Autoimunizarea

0
291
VaccinulAstăzi luăm ca de la sine înţeles vaccinurile şi toate beneficiile lor. Ni se par ceva normal, obişnuit şi chiar banal, dată fiind accesibilitatea lor. Totuşi, civilizaţia occidentală actuală ar fi fost de negândit în lipsa acestora, iar importanţa lor este capitală. O scurtă istorie a vaccinurilor poate fi, de aceea, cu atât mai interesantă.

Cu mult timp înainte de a putea cunoaşte cauzele bolilor şi cu mult timp înainte ca procesele de însănătoşire să poată fi înţelese, a fost observat un lucru interesant: dacă o persoană ajungea să îşi revină în urma unei boli infecţioase, la o următoare repriză aceasta prezenta imunitate la boală.

Probabil pe baza unor astfel de constatări, încă de prin secolul III î.e.n. oamenii au încercat procese de imunizare extrem de… creative. De exemplu, chinezii au încercat să stimuleze imunitatea la variolă expunând persoanele neinfectate la bucăţi de materiale atinse de leziuni ale variolei. Noi astăzi am numi-o un fel de imunizare pasivă cu produse omologe… Acest început de proces de autoinfectare a început să ia o varietate de forme surprinzător de in-ventive.

Vaccinurile – scurtă istorie

Una consta în recoltarea leziunilor pustulare ale bolnavului de variolă cu ajutorul unui ac, care apoi era folosit pe o persoană sănătoasă pentru a-i determina o reacţie de imunitate. O altă metodă implica ştergerea şi frecarea leziunilor pustulare cu o pudră care apoi urma să fie inhalată de o persoană neinfectată până atunci. Evident, rezultatul aşteptat era acela de imunizare. în fine, o altă metodă presupunea colectarea unei mici cantităţi din pudra infectată cu un ac şi injectarea acesteia direct în vena celui care se dorea imunizat. Metode pline de imaginaţie, fără îndoială, şi utilizate fără a şti câtuşi de puţin mecanismul care ducea la imunizare.

Pe la începutul anilor 1700, Mary Wortley Maintagu, soţia ambasadorului britanic din Turcia, a observat această ultimă metodă amintită şi a adus-o cu ea în Anglia. Deşi efectele „antivariolei” luau prin surprindere, în multe cazuri declanşând boala şi ajungând la deces, totuşi rata mortalităţii era mult mai scăzută la populaţia care folosea această formă de imunizare decât cei care o respingeau. Era un fel de dat cu banul înainte de a cădea ghilotina.

De la „vaca” la „vaccinare”

Unul dintre cei care experimentaseră această variantă în copilărie a fost Edward Jenner, pe atunci un băieţandru care supravieţuise procesului de „imunizare”. Mai târziu acesta a devenit medic într-o zonă rurală din Anglia. Fiind un medic de ţară, Jenner a observat dezvoltarea variolei la vite, manifestată cu băşici similare celor văzute în cazurile de infecţii cu variolă umană.

Spre deosebire de variola letală, băşicile variolei bovine aproape că dispăreau, lăsând doar mici cicatrice, în tot timpul ăsta, Jenner a devenit interesat de situaţia unei îngrijitoare de vite care i-a spus că ea este imună la variola umană, întrucât contractase deja boala bovinelor sau „variola bovină”. De altfel, în acea zonă erau mulţi oameni precum femeia cu pricina – persoane ce mulgeau vacile şi care, fiind expuse permanent acestei boli prin însăşi natura muncii lor, nu mai făceau variola.

Cu acestea în minte, Jenner şi-a propus un experiment îndrăzneţ pentru 1796 şi irepetabil în zilele noastre: 

A infectat un tânăr cu variolă bovină în speranţa prevenirii unei infecţii ulterioare de variolă. Mai mult, după ce băiatul a reuşit să-şi revină complet din boala indusă, Jennes i-a aplicat un alt experiment cumplit de imoral pentru comunitatea ştiinţifică de astăzi, şi anume l-a infectat în mod intenţionat pe băiatul-cobai, injectându-i puroi provenit dintr-o leziune de variolă subcutanat. Aşa cum a presupus şi din fericire, copilul nu a mai contractat boala!

