Vămile văzduhului- partea a II-a

0
101

vamile vayduhului 1Când încep să lucreze simţurile eliberate de căderea în păcat, lucrarea lor se ascute peste măsură, însăşi raza lucrării lor capătă proporţii lărgite – spaţiul se contractă pentru ele. Susamintitele viziuni ale Sfinţilor servesc drept raţiune suficientă întru aceasta; dar pentru mai mare limpezime nu ne vom opri de a relata şi alte experienţe spirituale. Sfântul Antonie cel Mare, care locuia într-unui dintre deserturile Egiptului, nu departe de Marea Roşie a văzut cum îngerii înălţau la cer sufletul preacuviosului Ammon, care se nevoia la celălalt capăt al Egiptului, în deşertul Nitriei. Ucenicii Marelui Antonie au notat ziua şi ceasul viziunii; apoi au aflat de la fraţii sosiţi din Nitria că preacuviosul Ammon a murit tocmai în acea zi şi în acel ceas când Antonie a văzut înălţarea sufletului său la cer. Distanţa dintre deserturi era un drum de treizeci de zile pentru un om pedestru. Evident că văzul creştinului înnoit de Sfântul Duh şi care a atins un grad înalt de desăvârşire, depăşeşte incomparabil limitele vederii umane în starea ei obişnuită. Nu le-a fost greu ucenicilor plini de duh ai lui Macarie cel Mare să vadă purcederea sufletului său prin văzduh şi să audă cuvintele spuse de el în văzduh la intrarea în porţile cereşti. Când însă la acest mare Macarie a fost adusă o femeie a cărei înfăţişare se schimbase prin lucrarea duhului necurat iar unii dintre ucenici n-au putut să discearnă lucrarea diavolului, evidentă pentru Marele Macarie, atunci el le-a spus că pricina nevederii lor este starea trupească a simţurilor lor incapabile să vadă duhurile şi acţiunile lor. În această stare noi ne aflăm ca în temniţă şi în cătuşe. Dar marea majoritate a oamenilor nu-şi simt captivitatea în temniţa lor: ea li se pare a fi cea mai satisfăcătoare stare de libertate. Cunoaşterea si simţirea acestei situaţii a noastre este un dar al lui Dumnezeu. Sfântul Duh i-a descoperit această stare proorocului David şi David a pronunţat în numele întregii omeniri şi în numele fiecărui om în parte o înduioşătoare rugăciune către Dumnezeu pentru izbăvirea noastră din această stare nefericită. Sloboade, cântă şi cheamă el rugător, din temniţă sufletul meu să mă spovedesc numelui Tău. Apostolul Petru numeşte starea trupească şi sufletească a omului, fie el şi pios, loc întunecat. Locul poate fi nu doar material ci, în sens figurat, poate fi şi abstract-mental şi moral cum zice Scriptura: în pacea (inimii) locul Lui (al lui Dumnezeu). Cei întemniţaţi într-un loc întunecat şi care doresc să se mântuie trebuie să se conducă la fel ca şi cu o făclie cu luminata şi sfânta Scriptură, până când nu va pogorâ peste ei Sfântul Duh şi nu se va face pentru ei o carte vie a învăţăturii dumnezeieşti, mereu deschisă şi neamuţită în veci. „Avem cel mai vestit cuvânt al proorociei la care, luând aminte ca la o făclie ce străluceşte într-un loc întuñecos, faceţi ce este bine până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul dimineţii în inimile voastre”.

