Valoarea supremă și ultimul criteriu în Ortodoxie (II)

0
90
Translate in
valoare1Urmare de aici

Căderea omului constă în chip fundamental în revolta sa împotriva constituţiei celei asemănătoare lui Dumnezeu dinlăuntrul fiinţei sale. L-a abandonat pe Dumnezeu şi lucrurile lui Dumnezeu şi s-a limitat la lumea materială – la un om cu totul gol şi fără sens. Cu această primă revoltă împotriva lui Dumnezeu, omul a reuşit să-L alunge pe Dumnezeu din sine, din conştiinţa şi din voinţa sa, şi a rămas în natura sa pur omenească, în pura sa umanitate (homo, hominis) şi în acest mod, într-o stare de umanism pur – horribile dictu – şi iată, deci, că umanismul reprezintă răul originar şi fundamental al omului. În numele umanismului autonom, omul L-a alungat pe Dumnezeu şi a devenit o fiinţă supraumană din punct de vedere metafizic, rămânând cu totul singur în sine. În ciuda acestui lucru, totuşi, omul nu a putut să se disocieze pe sine de atributele dumnezeieşti ale spiritului său; ele au rămas acolo doar pentru a lua înfăţişarea doririi sale faţă de un progres infinit, de o infinită cunoaştere, de o infinită desăvârşire şi de o infinită existenţă. În mod conştient ori inconştient, ostenindu-se în umanismul său, el tinde să reîmproprieze asemănarea cea pierdută cu Dumnezeu. În parte reuşeşte, căci, din necesitate, el înţelege că, doar cu pura sa umanitate cea lipsită de Dumnezeu, el nu-şi poate înălţa spiritul şi nu-şi poate reface fiinţa sa cea după chipul lui Dumnezeu.

În toate strădaniile sale umaniste, omul strigă de fapt după Dumnezeu-omul Hristos. Apariţia în această lume, a Dumnezeu-omului Hristos a fost naturală, raţională şi necesară. Fiindcă numai Hristos poate să elibereze cu totul spiritul uman chinuit care s-a îmbolnăvit din pricina umanismului celui fără de Dumnezeu. Numai El poate împlini orice dorire a esenţei noastre omeneşti celei după chipul lui Dumnezeu: setea noastră după viaţa infinită, dreptatea infinită, adevărul şi binele infinit, cât şi după infinitatea dumnezeirii. Cele mai importante nevoi şi cerinţe ontologice ale umanităţii au fost împlinite o dată pentru totdeauna în persoana Dumnezeu-omului Hristos. În toate cerinţele şi nevoile spiritului omenesc legate de această lume şi care sunt dincolo de înţelegerea omenească, Hristos oferă răspunsuri ca Dumnezeu într-un fel omenesc, în timp ce în toate cererile şi nevoile spiritului omenesc legate de această lume care-l privesc pe om şi sunt la nivelul înţelegerii sale, Hristos răspunde ca om într-un mod dumnezeiesc.

Posibilităţile dumnezeieşti care există în fiinţa umană şi care au fost înrobite de tirania umanismului sunt eliberate şi revitalizate de către Hristos pentru ca acestea să-şi redobândească plinătatea lor nemuritoare. Omul care este condus de Dumnezeu-omul Hristos îşi reglementează tot ceea ce se află înlăuntrul său după Dumnezeu şi vieţuieşte în această lume tainică după poruncile lui Dumnezeu. Astfel, el ajunge la desăvârşirea ideală, el însuşi constituind cel mai desăvârşit amestec între divin şi uman, spiritual şi material, între cele de faţă şi cele de dincolo. Apariţia Dumnezeu-omului Hristos în lumea realităţilor omeneşti nu constituie ceva neaşteptat pentru natura umană, nici din punct de vedere ontologic, psihologic şi nici istoric. Dimpotrivă, această apariţie a satisfăcut dorinţele fundamentale şi nevoile esenţiale ale existenţei umane – setea şi dorinţa faţă de desăvârşirea dumnezeiască şi viaţa veşnică. Dumnezeu-omul Hristos nu este ceva care să fie nefiresc şi neesenţial pentru persoana umană, ci mai degrabă, El este Cel mai important dintre toate lucrurile, atât de important încât El Însuşi, Atotadevăratul Dumnezeu şi Domn Iisus Hristos afirma că El este „partea cea bună” (Luca 10, 42). De ce? Aceasta întrucât El a desfiinţat despărţirea dintre Dumnezeu şi umanitate într-un chip desăvârşit, natural, raţional şi teleologic. Cum? El face acest lucru prin a ne descoperi în sine pe Dumnezeu într-un chip real şi fizic, în adevărul Său absolut, în absoluta Sa bunătate, dreptate, dragoste şi înţelepciune, Carele se află într-o desăvârşită unitate cu omul; şi El ne revelează în acelaşi timp omul în curăţia, nemurirea şi desăvârşirea sa. Dumnezeu-omul Îl revelează în mod egal pe Dumnezeu în desăvârşirea Sa şi pe om în desăvârşirea sa.