Deşi Jenner a dorit să raporteze acest prim studiu către Societatea Regală de Tranzacţii din Londra, a fost respins. în pofida acestei situaţii, în următoarea lună Jenner a ales să colecteze 23 de cazuri speciale şi şi-a publicat propria carte cu observaţiile sale detaliate. Cartea a fost intitulată „Introspecţie asupra cauzelor şi efectelor variolae vaccinae”.

Muza lui de inspiraţie şi de studiu a fost vestul Angliei, în mod special zona Gloucestershire, unde a descoperit boala cunoscută sub numele de „variola bovină”. Curând a devenit clar că experimentele lui Jenner şi-au făcut treaba şi că infestările intenţionate cu variola bovină protejează oamenii de la infestările mult mai serioase ale variolei propriu-zise. în consecinţă, în numai câţiva ani, mii de oameni s-au protejat de boala variolei fatale omului autoinfestându-se cu variola bovină.

Acest proces al lui Jenner a ales să fie numit „vaccinare”, după cuvântul latin pentru vacă „vacca”.

Până la sfârşitul anilor 1900, şi cu precădere datorită muncii lui Louis Pasteur, care a demonstrat teoriile lui Jenner şi a creat primele vaccinuri veritabile, inocularea a ajuns să fie atât de banală, încât toţi copiii primesc o serie de vaccinuri înainte să împlinească vârsta de 1 an. Rezultatele vaccinărilor la scară largă au determinat scăderea dramatică a incidenţei bolilor ce făceau ravagii în rândul populaţiei din acele timpuri.

Exemplul ni-l dă variola: cândva o cauză majoră a morţii în întreaga lume, virusul său mai este acum găsit doar în containerele refrigeratoare ale labora-toarelor centrelor de control şi de prevenire a bolilor şi în institutele de virusologie.

Răspunsurile la imunitate

Cum lucrează vaccinul? Infecţia produce microorganisme care au în cele din urmă două efecte distincte în organism. Primul efect este cel evident: slăbiciune a organismului, manifestări de simp-tome precum febră, tuse, vomă, diaree, prurit şi multe altele. Cel de-al doilea efect, mult mai puţin evident, este cel care duce la însănătoşire prin producerea unor microorganisme care induc un răspuns de imunitate la infecţia căpătată. în măsura în care „răspunsul” acestora creşte în forţă cu timpul, agenţii infecţioşi sunt reduşi cu uşurinţă, astfel că simptomele dispar şi însănătoşirea este completă şi evidentă.

Cum este indus răspunsul de imunitate? Agentul patogen şi toxinele lui pot fi combătute fie pe calea imunităţii specifice prin producerea de antigeni cu rol de stimulent al imunităţii orga-nismului-gazdă, fie prin administrarea de anticorpi gata formaţi, metodă numită imunoterapie pasivă, folosită în bolile de tip toxic în care imunoterapia utilizează seruri antitoxice în cazul unor afecţiuni precum tetanosul, difteria, botulismul. Şi nu în ultimul rând – dar foarte important – prin stimularea formării unor anticorpi de organismul-gazdă în urma vaccinării, cu alte cuvinte o imu-noprofilaxie (imunoterapie activă).

Prepararea vaccinurilor

Primul pas ar fi acela de a separa cele două efecte cauzate de agenţii patogeni, în practică, aceasta înseamnă izolarea unui agent patogen ori crearea unei părţi a acestuia, incapabilă să declanşeze boala, dar totodată suficientă pentru a induce imunitate organismului-gazdă.
La aceasta se poate ajunge în mai multe feluri. O modalitate ar fi aceea de a omorî bacteria virulentă, vaccinul astfel obţinut numindu-se şi vaccin inactivat. Ca exemplu putem menţiona vaccinul pentru tifos şi cel pentru poliomelită.

