Valoarea exemplului personal al preotului şi ispita ipocriziei

0
218

exempluPreotul va propovădui desigur mult mai eficient mesajul mântuitor al Evangheliei nu prin predici sforăitoare, prin presiuni sau forţări psihologice, ci într-un mod firesc şi nesilit, mai precis prin viaţa sa. „Pe Presbiterii cei dintru voi îi rog, ca cel ce sunt împreuna prezbiter şi mărturisitor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere: Păstoriţi turma lui Hristos cea dintru voi, purtând grija nu cu sila, ci de voie, şi după Dumnezeu; nu cu agoniselile urâte, ci cu osârdie. Nici ca şi cum aţi stăpâni peste cele căzute la sorţi, ci pilde făcându-vă turmein (I Pt. 5, 1-3), îndeamnă apostolul Petru. Apostolul Pavel îl sfătuieşte de asemenea pe Tit să fie un model de viaţă pentru fraţi (Tit. 2,7,1 Tes. 1, 7). Convingerea că preotul poate propovădui în mod eficient învăţătura lui Hristos nu atât prin cuvinte cât făcând din sine un model viu, domină de atunci tradiţia bisericească.

«Când nu avem de a face cu o profeţie legată de cele ce vor urma, ci de ceea ce oamenii sunt chemaţi să facă, primul care ar trebui să urmeze totdeauna profeţiei respective, devenind el însuşi model văzut, este organul însuşi al acelei descoperiri. Doar în felul acesta profeţia este acceptată cu uşurinţă. Termenul ce apare în scrierile Părinţilor cu referire la organul profetic este „ronov/tip”, fiind preluat din Noul Testament, cu înţelesul de „nou/model”, la care credincioşii ar trebui să se raporteze. Sfântul Pavel spune: „Fiţi împreună următori (imitatori) mie, fraţilor, şi vă uitaţi la cei ce umblă aşa, precum ne aveţi pildă (model/ TVKOV) pe noi” (Filip. 3,17).

Apostolul însuşi spune în altă parte că nu vrea să le spună ascultătorilor săi cum să lucreze, ci în loc de aceasta doreşte să se facă pe sine un „model vrednic de imitat” (II Tes. 3, 9)».

«Aici, creştinii mei, cum merg lucrurile? Pălăvrăgiţi în biserică? – Da, sfinte al lui Dumnezeu. – Ami, sfinţia ta, sfinţiţilor preoţi, ce le spuneţi? – Le spunem să nu vorbească, însă ei nu ne ascultă. – Şi care este motivul pentru care nu vă ascultă? îmi pare ca sfinţiile voastre trebuie să înţelegeţi motivul pentru care nu ascultă. Să se ridice un părinte dintre sfinţiile voastre şi să le pună o întrebare. Ai copii părinte? – Am. *” Când aşterni masa pentru copiii tăi ca să mănânce, unde trebuie pusă pâinea? La mijlocul mesei, pentru a ajunge toţi, ori la margine, în aşa fel încât jumătate din ei să mănânce, iar ceilalţi să rămână flămânzi? -La mijloc, să ajungă toţi. – Însă dacă se întâmplă să o aşezi la margine, încât jumătate din ei să mănânce, iar cealaltă să nu o poată face, nu eşti vrednic de judecata copiilor tăi ? – Sunt. – Să vedem acum părintele meu cine este tatăl, masa, mâncarea şi copiii.

Părintele duhovnicesc şi epitropul eşti sfinţia ta în locul unde te-a aşezat Dumnezeu; mama este Biserica şi masa la fel, iar mâncarea sunt cărţile Bisericii şi Sfânta Evanghelie; fiii duhovniceşti sunt creştinii. Nu ţi se pare acum, că la fel trebuie să procedezi şi sfinţia ta? Nu o spun doar pentru tine, ci ca pildă şi pentru alţii. Aşează aşadar analogul în mijlocul bisericii, să citeşti clar şi cu voce tare, încât să audă toţi creştinii, iar dacă vor auzi, nu vor pălăvrăgi. Ami, când citeşti în fata lui Hristos, ca pentru sufletul tău, unde El te ştie şi ÎI auzi, te bucuri şi eşti atent. La fel şi cu creştinii, bărbaţi şi femei, dacă nu aud şi nu au hrană sufletească, încep discuţiile în biserică. O femeie îi va spune celeilalte care fustă sau podoabă este mai frumoasă decât alta. Apoi se duc şi nu au poftă să mai vină, făcându-te pricină ispitirii lor, dar şi sfinţiei tale.

