Vămile văzduhului – partea a III-a

0
142

vamile vazduhului 3Preacuviosul Simeon, nebun întru Hristos, care a atins înălţimea desăvârşirii creştine, i-a povestit tăinuitorului său, diaconul Ioan, despre sfârşitul său apropiat şi despre marea răsplată în cer ce-i fusese destăinuită prin descoperire de sus; el zicea: „Află că si tu vei fi luat curând de aici, drept care ai grijă după puterile tale de sufletul tău, ca să poţi trece fără necazuri prin ţara duhurilor văzduhului şi să scapi de cumplita mână a prinţului întunericului. Ştie Domnul meu că şi eu sunt ţmut de mare amărăciune şi de mare frică până nu m-oi vedea trecut de aceste locuri înfricoşate, la care se cercetează toate faptele şi cuvintele omeneşti”.

Fericitul Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei, vorbea mereu despre moarte şi despre ieşirea sufletului din trup, cum îi fusese descoperit de preacuviosul Simeon Stâlpnicul: „Când sufletul iese din trup, spunea el, şi când începe să suie la cer, îl întâmpină cetele diavolilor şi-l supun la multe greutăţi şi munci. Ei il schineiuiesc, îl trag la răspundere cu privire la minciună; clevetire, furie, invidie, mânie, ţinere de minte a răului, mândrie, grăire murdară, nesupunere, câştig necinstit, iubire de arginţi, beţie, îmbuibare, vră)itorie, ură de fraţi, omucideri, furt, cruzime, curvie, preacur-vie în vremea drumului său de la pământ la cer chiar Sfinţii îngeri nu-i pot ajuta sufletului; îi ajută numai pocăinţa, faptele bune, iar mai mult decât orice – milostenia Dacă nu ne pocăim aici din nebăgare de seama de vreun păcat, ne putem izbăvi de urgia vămilor diavoleşti cu milostenia. Fraţilor, văzând aceasta sa ne temem de ceasul amar al întâlnirii cu nemiloşii şi neînduplecaţii vameşi, de ceasul în care vom rămânea nedumeriţi fată cu întrebările împilatorilor. Să ne pocăim de toate păcatele noastre, să facem milostenie după puteri, căci milostenia poate să ne conducă de la pământ la cer si să ne izbăvească de piedicile diavolilor. Mare e ura lor împotriva noastră, mare spaima ne aşteaptă în văzduh, mare schingiuire”.

Simeon Stâlpnicul vorbeşte despre soarta de dupa moarte a creştinului. în cuvântul său de învăţătură preacuviosul dezvăluieşte că lui i-a fost descoperit de Sfântul Duh despre numărul mic de mântuiţi, despre numărul mic de suflete ce se păstrează în mâinile îngerilor în vremurile noastre, adică în vremea vieţii Sfanţului lui Dumnezeu. Mai departe spune că sufletul drept si nespurcat va fi primit de îngeri cu dragoste, ca este mângâiat si înălţat cu cântări care resping puterea duşmanului si se înalţă mai sus de vămile văzduhului. Dimpotrivă, sufletul păcătos nu are îngădudmţa de a se ridica în tărâmul de mai sus de văzduh: diavolul are motiv să-l învinuie. El îşi dispută stăpânirea asupra sufletului omenesc cu îngerii care-1 însoţesc, arătând păcatele din pricina cărora acel suflet trebuie să-i aparţină, dovedind că n-are virtuţiile necesare mântuirii pentru înălţarea lui slobodă prin văzduh.

Preacuviosul avva Dorotei zice într-una dm scrisorile sale: „în caz de împietrire (învârtoşare) sufleteasca e de folos citirea înteţită a Dumnezeieştilor Scripturi şi a cuvintelor umilitoare ale Părinţilor, pomenirea Infri coşatei Judecăţi a lui Dumnezeu, a ieşirii sufletului din trup, a puterilor înfricoşate ce au să-1 întâmpine si cu complicitatea cărora el a săvârşit răul în această scurtă şi nefericită viaţă”.

Sfântul Ioan Carpatul, mângâind pe monahii din India care sufereau de prigoana duşmanilor văzuţi si nevăzuţi, şi care se apropiau de prăpastia disperării zicea:

„Năvălind şi batjocorind, duşmanul atacă cu îndrăz-neală sufletul ieşit din trup; duşmanul acesta amarnic este un clevetitor de temut. In faţa lui, sufletul iubitor de Dumnezeu şi credincios, măcar de ar fi rănit de multe păcate nu se va lăsa apucat de groază, cu tot atacul si cu toate ameninţările lui. întărit de Domnul, întraripat de bucurie, încurajat de Sfintele Puteri care îl povăţuiesc, îngrădit de lumina credinţei, el stă cu mare bărbăţie împotriva vicleanului diavol şi răspunde: Ce ni-e nouă şi ţie, străinule de Dumnezeu ? Ce ni-e nouă si tie, fugar din cer şi rob viclean ? Tu nu ai putere asupra noastră: stăpânirea asupra noastră şi asupra tuturor aparţine lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu. în faţa Lui am păcătuit, Lui îi vom da socoteală, având Cinstita Lui Cruce ca zălog al milosteniei Sale către noi, zălogul mântuirii noastre. Talharule ! fugi departe de noi; nu e nimic comun între tine şi robii lui Hristos! Când sufletul vorbeşte aşa, cu bărbăţie, diavolul fuge răcnind: nu pot sta împotriva Numelui lui Hristos ! Iar sufletul se înaltă deasupra duşmanului şi după aceea e primit cu bucurie de îngerii lui Dumnezeu, în locul pregătit de ei după cinul lui şi după măsura sporirii sale duhovniceşti”.

„Sufletul care şi-a luat zborul, după moarte, către porţile cerului – zice Sfântul Isichie – având cu sine şi în sine pe Hristos, nu se va înspăimânta acolo de duşmanii săi ci le va răspunde în porţi, cu bărbăţie, ca şi acum. Numai să nu slăbească până la ieşire ci să strige zi şi noapte la Domnul Iisus Hristos. El va răzbuna pentru suflet curând, după dumnezeiescul si neminci-nosul său cuvânt de făgăduinţă expus în pilda cu judecătorul nedrept. întocmai, zic vouă, va răzbuna si în viaţa aceasta şi după ieşirea sufletului din trup. Va veni asupra noastră ceasul morţii, va veni si nu-l vom putea ocoli. O, dacă prinţul lumii şi văzduhului, care va trebui să ne întâmpine ar găsi nelegiuirile noastre neînsemnate si n-ar avea cuvânt să ne învmuiască după dreptate! În caz contrar, vom izbucni în plâns fara de folos. Robul, zice Scriptura, care ştie voia stăpânului său si nu a împlinit-o va fi bătut mult. Cel ce s-a născut orb nu vede lumina; aşa şi cel care nu petrece în trezvie nu vede bogata strălucire a harului suprem şi nu se eliberează de treburile viclene şi urâte de Dumnezeu (fapte, cuvinte, gânduri). Un asemenea om nu ocoleşte liber pe ispravnicii tartarului.

Preacuviosul Teognost zice: „Negrăită şi mai presus de minte este dulceaţa acelui suflet care se desparte de trup fiind înştiinţat de mântuirea sa. El părăseşte trupul ca pe o haină. în credinţa neclintită că are să primească ceea ce a şi primit prin logodnă, el părăseşte trupul fără amărăciune, iese cu pace din el către îngerul luminii trimis la el de sus. însoţit de acest înger, el trece fără piedici spaţiul aerian, nesupârat câtuşi de puţin de duhurile viclene; el se înalţă cu bucurie şi îndrăzneală, în strigări de mulţumire către Dumnezeu şi soseşte, în sfârşit, să se închine Creatorului său. Acolo se rosteşte asupra lui hotărârea care porunceşte sa fie aşezat cu cei asemenea în virtute ca să petreacă împreună cu ei până la învierea cea de obşte” .

„Chiar dacă tu, petrecând în rugăciunea curată în care îţi uneşti mintea nematerială cu Dumnezeu, te-ai învrednicit să vezi ca într-o oglindă starea fericită ce te aşteaptă după sfârşitul acestei vieţi, măcar că te-ai în-vrednicit de aceasta ca unul ce a primit zălogul (logodna) Duhului şi care a agonisit înlăuntrul său în cel mai limpede chip şi cu cel mai concret simţământ al sufletului – împărăţia cerurilor, totuşi nu primi să te desparţi de trup, dacă nu ai fost prevenit de înştiinţarea morţii apropiate. Roagă-te cu sârguinţă întru aceasta şi fii plin de nădejde că vei primi această înştiinţare, când ţi se va apropia sfârşitul, dacă îţi e de folos. Pregăteşte-te mereu de moarte, lepădând orice teamă: pregăteşte-te neîncetat ca să poti străbate tara văzduhului, să ocoleşti duhurile viclene, să intri cu îndrăzneală şi fără frică în cercurile cereşti, să te alături cinurilor îngereşti, să înmulţeşti cinul tuturor aleşilor şi drepţilor cu tine însuţi, să vezi pe Dumnezeu pe cât e cu putinţă această vedere”.