Vaccinuri acelulare.

O altă modalitate de preparare a unui vaccin este aceea de a folosi antigena organismului virulent care produce boala, de exemplu capsula, flagelul sau o parte din peretele proteinei celulare; aceste tipuri de vaccinuri se numesc vaccinuri acelulare. Un exemplu de astfel de vaccin este HIB. Vaccinurile acelulare au similarităţi cu vaccinurile inactivate: nici unul, nici celălalt nu pot induce reacţii imune puternice, motiv pentru care au nevoie de administrarea unui catalizator o dată la câţiva ani pentru a le asigura eficienţa, în medie la 5-6 ani. Ca avantaje, nici unul din acestea nu pot declanşa boala şi ca atare sunt considerate sigure pentru pacienţii imunocompromişi.

Unele vaccinuri sunt preparate din anatoxine de origine bacteriană, suspensii de germeni omorâţi sau componente antigenice bacteriene. Ca exemple avem vaccinurile antidifterice şi antitetanos. Vaccinurile preparate din anatoxine deseori induc un răspuns imun scăzut şi atunci sunt administrate ca adjuvante care cresc răspunsul imun al organismului. De exemplu, vaccinurile antitetanos şi antidifteric sunt adesea combinate într-un vaccin pertussis şi administrate împreună. Când mai multe vaccinuri sunt administrate împreună, se numesc vaccinuri conjugate.

Vaccinuri „subunitare”.

în plus, biotehnologia şi tehnicile ingineriei genetice obişnuiesc să folosească „vaccinuri subunitare”, care utilizează componente bacteriene ce stimulează orga-nismul-gazdă să producă un răspuns imun puternic. Pentru a crea un vaccin subunitar, cercetătorii izolează genele care codifică genomul agentului infecţios.

Acest material genetic este plasat apoi în bacterii sau celule-gazdă, care apoi produc mari cantităţi de molecule subunitare prin transcrierea şi traducerea ADN-ului străin inserat. Este important de menţionat că aceste molecule subunitare sunt codate de materialul genetic al agentului infecţios şi nu de cel al celulei-gazdă. Aceste molecule „străine” pot fi izolate, purificate şi folosite ca vaccin. Vaccinul pentru hepatita B este un exemplu al acestui tip de inoculări. Vaccinurile subunitare sunt sigure pen tru pacienţii imunocompromişi.

„Atenuarea” sau inactivarea microorganismului viu

Vaccinurile preparate în acest mod au cel mai mare succes, probabil şi datorită faptului că ele se multiplică în corpul-gazdă, determinându-i răspunsul imun. Riscul acestui tip de vaccin îl dă capacitatea crescută de mutaţii virulente ce se pot dezvolta în organismul-gazdă, mutaţii care determină apariţia unor alte forme ale bolilor împotriva cărora protejarea se face mult mai dificil. Vaccinurile atenu ate nu sunt recomandate pacienţilor cu imunitate scăzută.

Ele sunt folosite în profilaxie, au indicaţii restrânse, iar anticorpii apar după 2-3 săptămâni de la vaccinare, spre deosebire de imuni zarea pasivă. în care acţiunea acesteia este imediată. Astfel de vaccinuri sunt cele care protejează împotriva rubeolei. pojarului, oreionului. Imunitatea oferită este de regulă dată pe toată durata vieţii şi nu necesită repetarea inoculării.

Imunizarea colectivă.

Demn de amintit că vaccinurile sunt eficiente în prevenirea bolilor nu doar la nivel de individ, ci mai ales la nivel de comunitate. Acest tip de protecţie se numeşte „imunizare colectivă”. Când o boală migrează de la o persoană la alta, „imunizarea colectivă” este neapărat necesară, ea scăzând numărul indivizilor suspecţi ca fiind purtători. Cu cât proporţia celor vaccinaţi va creşte, boala va dispărea practic din cadrul acelei comunităţi. Acesta este motivul pentru care copiii de vârstă şcolară sunt chemaţi să fie vaccinaţi înainte de a începe anul şcolar.