Prizonieri din temniţa înţelepciunii pământeşti! Să-i auzim pe aceia care şi-au agonisit în Domnul libertatea duhovnicească şi s-au luminat cu judecata duhovnicească ! Orbilor din născare! să-i ascultăm pe cei vindecaţi de orbire prin atingerea degetului lui Dumnezeu care le-a atins ochii, pe cei ce au văzut lumina adevărului, pe cei ce au văzut şi au aflat în strălucirea acestei lumini nevăzutele şi necunoscutele pentru minţile celor sufleteşti şi trupeşti. Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul conlucrător cuvântului ne descoperă nouă, prin intermediul vaselor sale alese, că întinderea dintre cer si pământ, toată genunea de cleştar pe care o vedem, văzduhul, spaţiul de sub cupola cerească, serveşte drept lăcaş îngerilor căzuţi, izgoniţi din cer. „Şi în cer s-a făcut război, istoriseşte marele văzător de taine, sfântul loan Teologul: Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei. Şi n-au putut birui şi locul lor nu s-a mai găsit întru aceasta în cer”.Această prăvălire din cer a diavolului si a duhurilor atrase de el a urmat, conform tălmăcirii sfântului Andrei al Cesareei, după prima lor cădere în păcat, când^ei au fost îndepărtaţi de puterile sfinte din adunarea îngerească şi prăvăliţi din ea,A cum arată despre acestea sfântul prooroc Iezechiel.150 In cartea lui Iov îngerul căzut ni se şi arată rătăcind în nemăsuratul spaţiu de sub cer; el dă târcoale în acest spaţiu, îl parcurge iute în zbor, muncit de ură neîmpăcată către neamul omenesc.151 Sfântul Apostol Pavel îi numeşte pe îngerii căzuţi duhuri ale răutăţii de sub cer152 iar pe căpetenia lor – prinţul puterii văzduhului. Îngerii căzuţi sunt risipiţi în marea lor majoritate pe întinsul întregii genuni transparente pe care o vedem deasupra noastră. Ei tulbură şi răscoală neîncetat toate societăţile umane şi pe fiecare om în parte; nu există crimă sau nelegiuire pe care să n-o fi instigat ei şi la care să nu fie părtaşi; ei îl înclină şi-1 învaţă pe om la păcat prin toate mijloacele.154 Potrivnicul nostru diavolul, zice sfântul apostol Petru, dă târcoale ca un leu care răcneşte, căutând pe cine să înghită şi în vremea vieţii acesteia şi după despărţirea sufletului de trup. Când sufletul creştinului, părăsindu-şi lăcaşul pământesc începe să se înalţe prin întinderea văzduhului către patria de sus, demonii îl opresc, caută să găsească în el înrudirea (spirituală) cu ei, păcătoşenia lor, ca să-1 prăvălească în iadul pregătit diavolului şi îngerilor lui. Ei acţionează aşa cu dreptul pe care şi l-au câştigat. Dumnezeu făcând pe Adam şi Eva, le-a dat în stăpânire pământul. El î-a binecuvântat, zice Scriptura, cuvântând: creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi domniţi asupra lui şi stăpâniţi asupra peştilor mării şi a fiarelor şi a păsărilor cerului şi asupra tuturor dobitoacelor şi asupra întregului pământ şi asupra tuturor jivinelor ce se târăsc pe pământ. Nu doar pământul a fost încredinţat primilor oameni; lor le-a fost încredinţat raiul însuşi pe care ei trebuiau să-l lucreze şi să-l păzească. Ei aveau deasupra lor ca Stăpân pe Unul Dumnezeu. Ce au făcut deci ei în rai ? Vai! nefericită orbire ! Vai! orbire şi nebunie de neconceput! Plecându-şi auzul la per-fidul şi ucigătorul sfat al îngerului căzut, ei au zvârlit de pe ei jugul bun al supunerii către Dumnezeu si s-au înjugat jugului de fier al supunerii faţă de diavoi. Vai! strămoşii noştri au încălcat porunca Dumnezeiască şi au împlinit sfătuirea duşmanului lor înrăit, a duhului mohorât, a duhului hulitor de Dumnezeu, măgulitor şi mincinos. Prin această faptă, conform ordinii naturale, ei au stricat comuniunea lor cu Dumnezeu şi nu doar că au intrat în cârdăşie cu diavolul dar i s-au supus de bună voie şi, odată cu ei, au supus şi acea parte a creaţiei care fusese făcută pentru ei şi asupra căreia Dumnezeu le dăduse stăpânirea. „Duşmanul care l-a amăgit pe Adam, zice Macarie cel Mare, şi care în acest chip si-a răpit domnia asupra lui, l-a văduvit de întreaga lui putere şi este decretat prinţul acestui veac. La început Dumnezeu 1-a pus pe om să fie prinţ al acestui veac si domn al tuturor văzutelor. Strămoşii noştri au fost prăvăliţi din rai pe pământ, pământul a fost blestemat din pricina lor, iar Heruvimul cu flacăra, cu arma rotitoare, a fost pus să păzească drumul către pomul vieţii. Dar şi celălalt Heruvim s-a aşezat în drumul omului către rai, anume acel Heruvim care nu şi-a cruţat minunata măreţie. începătorul şi părintele răului şi morţii căzut în fundul prăpastiei pieirii şi care a atras după el o mulţime de îngeri şi tot neamul omenesc. Acest Heruvim, după judicioasa îngăduire şi rânduire a lui Dumnezeu, împreună cu mulţimea îngerilor căzuţi, prinţul văzduhului, prinţul lumii şi al veacului acestuia, prinţul şi căpetenia tuturor îngerilor şi oamenilor care i s-au supus de bunăvoie, s-a aşezat pe drumul de la pământ la rai şi, de la vremea aceea şi până la patimile mântuitoare şi dătătoarea de viaţă moarte a lui Hristos, nu a lăsat să treacă pe drumul acela nici un suflet de om, care s-a despărţit de trup. Porţile cereşti s-au închis pentru oameni pentru totdeauna. Şi drepţii si păcătoşii pogorau în iad.