Ce ar trebui, părintele meu, să faci pentru a nu fi ispitit? Ai cântat vreodată, părintele meu? Eu afl1 văzut odată un curvar, care trecea prin faţa unei case înalte, iar la fereastră era o fată. Acesta s-a ridicat pe ceva mai înalt ca să o vadă mai bine. A început să cânte zicând: Ah, ochi negri, păr ca abanosul… Să mai spun un lucru? Chiar în faţa ferestrelor părintelui ei. Care era scopul trubadurului? Să-L alunge pe Hristos din

inima fetei şi să-l aducă pe diavol, să alunge fecioria şi să aducă curvia. Nu ar trebui acum, şi sfinţia ta să faci la fel? Să te ridici la loc înalt şi să spui cu străpungere şi voce tare: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea. Iar dacă poţi, plângi, pentru a-l alunga pe diavol din inima creştinilor şi a-l aduce pe Hristos, ca să alungi curvia şi să aduci fecioria, să alungi mândria şi să aduci smerenia. Dacă vreţi, preoţilor, să vă mântuiţi, să se mântuiască şi creştinii, aşa trebuie să faceţi».

«Sau după ce slujeşti şi citeşti Evanghelia, să plângi şi s-o strângi în braţe, explicându-le credincioşilor ce le porunceşte Hristos să facă. Să cugeţi la ciucurii epitrahilului agăţat de gâtul tău, care nu sunt simpli ciucuri, ci sufletele creştinilor. Doar un suflet de se va pierde din ele, îl va cere Dumnezeu de la gâtul tău în ziua judecăţii. Să cugeţi şi la felonul ce îl porţi şi nu are mâneci. Ce arată el? Arată că preotul nu trebuie să aibă mâini pentru a le amesteca în lucrurile lumii, ci să-şi înalţe mintea totdeauna la cer. Iar atunci când îţi strângi felonul şi arată ca două aripi, ce înseamnă? In caz că ai făcut binele precum un înger, vei putea zbura în rai. Căci precum îţi speli cămaşa, îndepărtând mizeria din ea, după care iar o Vei purta, tot aşa este când vrei să slujeşti, dacă nu plângi mai întâi pentru a-ţi spăla şi curăţa sufletul Cu lacrimi, să nu îndrăzneşti să te împărtăşeşti cu ^acuratele Taine. Iar dacă împlineşti cele de mai sus, cu adevărat eşti mai presus de îngeri şi nu sunt vrednic nici să mă închin şi să-ţi sărut picioarele. Iar de nu va fi aşa, arătându-te nevrednic, analfabet, needucat, întinat cu păcate ca şi mine, dând bani pentru a mijloci cumpărarea epitrahilului, nu cumperi în realitate un epitrahil, părintele meu, ci iadul, unde vei arde veşnic».

«Preoţii să fie largi la inimă şi milostivi cu toţi, să-i aducă înapoi pe cei rătăciţi, să-i viziteze pe toţi cei bolnavi, să nu le treacă cu vederea pe văduve, pe orfan sau pe sărac, ci „să gândeşti ce este bun înaintea Domnului şi a oamenilor” (Pilde 3, 4), îndepărtându-te de orice mânie, bănuială, judecată nedreaptă, stând departe de iubirea de arginţi, necrezând nimic cu uşurinţă împotriva cuiva; să nu te arăţi aspru la judecată, ţinând cont că toţi suntem datornici din pricina păcatului. Dacă îl rugăm pe Dumnezeu să ne ierte, suntem şi noi datori să iertăm».

Clericii sunt chemaţi să devină exemplul viu al celor pe care îi învaţă. Cât timp acest fapt presupune din partea lor un efort sincer de a deveni oameni mai sfinţi, este bine. Insă când se străduiesc să-şi proiecteze sfinţenia pe care nu o au ori să-şi ascundă păcatele, este rău. Ipocrizia constituie unul din pericolele lucrăm noastre, iar vinovăţia reprimată (înăbuşită) este pricina nevrozei noastre „profesionale”. Laicul poate păcătui, admiţând acest lucru atâta timp cât nimeni nu aşteaptă de la el să fie perfect. Când păcatele se adună tot mai mult, nemaiputând purta greutatea lor, poate merge la preotul duhovnic pentru a-şi descărca toată mizeria, pentru a plânge şi a se linişti. Noi, preoţii, care însă nu putem fi păcătoşi, cum adică să ne spovedim? Noi ar trebui să găsim resurse interioare, care să ne tină permanent în putere, în aşa fel încât nimeni să nu ne vadă că plângem pentru păcatele noastre.

Lumea are idei fixe despre cum ar trebui să fie un preot, iar noi ne consumăm încercând să părem ceea ce crede lumea că suntem. Când duminică de duminică oamenii defilează prin faţa noastră spunându-ne: «astăzi aţi vorbit inimii mele», «nu am cunoscut pe nimeni ca dumneavoastră care să-mi amintească aşa de mult de Iisus Hristos», ne încearcă ispita de a crede că suntem chiar aşa precum spun ceilalţi despre noi. Sau poate ne lipseşte minima dispoziţie de a arăta că nu suntem aşa cum ne văd alţii, mulţumindu-ne să respingem linguşeala într-un mod care nu face decât să o confirme.