Acceptarea la scară larga

Istoria vaccinurilor nu se opreşte aici. începând cu anii 1940, epidemiile de gripă au început să fie considerate o ameninţare la adresa capacităţii de luptă a trupelor americane, motiv pentru care Departamentul Apărării Naţionale al SUA a decis să ofere sprijin financiar pentru dezvoltarea vaccinurilor antigripale. Particulele virale întregi erau obţinute prin inactivarea virusului cu formol. Şi, deşi purificarea era insuficientă, rezultatele se dovedeau totuşi eficiente în 80% din cazuri.

De-a lungul secolului, vaccinurile au continuat să fie perfecţionate permanent, îmbunătăţindu-se eficienţa şi puritatea lor. Din 1966 a început folosirea centrifugei, datorită căreia s-a putut ajunge la scăderea conţinutului de ovalbumină şi a diferitelor componente celulare care cauzau frecvent reacţii adverse la vaccin, precum febră, edem şi durere la locul injectării. Obţinerea unor astfel de vaccinuri de puritate înaltă mult mai puţin reactogene în comparaţie cu cele iniţiale a dus la acceptarea lor la scară largă, fără teama unor reacţii adverse nedorite.

Vaccinuri contra cancerului

În momentul de faţă sunt de exemplu în cercetare vaccinuri contra unor forme de cancer, care încearcă să prevină sau chiar să trateze aceste boli, cum ar fi cancerul cervical sau de ficat. Rezultatele sunt înregistrate deocamdată doar în domeniul vaccinurilor terapeutice – de exemplu, în aprilie 2008 a fost aprobată în Rusia utilizarea unui vaccin terapeutic contra cancerului, numit Oncophage. Greutăţile întâmpinate deocamdată de cercetători în acest sens vor marca cu siguranţă primele decenii ale ştiinţei medicale a secolului XXI. Iar dacă deznodământul va fi unul fericit, s-ar putea să vină şi ziua în care numărul afişat în dreptul bolilor de cancer să fie identic cu cel afişat astăzi în dreptul infecţiilor de variolă, adică 0.

Vaccinurile antigripale

Astăzi există trei tipuri de vaccinuri antigripale. Vaccinurile cu virus întreg inactivat sau atenuat, de primă generaţie, care dispun de buni indicatori ai răspunsului imunologic. însă prezintă reactogenicitate ridicată şi o serie de contraindicaţii. Din aceste motive, vaccinurile de primă generaţie nu pot fi folosite la copii şi nici nu sunt recomandabile persoanelor cu risc crescut de complicaţii post-gripale.

Vaccinurile split, de generaţie a II-a, au fost dezvoltate în anii ’60 cu scopul de a reduce reactogenicitatea. Aşa cum sugerează şi denumirea lor, vaccinurile split/divizate conţin fragmente ale virusului şi includ proteine de suprafaţă şi alte componente virale.

Descompunerea lor se realizează cu ajutorul solvenţilor organici. Vaccinurile de generaţie a II-a sunt vaccinuri subunitare, dezvoltate în anii ’70, cu o reactogenicitate mult mai redusă şi sunt preparate pe principiul că antige-nii superficiali ai virusurilor produc un răspuns imun identic cu cel al virusului întreg sau divizat. Ca atare, vaccinurile subunitare conţin numai hemaglutină şi neuraminidază, restul componentelor virale fiind îndepărtate. Această metodă de preparare face ca vaccinurile subunitare să poată fi folosite la copiii cu vârsta de peste 6 luni.

Vaccinul trivalent

Purificat şi inactivat în România, Institutul „Cantacuzino” are peste 80 de ani de experienţă în producţia de imunomodulatori, seruri de diagnostic şi terapeutice de uz uman, reactivi imunologici, medii şi reactivi de diagnostic microbiologic. De asemenea, tot aici este produs şi vaccinul antigripal trivalent, purificat şi inactivat.