Porţile veşnice şi drumurile de nepătruns s-au deschis în faţa Domnului nostru Iisus Hristos, Care, primind moartea de bunăvoie, a coborât cu Preasfântul Său Suflet şi fără să se despărţească de el, a pogorât Dumnezeirea în iad, a sfărâmat porţile lui, eliberând pe prizonierii lui161 apoi, înviindu-şi Trupul, a străbătut cu acest Trup întinderea de sub cer, cerul, cerul cerurilor şi s-a înscăunat pe tronul Dumnezeirii. S-au îngrozit puterile întunericului în încrâncenarea şi orbirea lor văzând procesiunea Dumnezeului-om ce le nimicea toată puterea. Pline de bucurie duhovnicească, cu cea mai mare solemnitate, cinurile supreme ale sfinţilor îngeri au deschis în faţa Lui uşile de sus162.

Dreptatea lui Dumnezeu purcede la judecarea sufletelor creştinilor ce au ieşit din trupuri prin îngeri, atât prin cei sfinţi cât şi prin cei răi. Primii observă toate Faptele bune săvârşite de om în cursul vieţii sale pământeşti iar ceilalţi fărădelegile. Când sufletul creştinului îşi începe înălţarea spre cer, condus de sfinţii îngeri, duhurile întunecate îl acuză de păcatele lui ne-spovedite prin pocăinţă, socotindu-i-le ca pe nişte jertfe aduse satanei, ca pe nişte zăloage ale comuniunii şi a aceleiaşi sorţi veşnice cu ei înşişi.

Pentru tragerea la răspundere a sufletelor ce traversează spaţiul aerian, puterile întunericului au aşezat în calea lor o seamă de judecătorii şi străji, dispuse într-o ordine remarcabilă. Pe toate straturile întinderii de sub cer, de la pământ şi până la cer, stau de pază cetele du-hurilor căzuţi. Fiecare vamă se ocupă cu un anume soi de păcat şi schingiueşte sufletul cu privire la el, de îndată ce sufletul ajunge Ia acea vamă. Străjile drăceşti ale văzduhului şi judecătoriile lor se numesc în scrierile Părinteşti – vămi, iar duhurile ce le slujesc – vameşi. Ca fii ai minciunii ce sunt, demonii acuză sufletele omeneşti nu doar de păcatele făcute ci si de asemenea păcate în care sufletul n-a căzut niciodată. Ei recurg la născociri şi înşelăciuni unind infamia, clevetirea cu neruşinarea ca să smulgă sufletul din mâinile îngerilor şi să înmulţească nemărginita mulţime a damnaţilor iadului.

Învăţătura despre vămile văzduhului este învăţătura Bisericii. Indiscutabil că sfântul apostol Pavel vorbeşte despre ele când vesteşte că creştinul are de făcut faţa luptei cu duhurile răutăţii de sub cer. Această învăţătură o găsim în cea mai veche predanie bisericească şi în cărţile de rugăciuni. Preasfânta Fecioară, Maica Domnului, înştiinţată de Arhanghelul Gavriil de apropiata ei adormire, a adus Domnului rugăciuni înlăcrimate spre izbăvirea preasfântului ei suflet de răutatea viclenelor duhuri de sub cer. Când a venit ceasul cmstitei ei adormiri, când însuşi Fiul si Dumnezeul ei cu mulţimile de îngeri şi duhuri ale drepţilor a pogorât sa o ia, ea, înainte de a-şi da sufletul în atotsfintele mâini ale Hristosului, a rostit, în rugăciune către El şi următoarele cuvinte: „primeşte astăzi cu pace duhul meu şi ogrădeşte-l de tărâmul întunecimii, să nu mă întâmpine vreun iureş al satanei.”

