu era să joc pe pânză şi am jucat în 41 de filme. Apoi să fiu pe scândură, într-un colţ… Şi am fost, slavă Domnului! Dumnezeu m-a ajutat şi a făcut pentru mine mult mai mult decât doar să fiu pe pânză sau pe scândură. Actorul trebuie să-şi respecte publicul, trebuie să-i transmită ceva, un mesaj, pentru că acesta simte. Cred în destin, în Dumnezeu. Pentru tot ceea ce mi-a fost dat să trăiesc până cum. Apoi a fost întâlnirea cu soţia mea, Marinela, copiii mei, Costin şi Sânziana. Ei sunt împlinirea şi fericirea mea.

Dumnezeu ne-a dat o viaţă simplă, dar noi ne-o complicăm.

Vrem mereu mai mult, mai bine şi uităm să ne trăim clipa de fericire. Trebuie să ştii să te bucuri de ceea ce ai şi vezi în jurul tău. Întoarcerile din turnee au fost şi sunt cele mai impresionante momente. Îmi amintesc de momentul în care îi luam în câte o mână pe copiii mei”, ne povesteşte Vasile Muraru.

alaturi de Stela Popescu

A început cu serbările şcolare. Recita, cânta, dar voia să fie actor de film.

„A venit la noi în sat, când aveam vreo 4 sau 5 ani o caravană şi am văzut un film rusesc care m-a impresionat. Venise caravana la noi la şcoală, casa preotului de fapt. De atunci mi-a intrat în cap să ajung «ca oamenii ăia coloraţi de pe perete»…

Îmi plăceau emisiunile de la televizor, ascultam  Radio Iaşi şi apoi întâlnirea cu Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, unde făceam figuraţie în multe piese şi spectacole alături de mari actori”, apune actorul.

Drumul nu i-a fost lin, a avut şi multe piedici, dar au trecut toate.

A contat enorm întâlnirea cu Dinu Manolache la Piatra Neamţ. Acesta l-a dus la Sandu Lazăr la Teatrul Tineretului, unde a început să dea cu… nasul de lumea teatrului profesionist, de marii actori şi marile spectacole.

„Când am dat prima dată examen la Facultatea de Teatru m-am pregătit să recit poezia «Cetatea Neamţului», dar după o strofă comisia m-a oprit şi m-am regăsit pe lista celor respinşi la admitere. Aşa că m-am întors la mine în sat, ziua la cules în CAP, iar seara la citit cărţi pe nerăsuflate“.

1

A doua încercare de a fi admis la Facultatea de Teatru s-a petrecut peste un an, când seriosul tânăr Vasile s-a produs în faţa comisiei cu texte de Marin Sorescu, de Anton Pann şi din monologul „La cireşi“.

„De emoţie am mai uitat din texte, dar m-am descurcat turuind mai departe cu vorbe de la mine.

Şi numai ce-l văd pe Dem Rădulescu că se ridică de la masa comisiei şuşotind cu ceilalţi profesori. Mai târziu am aflat că mă voia la clasa lui. Până la afişarea rezultatelor, acasă, în ogradă, pe furiş, mă rugam în genunchi: «Doamne, ajută-mă să nimeresc la clasa lui Bibanu. Şi chiar aşa s-a întâmplat, spre marele meu noroc»”, afirmă Vasile Muraru.

la poligon

În anul III, a luat chiar un premiu la Festivalul Studenţesc, într-o scenetă în care el era un miliţian de la Circulaţie.

„Eu, un timid, îngheţam când vedeam la masa comisiei nişte uriaşi precum Octavian Cotescu, Olga Tudorache, Marin Moraru şi mi se înmuiau genunchii. Numai că de astă dată în comisie s-a aflat Amza Pellea. Marele Amza – un adevărat Dumnezeu pentru mine.

Când l-am văzut parcă am mâncat jăratic şi mi-au ieşit toate strună. Aşa de bine am improvizat în ancheta făcută de miliţianul student Muraru, încât râdeau în hohote profesorii. Eu, miliţianul, investigam un accident în care pasămite o turistă nemţoaică lovise cu Mercedesul măgarul unui ţigan. Actorii erau modele pentru noi, îi respectam, îi divinizam. Eram înnebuniţi să-i vedem cum vorbesc, cum gesticulează, cum se îmbracă, mergeam des la repetiţiile lor.

Student fiind, în fiecare seară mergeam la teatru, încercam să fur meserie.

La un moment dat, la Teatrul Bulandra, Ion Besoiu a interzis studenţilor să intre pentru că era foarte multă lume, se stătea în picioare… Eu m-am dus la una dintre plasatoare şi i-am spus «Doamnă, eu sunt student la Teatru, dacă eram la Politehnică, furam meserie la uzina 23 august, unde vreţi să mă duc?!» Eram fericit să fiu doar pe scenă, nu conta mărimea rolului.