Atunci când în mod imparţial examinăm istoria neamului omenesc, trebuie să mărturisim că nu există vreun om mai mare decât Iisus. Aceasta înseamnă în mod egal că nu există nici Dumnezeu mai mare decât Iisus. Doar Iisus ca Dumnezeu-om a fost şi este cel mai mare om, adică un om fără de păcat şi răutate. Ca singurul fără de păcat, Hristos îi putea întreba pe cei mai mari vrăjmaşi ai săi fără teamă: „Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?” (Ioan 8, 46). Nici unul dintre acuzatorii Săi nu-i puteau atribui vreun păcat. Prin urmare, omul care este fără de păcat este omul ideal şi cel mai real, întrucât numai unul ca acesta este cu adevărat desăvârşit, nemuritor şi veşnic. Inteligenţa, logica şi înţelepciunea divină desăvârşite au pătruns în natura umană prin întruparea dumnezeiescului Logos. Întruparea Logosului (Ioan 1, 14) ne arată faptul că toate valorile dumnezeieşti transcendente au pătruns şi s-au unit în chip lăuntric în natura umană, întrucât ele sunt legate de sufletul omenesc cel după chipul lui Dumnezeu. Toate aceste valori divine întrupate în om sunt în cele din urmă unite într-o singură valoare incomparabilă şi nemăsurată: în Dumnezeuomul Hristos. Iată de ce Hristos are cea dintâi, cea mai înaltă şi cea mai profundă valoare pentru umanitate. Nimic nu e mai omenesc decât Iisus Hristos Care personifică în Sine desăvârşirea cea mai ideală a orice este omenesc. Mai departe, în calitate de Dumnezeu-om, El Însuşi este cea mai desăvârşită unitate a divinului şi umanului, a celor prezente şi a celor viitoare, a celor naturale şi supranaturale, a celor materiale şi metafizice, a celor practice şi ideale. În El, ca într-un Dumnezeu-om, echilibrul dintre divin şi uman este realizat şi păzit, în timp ce în chip simultan se păstrează autonomia umanului şi a divinului. Acolo este realizată cea mai radicală, raţionată şi desăvârşită unitate a vieţii prezente cu viaţa ce se află dincolo, în persoana divino-umană a lui Hristos.

De asemenea, se poate afla în persoana lui Hristos unitatea cunoaşterii prezente şi a cunoaşterii de dincolo, precum şi unitatea sentimentelor divine şi umane. Aceasta înseamnă că viaţa, gândirea şi sentimentele omului au aruncat o punte peste prăpastia care-l desparte pe om de Dumnezeu, peste prăpastia dintre această lume şi cealaltă. Tocmai din acest motiv un om care vieţuieşte în Hristos experiază viu unitatea acestei lumi cu cealaltă, unitatea lui Dumnezeu cu omul, a lumescului cu transcendentul, a naturalului cu supranaturalul. Omul simte cu tărie şi percepe limpede faptul că în el tranziţia de la muritor la nemuritor, de la temporal la veşnic, este realizată. Această percepţie a vieţii veşnice asigură veşnicia gândurilor şi nemurirea sentimentelor pentru omul care trăieşte o viaţă în Hristos. Deşi omul care vieţuieşte în Hristos este ancorat în infinitatea divină, el nu-şi pierde, totuşi, identitatea sa umană, personalitatea, şi nici caracterul, ci rămâne om: un om desăvârşit, uman şi divin. Întru Dumnezeu-omul Hristos umanitatea s-a înălţat pentru prima oară pe piscul desăvârşirii, pe piscul de deasupra tuturor piscurilor. Fiindcă nimeni nu slăveşte natura umană sau persoana umană aşa cum o face Hristos. Cea mai mare credincioşie cu putinţă i-a fost oferită umanităţii în persoana lui Hristos. Umanitatea nu a fost subevaluată în relaţia cu Dumnezeu, nici Dumnezeu în relaţia cu omul. Ci mai degrabă, omul a fost în chip infinit înălţat şi slăvit în legătura sa cu Dumnezeu.

Fără îndoială, problema binelui şi răului este una dintre cele mai dificile şi tulburătoare probleme cu care se confruntă conştiinţa umană. Totuşi, chiar şi această problemă a fost, în cele din urmă, cu adevărat rezolvată în persoana Dumnezeu-omului Hristos. A fost rezolvată nu prin cuvinte, nici teoretic sau dialectic, ci mai degrabă esenţialmente într-un chip divino-uman. În orice latură a vieţii Sale, Dumnezeu-omul Iisus S-a revelat pe Sine Cel întrupat drept întruparea binelui absolut, desăvârşit, infinit. Ochiul cel mai pătrunzător nu ar putea găsi nici răul cel mai mărunt în El: „Cel Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” (I Petru 2, 22). În persoana Dumnezeu-omului Hristos, cunoaşterea umană se confruntă cu binele dumnezeiesc absolut şi ia cunoştinţă prin El, chiar în limitele existenţei umane, de ceea ce este bine şi de ceea ce este rău, aşa precum inima omenească, prin El, este în stare să simtă binele şi răul într-un chip concret. Binele, binele veşnic, este tot ceea ce este Hristos în realitatea Sa divino-umană, adică omul cu totul divin.

Credința ortodoxă și Viața în Hristos, Părintele Iustin Popovici

V-ar mai putea interesa şi:

Centrul ființei umane se află în Hristos

„Acolo unde înfloreşte smerenia, acolo slava lui Dumnezeu creşte din belşug”

[fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here