Sfântul Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei, în Viaţa preacuviosului Antonie cel Mare, povesteşte ur-mătoarele: „Odată, la venirea celui de-al nouălea ceas, Antonie, începând să se roage înainte de cină, a fost răpit în duh şi ridicat de îngeri la înălţime. Demonii văzduhului se împotriveau înălţării sale. îngerii, disputându-se cu ei, cereau motivele împotrivirii lor, pentru că Antonie nu avea nici un fel de păcate. Demonii căutau să pună pricină păcatelor făcute de el chiar de la naştere; dar îngerii au astupat gura clevetitorilor zicându-le că ei n-au cădere să socotească păcatele lui de la naştere, ca fiind şterse cu harul lui Hristos ci, să arate, dacă pot, păcatele făcute de el după ce a intrat la mănăstire şi s-a dăruit lui Dumnezeu. În timp ce-l acuzau demonii spuneau multe minciuni neruşinate; dar cum cleveteala lor era lipsită de dovezi, pentru Antonie s-a deschis drumul liber. Apoi, deodată, Antonie si-a venit în fire si a văzut că stătea în acelaşi loc unde se aşezase la rugăciune. Uitând de mâncare el şi-a petrecut toată noaptea în lacrimi şi gemete, cugetând la mulţimea duşmanilor omeneşti, la lupta cu această oştire, la greutăţile drumului către cer prin văzduh şi la cuvintele Apostolului care a spus: „nu este lupta noastră cu carnea si sângele ci cu începutul domniilor acestui văzduh”şi care, ştiind că puterile văzduhului numai asta si caută, numai o grijă au şi depun toate strădaniile cu încordare ca să ne lipsească de accesul liber la cer, ne povătuieşte: „primiţi toate armele lui Dumnezeu ca să vă puteţi împotrivi în ziua cumplită167, ca să fie făcut de râs duşmanul neavând a zice nimic despre Preacuviosul Macarie cel Mare zice: „Auzind că sub ceruri se găsesc râuri de balauri, guri de leu, puteri întunecate, foc arzător care-ţi tulbură toate măruntaiele, nu stii oare că de nu vei primi zălogul Sfântului Duh, la ieşirea din trup ei îţi vor înhăţa sufletul şi-ţi vor opri intrarea în ceruri ?”

Sfântul Mare mucenic Eustaţie, după îndurarea groaznicelor chinuri şi încercări, după săvârşirea unor uimitoare, dumnezeieşti minuni, înainte de a fi osândit la moarte pentru puternica şi neîncetata mărturisire a lui Hristos, a adus o rugăciune lui Dumnezeu în care, mai întâi, a mulţumit lui Dumnezeu că s-a îndurat de el şi i-a dăruit să învingă pe duşmanul nevăzut, în vremea suferinţelor pământeşti; apoi, cu privire la despărţirea sufletului său de trup ce-1 aşteaptă, spune: „S-a tulburat si s-a umplut de durere sufletul meu la ieşirea lui din nepocăitul şi spurcatul trup. Ca să nu-1 prindă cu ceva vicleanul duşman şi să nu-1 prăvălească în întuneric pentru păcate cunoscute şi necunoscute, făcute de mine în vremea acestei vieţi: Stăpâne! fii milostiv cu mine si să nu vadă sufletul meu privirea întunecată a demonilor vicleni ci să-1 primească îngerii tăi luminoşi şi prealuminoşi. Să se proslăvească Sfântul Tău Nume şi cu puterea Ta, înalţă-mă la Judecata Ta dumnezeiască. Când voi fi la judecată să nu mă răpească mâna prinţului lumii acesteia ca să mă prăvălească pe mine păcătosul în adâncul iadului: ci ridică-Te în apărarea mea şi fii Mântuitorul şi Apărătorul meu”. La fel şi marele mucenic Gheorghe, care a învins cu harul lui Hristos toate groaznicele chinuri născocite de răutatea călăilor, el, care a înviat sub ochii lor pe un mort, el, care a dărâmat idolii numai cu numele Domnului’ când a fost adus la locul execuţiei a ridicat asemenea rugăciune înaintea morţii: „Binecuvântat Domnul Dumnezeul meu, Care nu m-a dat în prada duşmanilor mei, care nu i-a veselit pe duşmanii mei în privinţa mea şi mi-a izbăvit sufletul ca pe o pasăre din plasa pândarilor. Stăpâne: ascultă-mă şi de data aceasta: vino-mi în apărare în acest ceas al sfârşitului si mântuie sufletul meu de vicleniile cneazului văzduhului, a acestui duşman îngrozitor şi a duhurilor lui necurate. Nu ţine seamă de păcatul celor ce au greşit împotriva mea din neştiinţă, ci dăruieşte-le iertarea şi dragostea Ta, ca şi ei, cunoscându-Te, să aibă parte cu aleşii Tăi în împărăţia Ta” .

Cuvânt despre moarte, Ignatie Briancianinov

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here