Simţământul duhovnicesc despre care vorbeşte preacuviosul Teognost se numeşte cu drept cuvânt, în scrierile Părinţilor, înştiinţare, după însuşirea^ lui de a învedera în chip hotărât (mântuirea, n.tr.). „Înştiinţarea are loc prin venirea harului dumnezeiesc ce primeşte în îmbrăţişare duhovnicesc-părintească pe păcătosul ce se pocăieşte şi nu se dumireşte ce i s-a întâmplat. Acest simţământ se iveşte în suflet pe neaşteptate, ca o viaţă nouă despre care omul nu şi-a putut face până atunci nici o părere. Ea eliberează sufletul de silnicia duhurilor viclene şi a patimilor, schimbă în întregime tot omul, îl uneşte cu Dumnezeu, îl răpeşte în întregime în acea rugăciune minunată pe care o înalţă către Dumnezeu, din om, Duhul lui Dumnezeu. Toate oasele acestui om grăiesc pline de o proslăvire duhovnicească şi de mulţumire: Doamne, Doamne, cine este asemenea Ţie ? Tu eşti cel ce izbăveşte pe sărac din mâinile puternicilor şi pe cel calic şi sărman de cel ce pradă. Sufletid unui asemenea om se va bucura de Domnul, se va veseli de mântuirea lui.”

Simţământul acesta sufletesc este atât de puternic încât umplându-1 cu totul pe om, îi răpeşte consimţământul de la toate celelalte lucruri ale lumii: pe scurt, el este înscăunarea împărăţiei lui Dumnezeu în sufletul omului. Cel ce şi-a agonisit acest simţământ întru aceasta nu mai trăieşte sieşi ci lui Dumnezeu, aţintindu-se în întregime către El şi avându-1 pe El în sine. La cei care s-au lăsat pradă măgulirii de sine şi a amăgirii diavoleşti există impresia (părerea) unui asemenea sim-ţământ care, însă, se deose Deşte de simţământul har ic prin roadele lui contrare.

„Trezeşte-te suflete al meu – se adresează în chip înduioşător schivnicul Evagriu către sine însuşi – şi cugetă cum ai să înduri năprasnica despărţire a sufletului de trup, când îngerii înfricoşaţi vor veni după tine şi te vor răpi în ceasul pe care nu-1 aştepţi şi la vremea despre care nu ai ştire. Ce fapte vei trimite înaintea ta în văzduh, când vor începe să te tragă la răspundere duşmanii tăi, ce se găsesc în văzduh ?” Aşa simţeau şi vorbeau sfinţii lui Dumnezeu: ei au înţeles şi au cercetat adâncimea căderii omeneşti; ei au înţeles şi au cercetat puterea demonilor asupra oamenilor, putere izvorâtă din această cădere.

Zăvorâtul Gheorghi Zadonschi povesteşte o întâmplare aproape contemporană nouă: Arhimandritul Varsanufie (al mănăstirii Zadonek) a fost în stare de morţie vreme de trei zile şi trei nopţi. În timpul acesta el s-a găsit cu sufletul la vămile văzduhului fiind împilat cu privire la toate păcatele făcute din copilărie, dar a auzit glasul lui Dumnezeu: „pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a mucenicului Mochie şi a stratilatului Andrei, i se dezleagă păcatele şi i se dă vreme de pocăinţă”.

Învăţătura despre vămi, asemenea învăţăturii despre locul unde se află raiul şi iadul, ca o învăţătură unanim cunoscută şi acceptată, se întâlneşte pe toată întinderea slujbei Bisericii Ortodoxe. Ea o proclamă şi o reaminteşte copiilor ei ca să semene în sufletele lor frica mântuitoare şi să-i pregătească de trecerea cu suc-cesjiin viaţa vremelnică în viaţa, veşnică.

În Canonul rugăciunilor către Domnul Iisus Hristos şi către Maica Domnului, canon cuvenit la moartea fiecărui ortodox, se citeşte:

„Părăsind pământul, învredniceşte-mă să trec fără poticnire de prinţul văzduhului, împilatorul, schingiuitorul, pândarul drumurilor de spaimă şi năpraznicul lor vămuitor”. „învredniceşte-mă să fug de cetele barbarilor netrupeşti şi să străbat genunea văzduhului şi să mă ridic la cer”. „Pe amarnica vămilor căpetenie, pe prinţul acestei lumi, departe de mine abate-l”. In pravila chiliei la rugăciunile de după catisme: „Doamne al meu, Doamne, dăruieşte-mi lacrimi de umilinţă pentru ca să Te înduplec să mă cureţi cu ele înainte de moarte de tot păcatul, căci am de străbătut un tărâm de spaimă şi groază, despărţit fiind de trup, şi mă va întâmpina mulţimea mohorâtă şi întunecată a demonilor”.

Cuvânt despre moarte, Ignatie Briancianinov

Jurnal Spiritual

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here