Este indicat pentru profilaxia gripei, în mod special în cazul persoanelor care, din cauza vârstei ori stării de sănătate, prezintă un risc crescut de complicaţii cauzate de gripă sau persoanelor care prin prisma profesiunii pot transmite gripa celor cu risc crescut de complicaţii cauzate de gripă. Se recomandă ca vaccinarea antigripală să se practice în perioada preepidemică, adică în perioada 15 octombrie – 31 decembrie; vaccinul poate fi administrat şi în cazurile în care, într-un teritoriu dat, există dovada circulaţiei virusurilor gripale în populaţie.

Întrucât vaccinul conţine tiomersal şi urme de neomicină, el trebuie folosit cu precauţie la persoanele cu hipersensibilitate la aceste substanţe, în situaţii speciale trebuie cerut sfatul medicului. în caz de şoc anafilactic, se administrează 1 mg epinefrină injectabil şi corticosteroizi. Vaccinul antigripal poate fi administrat începând cu trimestrul al doilea de sarcină şi chiar la orice vârstă a sarcinii în cazul femeilor însărcinate a căror condiţie medicală creşte riscul complicaţiilor determinate de gripă. De asemenea, poate fi administrat pe perioada alăptării.

Programele speciale şi grupele-ţintă

Persoanele vizate cu risc crescut de complicaţii cauzate de gripă sunt persoanele în vârstă sau cu handicap, personale instituţionalizate, adulţii şi copiii cu afecţiuni cronice (cardiovasculare, pulmonare, metabolice, renale şi cu imunosupresie), persoanele cu vârsta peste 65 de ani, copiii şi adolescenţii (6 luni – 18 ani) cărora li se administrează medicaţie pe termen lung cu acid acetilsalicilic şi care sunt astfel expuşi riscului de a dezvolta sindrom Reye în urma unei infecţii gripale.

De asemenea, vaccinarea antigripală este obligatorie şi pentru subiecţii care pot transmite gripa persoanelor din categoria celor cu risc crescut de îmbolnăvire. Aici amintim medicii, cadrele sanitare medii, personalul auxiliar din spitale şi unităţi sanitare ambulatorii (cu prioritate a celor din maternităţi, secţii de terapie intensivă, staţii de salvare), salariaţii instituţiilor de ocrotire a copiilor şi bătrânilor şi cei ai unităţilor de bolnavi cronici; este vizat, de asemenea, şi personalul care asigură asistenţă medicală, socială şi îngrijire la domiciliu a persoanelor cu risc crescut. Nu trebuie omişi nici membrii familiilor (inclusiv copiii) care includ persoane din categoria cu risc crescut de complicaţii cauzate de gripă.

Vaccinul BCG

O altă procedură pentru prepararea vaccinului mai este aceea de a folosi un organism similar celui virulent, dar care nu cauzează o boală serioasă. Acum ne putem aminti de Jenner, care a apelat la virusul variolei bovine pentru a obţine protejarea împotriva variolei umane letale. Unul din cele mai recente exemple ale acestui gen este vaccinul BCG folosit împotriva microbacteriei tuberculozei. Vaccinul este obţinut dintr-o microbacterie bovină şi e necesară reluarea lui la fiecare 3-4 ani.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii

Pentru a asigura protecţia maximă faţă de virusul natural, compoziţia vaccinului se schimbă în fiecare an, în funcţie de tulpinile care vor circula în sezonul respectiv şi de recomandările date de OMS pentru emisfera nordică şi pe baza deciziei UE. în compoziţia vaccinului se introduc trei categorii de antigeni virali: doi de tipul A şi unul de tipul B. în fiecare primăvară. OMS face recomandări referitoare la tulpinile virale în sezonul de gripă apropiat, ţinând cont de mutaţiile antigenice observate. Datele prognosticate s-au dovedit exacte în proporţie de 92%.