Dragostea de meserie, respectul pentru colegi sau lectura făceau şi fac parte din însăşi existenţa mea.

Am mereu emoţii înainte de orice spectacol, pentru că altfel, înseamnă că nu vibrezi, că te-ai uscat. Am absolvit în 1981 împreună cu Vasile Filipescu, Ştefan Mareş, Mirela Atanasiu, Ştefan Naghy, Traian Zavlovschi, Greta Manta şi alţii. Făceam foarte multe filme, colegii de la Regie se băteau să mă aibă actor în filmele lor. Eram solicitat să joc în filme, la TV. După ce am absolvit m-au cerut cei de la Piatra Neamţ, eu voiam să rămân în Bucureşti şi până la urmă am primit repartiţie la Teatrul din Satu Mare. M-am dus, am stat un sfert de oră, apoi am luat o detaşare şi am stat fără salariu câteva luni.

La examenul de absolvire de la Studioul Casandra participau toţi directorii de teatru din Bucureşti şi nu numai. Aşa m-a remarcat şi directorul de atunci al Teatrului de Revistă «Constantin Tănase», Nicolae Dinescu. Eu nici măcar nu visam, aşa că am luat-o de la zero, pentru că revista era un alt gen. Am ajuns acolo în anul absolvirii, iar în 1982 am debutat într-un spectacol «Poftă bună la Tănase», apoi în «Revista, Revistelor» am făcut pentru prima dată cuplu cu Nae Lăzărescu. A fost un succes imens”, povesteşte Vasile Muraru.

familie, vasile

Locul  unde a văzut lumina zilei este unul special.

Acest pământ românesc musteşte de tradiţie, iar Vasile Muraru nu a uitat nimic. Niciodată. Oricât de departe l-au dus paşii de satul său. “Se păstrează încă mersul la biserică duminica. A intrat în tradiţia poporului român şi cu toate că numărul de biserici a crescut, cu toate că sunt arhipline, ca să luăm un termen modern, ratingul lasă de dorit.

La noi, la biserica din parohie este arhiplin, nu numai în zilele de liturghie. Mi-aduc aminte, copil fiind, aşteptam Paştele cu drag. Era o sărbătoare deosebită. Ţineam postul tot, ne pregăteam cât de puţin, o pereche de tenişi, ceva nou acolo. Mergeam la denii pe categorii de vârste, cei mici se jucau, cei mari participau la slujbă, îngrijeau mormintele, puneau flori. Fel de fel de activităţi. La noi Învierea era în două sate, că parohia avea două biserici.

Până în 12 noaptea era la Dăneşti, după 12 era la noi la Doina. Acum sunt preoţi la fiecare. Era apoi Ziua Eroilor, de Înălţare, făceam de gardă noi, copiii, la monument, puneam flori. Chiuleam de la şcoală şi ţineam obiceiul. Dimineaţa, după Înviere ne spălam pe faţă. Punea mama un ou roşu, un ban, că aşa era tradiţia. Mergeam la biserică şi după-amiază începeau mesele, care ţineau trei zile.

Prima zi stăteam acasă, apoi  mergeam la bunici, apoi la rudele mamei, la naşi şi tot aşa. Am multe rugăciuni care-mi plac. Le ştiu pe toate şi le spun chiar şi pe scenă. Când am timp spun «Tatăl nostru», dacă nu, spun numai «Doamne, Iisuse Hristoase»! De mic m-a dus bunica din partea mamei la biserică, dar şi mama.

Ţin minte că mergeam cu 13 căruţe la Mănăstirea Horaiţa. Chiar dacă era comunismul şi tata avea funcţie la CAP, nu ţinea cont, el îşi făcea treaba lui. Nu se supărau nici cei de la partid că mergea cu căruţele cu jertfă la mănăstire.

Vasile elev

Credinţa este un dar pentru mine.

E ceva normal în fiinţa mea, pentru că dacă nu ai credinţă şi nu crezi în Dumnezeu înseamnă că nu eşti nimic. De câte ori m-am rugat lui Dumnezeu, mi-a ajutat. Am simţit. Din păcate oamenii îşi aduc aminte să mulţumească târziu sau poate niciodată.

Îşi aduc aminte de Dumnezeu numai când sunt în necazuri. Abia atunci se roagă. Eu când merg la biserică prima lumânare este de mulţumire pentru tot ce a făcut  Dumnezeu pentru mine şi pentru toţi ai mei. Apoi mă rog pentru duşmani, apoi pentru prieteni şi binefăcători. Apoi pentru adormiţi, apoi neamul, rudele şi apoi satul tot. Pentru oamenii pe care i-am cunoscut.

