Lăudat fie Domnul, Care a rânduit Biserica cea mântuitoare şi ne-a învrednicit a fi mădulare ale ei!
Dar iată necazul: vrăjmaşul adevărului şi al binelui este nesupus şi nemulţumit de faptul că noi suntem apăraţi de o asemenea cetate de nădejde. Ca şi în vremea Apostolilor, şi astăzi el ridică oameni grăitori în deşert, înşelaţi cu mintea, care se împotrivesc învăţăturii sănătoase, care intră în taină prin case, învăţând cele ce nu se cad, înşişi fiind urâcioşi şi nesupuşi şi spre tot lucrul bun netrebnici (Tit 1, 10-11, 16). Ii am în vedere pe schismatici şi pe schismatice, care umblă pe căi întunecate şi îi învaţă pe oameni lucruri pe care ei înşişi nu le pricep. Nu ştiu care fată bătrână din nu ştiu care sectă sau nenea X care de-abia ştie să citească se apucă să explice că acum Biserică nu mai există, taine nu mai există, preoţie nu mai există: să se mântuiască fiecare cum ştie. Oamenii îi ascultă şi încep să se înstrăineze de Sfânta Biserică. Că ei vorbesc nu e de mirare, pentru că urmăresc, precum arată Apostolul, câştig urât – dar faptul că sunt ascultaţi, iată lucrul de care nu ne putem mira îndeajuns. Nu există Biserică, nu există taine, nu există nici preoţie, nici mântuire – unde s-au dus toate acestea? Dar ce, degeaba a venit pe pământ Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu şi a suferit moarte de cruce? Degeaba ni s-a deschis cerul în urma Domnului pentru a noastră mântuire? Degeaba S-a pogorât Duhul Sfânt şi a arătat puteri şi semne atât de minunate? Degeaba s-au nevoit Sfinţii, degeaba au pătimit mucenicii? Şi, ca şi cum toate acestea nu au slujit la nimic, nu a putut mântui Biserica, al cărei cap este Hristos, Care a făgăduit că va fi cu ea până la sfârşitul veacului?.. Dar ui-tă-te ce se face în Ierusalim, cetatea cea sfântă, şi în toată Palestina, în Alexandria şi în Antiohia, în Cezareea şi în bisericile Asiei Mici, în Cipru şi în Grecia, în Constanti-nopol, în Bulgaria, în Serbia, în Moldova şi în Valahia şi în toată Rusia! Pretutindeni sunt preoţi, pretutindeni sunt taine, pretutindeni este vădită prezenţa harului dumnezeiesc – semnul bunăvoinţei şi al împăciuitoarei apropieri de noi a lui Dumnezeu. Precum la început, aşa şi acum auzim cuvântul împăcării şi vedem însăşi puterea lui, care rămâne neschimbată până în ziua de astăzi – dar ei nu văd sau nu vor să vadă, pentru că răutatea le-a orbit ochii. Iată Ierarhii Mitrofan şi Tihon ai Voronejului, iată Sfântul Inochentie al Irkutskului, iată Sfântul Dimitrie al Rostovului şi mulţi alţii, ale căror moaşte odihnesc nestrică-cioase în multe locuri – cărei Biserici îi aparţin ele? Bisericii noastre, Sfintei Biserici Ortodoxe. Nu este acesta un semn vădit că noi avem Biserica mântuitoare, cu taine puternice să sfinţească şi preoţie în stare să călăuzească la viaţa veşnică; Biserica păzitoare a credinţei adevărate, care arată rânduielile vieţii bineplăcute lui Dumnezeu? Biserica este Mireasa lui Hristos, împodobită din plin cu toate frumuseţile. Mint hulitorii cei urâţi de Dumnezeu, şi nu vor decât să îi strice pe toţi, înşişi robi fiind ai stricăciunii (2 Pt. 2, 19).
Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, Sfântul Teofan Zăvorâtul
Jurnal Spiritual