Vaccinarea altor grupe populaţionale. Lucrătorii din serviciile comunitare esenţiale (vameşi, pompieri, poliţişti, militari etc), precum şi elevii, studenţii şi alte persoane care locuiesc în spaţii comune au obligaţia vaccinării antigripale (şi nu numai), persoanele infectate cu virusul imunodeficienţei umane dobân-dite (HIV) la care gripa poate produce complicaţii severe, precum şi persoanele care călătoresc la tropice (indiferent de perioada anului) sau în emisfera sudică (în perioada lunilor aprilie-septembrie).

Precauţii şi contraindicaţii

Vaccinul antigripal este contraindicat în cazul hipersensibilităţii la substanţa activă, la oricare din excipienţi şi la ouă, proteine de pui, neomicină, tiomersal.
În cazul pacienţilor cu boli febrile sau cu infecţii acute, imunizarea trebuie amânată.

Este contraindicată administrarea intravenoasă.

Răspunsul în anticorpi în cazul pacienţilor cu imunosupresie endogenă sau iatrogenă poate fi diminuat.

Tiomersalul (un compus organomercuric) este utilizat drept conservant în timpul procesului de fabricaţie; prin urmare este posibil să apară o reacţie de sensibilizare. Vaccinul nu se va folosi în cazul unor modificări ale aspectului (culoare, corp străin etc).
Interacţiuni ale vaccinului antigripal
El poate fi administrat concomitent cu alte vaccinuri, dar în locuri diferite de administrare.

De menţionat că în aceste cazuri, uneori, reacţiile adverse pot fi mai intense. Grupurile-ţintă pentru vaccinarea antigripală şi antipneumococică se suprapun considerabil. Ambele vaccinuri pot fi administrate concomitent, dar în locuri diferite. Este de dorit ca atunci când vaccinarea antigripală se face pentru prima dată, ea să fie distanţată în timp de cea antipneumococică. Pentru unele vaccinuri, se vor respecta intervalele de timp dintre vaccinarea antigripală şi administrarea vaccinurilor respective, conform dispoziţiilor în vigoare ale Ministerului Sănătăţii. Răspunsul imun poate fi diminuat la pacienţii care urmează un tratament imunosupresor.

Obligatorii

În România, pentru copiii de vârstă preşcolară, obligatorii sunt vaccinarea: X RRO (vaccin împotriva rubeolei, rujeolei. oreion):
X AR (vaccin împotriva rujeolei);
X BCG (bacilul Calmette/Guerin – vaccin
împotriva tuberculozei);
X DTP (diftero-tetano-pertusiss);
X VPOT (vaccin antipolio oral):
X HB (vaccinul împotriva hepatitei B).

După vaccinarea antigripală au fost observate rezultate fals pozitive în cazul testării prin tehnica ELISA pentru evidenţierea anticorpilor anti-HIV 1, anti-VHC şi în mod special anti-HTLV L Metoda Western Blot a infirmat rezultatele. Reacţiile fals pozitive tranzitorii pot fi cauzate de prezenţa anticorpilor de tip Ig M după vaccinare.

Reacţii adverse ale vaccinului antigripal

Întrucât conţine virusuri inactivate (neinfectante), vaccinul antigripal nu poate induce infecţia gripală. Vaccinarea poate determina apariţia, la 6-12 ore de la administrare, a unor reacţii secundare locale (la 10-55% dintre vaccinaţi) precum durere, eri-tem, induraţie, edem, echimoză sau manifestări generale, precum ascensiune termică, frison, astenie, cefalee, mialgii, artralgii. Aceste reacţii de obicei dispar fără tratament după 1-2 zile.

Rar pot apărea reacţii adverse ca: nevralgii, parestezii, convulsii; trombocitopenie tranzitorie şi extrem de rar au fost raportate reacţii alergice de tip şoc anafilactic. In cazul unor reacţii severe de hipersensibilitate imediată, se va utiliza terapia corespunzătoare. Foarte rar pot apărea reacţii alergice cum ar fi vasculite cu atingere renală tranzitorie sau tulburări neurologice precum encefalomielite, nevrite şi sindrom Guillain-Barre.

Mădălina Mihalţianu, Revista Farmacist.ro, nr. 122, octombrie 2008

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here