Din pricina poziţiei sau a statutului unic deţinut de cleric în ochii lumii, slujitorul bisericesc va întâmpina mari dificultăţi în a-şi accepta păcătoşenia. Pericolul prin care trece este mai mare decât al omului obişnuit ce îşi mărturiseşte vreun păcat, poziţia preotului părând că depinde de împlinirea aşteptării şi siguranţei oamenilor, cum că acesta ar fi foarte aproape de perfecţiune. Dacă se află că a făcut o anumită fărădelege, există o foarte mică nădejde ca fraţii îl vor trata cu „duhul blândeţii” (Gal. 6,1) aşa sfătuieşte apostolul Pavel. Unii, poate, dacă vor avea prilejul, se vor purta cum se cuvine, însă cei mai mulţi vor relata scandalul cu anumită răutate, şoptind, desigur inutil, cunoscutul avertisment «să nu mai spui la nimeni». Întâistătătorii lui vor afla fără îndoială evenimentul, ţinând cont de el când se va ivi ocazia vreunei promovări, împricinatul putând trece totodată şi prin pericolul de a avea parte de o dezaprobare şi respingere generală.

Astfel, forţaţi să ne ascundem păcatele, deprindem arta de a păcătui într-un mod cucernic. Sau altfel spus, ne înfăţişăm păcatele sub chipul virtuţii, bazându-ne pe faptul că în societate mai există încă o anumită rămăşiţă de respect pentru haina preoţească şi foarte puţini vor găsi curajul să ne denunţe din această pricină. Vom merge aşadar înainte bucuroşi pe calea noastră, prinşi fiind în cursa slavei deşarte, «acceptând chemarea Domnului şi la o mai mare slujire (promovare)» şi bucurându-ne tot mai mult de prezenţa doamnelor „evlavioase”.

Atâta timp cât clericul nu-şi poate permite luxul unui păcat mai grav, nimeni nu-l poate împiedica să încropească, în ceea ce îl priveşte, un jalnic amestec de virtuţi teribil de înşelătoare. încetul cu încetul se va obişnui să creadă că propriile dorinţe sunt ale lui Dumnezeu, revendicând încuviinţarea dumnezeiască pentru un comportament care îl mulţumeşte doar pc diavol.

Singurul păcat de nebiruit este cel a cărui existenţă refuzăm să o acceptăm, iar singurul păcateneiertat de Dumnezeu este cel pe care îl îmbrăcăm în veşmintele virtuţii. Chiar şi o greşeală nedorită devine păcat cânu încercăm să o justificăm. O greşeală recunoscută de cineva în mod liber, poate deveni izvor de putere. Oricine va ierta o greşeală mărturisită onest, însă nimeni nu va ierta o greşeală pe care o justificăm sau refuzăm să o recunoaştem.

Ce spun toate acestea despre noi clericii? Că nu ştim să ne folosim în mod constructiv de păcătoşenia noastră, preferând să o tăinuim sau să o înfrumuseţăm.

O tratare „cucernică” nu ne scapă de păcate, ci le sporeşte, lucru la care se adaugă şi înşelăciunea faptului în sine, ca abatere de căpătâi.

Noi, slujitorii Bisericii, avem mare nevoie de a ne elibera de povara păcătoşeniei noastre, întrucât aceasta se arată precum un car greu, prea mare pentru a fi tras cu puterile noastre. Greşelile trecutului se lipesc de viaţa noastră în aşa fel încât ne îngreunează mişcarea şi creşterea interioară, consumându-ne toată energia.

Dacă am putea dezlega acest car pentru a ne elibera, folosindu-ne energia într-un mod ziditor…

Însă nu ne putem elibera cu uşurinţă de această greutate. Carul este încărcat cu cele agonisite într-o viaţă întreagă, cu compromisuri şi laşităţi de tot felul, care nu ne lasă să spunem adevărul pentru a evita Posibilele consecinţe neplăcute. Printre pricinile care trag sufletul nostru în jos ar fi: trecerea cu vederea a celor ce au nevoie de atenţia şi ajutorul nostru, moleşeala venită din neglijarea pregătirii noastre Preoţeşti, invidia, ura, slava deşartă şi mania stăpânirii şi conducerii celorlalţi. Îndepărtarea de cele de mai sus este dificilă, chiar dacă ele sunt pricina multor conflicte şi necazuri.

Cum ne-am putea elibera aşadar de această povară mortală? în acelaşi mod în care şi laici o fac, adică printr-o mărturisire sinceră şi smerită. Nu există nimeni care să nu aibă nevoie de mărturisirea păcatelor. însă cui să-şi descopere clericii adevărata stare? Soţiilor şi prietenilor noştri? Dar cât pot fi aceştia de obiectivi? Unui alt cleric? Vom avea oare curajul? Unui psihiatru sau psihoterapeut? Admiţând „eşecul” credinţei în împlinirea propriilor noastre nevoi sufleteşti? Episcopului? Însă de el depinde poziţia noastră.

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here