Oriunde aş fi în lumea asta, la orice biserică m-am dus, slavă Domnului am umblat de la un capăt la altul, ritualul a fost acelaşi. Am avut marele noroc, că e un dat de la Dumnezeu, să cunosc mari duhovnici precum părintele Iustin Pârvu, părintele Papacioc, părintele Teofil Pârâianu, părintele Ioan de la Recea.

Deosebiţi. Am intrat şi la părintele Cleopa şi am luat binecuvântare. Este o întâmplare mai lungă. O istorie destul de frumoasă, dar lungă…”, afirmă Vasile Muraru, semn că trebuie să mai stăm de vorbă şi altă dată.

vasile

Meseria l-a ajutat să atingă şi pământul Ţării Sfinte.

A fost acolo de mai multe ori cu spectacolele Teatrului Tănase. “La Mormântul Sfânt este o încărcătură aparte. Am fost de multe ori acolo, m-a ajutat Dumnezeu, şi chiar remarcam împreună cu soţia mea, privind fotografiile, că aveam fiecare o altă trăire, eram transformaţi.

Pământul românesc înseamnă foarte mult pentru mine, nu numai locurile natale, unde mă duc de câte ori pot.

De câte ori am fost în turnee mai lungi am plecat mai repede cu o săptămână ca să vin acasă. Bucuria pe care o am pentru că mi-a dat Dumnezeu această meserie e mare, pentru că astfel am colindat ţara, am cunoscut locurile, bucăţică cu bucăţică, o vale mai frumoasă ca alta, un loc mai frumos ca altul, o mănăstire mai frumoasă ca alta, oamenii unul mai frumos ca altul.

Omul sfinţeşte locul, nu?”, ne priveşte întrebător actorul, parcă rugându-ne să fim de acord.

cu ghita muresanRespectul şi cinstea, adevărul, acesta e secretul prieteniei, din punctul de vedere al actorului Vasile Muraru. Să fii cinstit şi să munceşti!, acestea două erau sfaturile primite de la tatăl său pentru viaţă.

“Mergeam la tata la spital, în ultimele zile, ca să stăm de vorbă, şi el mă trimitea la muncă. «Du-te, fă ceva! Nu sta!» Aşa era la noi în sat, chiar dacă trecuse perioada cu proprietatea particulară şi venise CAP-ul, oamenii nu voiau să rămână în urmă, îşi spuneau că râde satul. «Hai să facem curăţenie, să prăşim, să dregem…»

Rămăsese ideea aceasta să fii fruntaş, nu codaş. Desţelenirea ţăranilor din sate a fost una dintre greşelile comunismului. Ţăranul s-a trezit într-un ocean de lume astfel şi ce şi-a spus, că poate face orice, poate să se comporte oricum, că nu mai râde nimeni de el. Se poate îmbăta, poate face orice.

Uite aşa te ia valul! Aşa s-au transformat din oraşe cu istorie, cât de cât civilizate, s-au transformat în nişte mari comune.

tepesNu ştiu dacă România trebuia să sufere atât.

Românul era învăţat că Dumnezeu îl ajută. Să fie pace şi linişte şi ne-om descurca noi! O bucată de pâine, una de mămăligă, un cartof, ceva. Ne-am învăţat cu lux acum, cu maşini de lux, toţi vor mult, să cheltuiască mult.

Am intrat pe făgaşul acesta şi ni se pare că e foarte greu dacă nu mai avem. E tragic pentru că oamenii caută să muncească şi nu au unde. Nu fug de muncă, dar se închid nişte fabrici, nimeni nu face nimic să ajute agricultura.

Nu se mai promovează produsele româneşti, nici tradiţiile.

Nu suntem un pic mai fermi, şi cu minorităţile la fel. Noi ne purtăm foarte frumos şi tot nu sunt mulţumiţi. Alte ţări au exemple mai ferme, au luat măsuri drastice. Nu e posibil să nu cunoşti limba ţării, nu e cinstit să trăieşti din banii statului român şi să fii duşmanul lui.

Nu e posibil aşa ceva. Încerc să le dau mai departe copiilor mei sfaturile primite, dar nu îi bat la cap. Să se uite în jur şi să înveţe de la cei mari. Să citească, să discearnă între modelele pe care le au acum şi pe care mass-media le promovează cu generozitate doar pentru că există bani şi scandal.

E mult mai greu acum, dar avem tineret de încredere, merituos, face cinste ţării şi speranţa ne e în ei. Pentru un artist contează preţuirea publicului. Asta îţi dă sănătate, munceşti până nu mai poţi. Este o meserie unde nu se fuge de muncă.

Numai Dumnezeu m-a ajutat să depăşesc momentele grele, m-a ţinut în palme pur şi simplu. Îi mulţumesc tot timpul”, a conchis Vasile Muraru.

 

V-ar putea interesa şi aceste articole