Este un termen în gândirea spirituală, care se exprimă prin îndumnezeire, adică să devii aşa cum este Dumnezeu. Firea omenească nu poate să fie fire dumnezeiască. Omul e om, de acum şi până în veac; şi în veşnicie, omul e tot om, nu-i Dumnezeu. Chiar dacă Sfântul Simeon Noul Teolog a zis: „Eu sunt om prin natură şi Dumnezeu prin har”. E vorba de un fel de lipire de Dumnezeu, dar nu de o transformare a omului în Dumnezeu. Nu se poate aşa ceva! Omul rămâne om. Nici Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om în înţelesul că Dumnezeu a devenit om, ci și-a asumat firea omenească, aşa încât Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, lipit de firea omenească, adică are şi fire omenească şi fire dumnezeiască, iar firile acestea sunt unite între ele neîmpărţit şi nedespărţit şi neamestecat şi neschimbat. Firea omenească e fire omenească, firea dumnezeiască e fire dumnezeiască. Deci omul rămâne om lipindu-se de Dumnezeu, dar primeşte ceva din dumnezeire, aşa cum zic Părinţii că focul îşi pune existenţa lui pe fierul încălzit în foc. Fierul e fier şi focul e foc, dar există o unire între fier şi foc.
Acum să lăsăm acestea şi să vedem cum e cu iubirea, cu urcuşul care duce la iubire. Să ştiţi că înaintarea în viaţa duhovnicească a omului e prezentată, în concepţia creştină, ca un urcuş, ca şi când te-ai sui undeva. Ne suim la cer, fără să mergem spaţial la cer, dar oricum, ducem o viaţă care înseamnă o viaţă suitoare. Acum, să ne ocupăm în mod special de suişul spre iubire, spre împlinirea iubirii. Avem noi undeva, în Noul Testament, nişte indicii în legătură cu asta? Da, avem! Avem în Epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni, către Coloseni şi în Epistola a 2-a a Sfântului Apostol Petru.
În Epistola către Galateni, Sfântul Apostol Pavel prezintă roadă Duhului, adică ce anume lucrează Duhul în sufletele credincioşilor. Şi zice aşa: „Roadă Duhului este: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor” (cap. 5, 22-23). Când enumeră Sfântul Apostol Pavel acestea, toate arată că de fapt ele nu sunt despărţite, ci fac o lucrare, constituie roadă Duhului, în totalitatea lor. Adică Duhul Sfânt nu lucrează numai bunătatea şi numai răbdarea, ci toate acestea laolaltă. Duhul Sfânt lucrând acestea în om, îl face ca un părtaş la aceste virtuţi. Sfântul Apostol Pavel prezintă roadă Duhului prin virtuţile pe care le-am enumerat, începând de la cea mai înaltă spre cea mai de început, începe cu dragostea şi se sfârşeşte cu înfrânarea. Urcuşul e pe invers. Se începe cu înfrânarea şi se ajunge la dragoste. Deci dacă vrei să ai dragostea după poruncă, trebuie să începi cu înfrânarea poftelor. Trebuie să fii un om înfrânat, să fii un om blând, să faci bine ca să devii bun, să fii un om credincios, cu credinţa cea de-a doua, să treci de bunătate şi să realizezi îndelunga-răbdare, pacea, bucuria şi iubirea. Poate că e important să ştim şi aceea că bunătatea e prezentată la mijlocul celor nouă virtuţi pe care le prezintă Sfântul Apostol Pavel, că la bunătate se ajunge prin cele care sunt înfrânarea, blândeţea, credinţa şi facerea de bine, care toate laolaltă alcătuiesc bunătatea, şi apoi bunătatea, care e la mijloc, este pricină de îndelungă-răbdare, de pace, de bucurie şi de iubire. Deci acesta e un urcuş pe care îl prezintă Sfântul Apostol Pavel, pe care noi trebuie să-l gândim invers, pentru că Sfântul Apostol Pavel prezintă roadele acestea ale Duhului Sfânt nu cu interesul de a prezenta un urcuş. Urcuşul îl găsim noi, sau hai să zicem urcuşul pe care l-am găsit eu, că nu l-am găsit nicăieri prezentat aşa.
În Epistola către Coloseni, în capitolul al 3-lea, Sfântul Apostol Pavel prezintă un fel de urcuş, şi anume începe cu: „Căutaţi cele de sus, cugetaţi cele de sus”. Zice el: „Dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, cugetaţi cele de sus, unde Hristos este de-a dreapta lui Dumnezeu”, pentru că, zice Sfântul Apostol Pavel în continuare: „Voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”. Faptul acesta duce la îndrumarea Sfântului Apostol Pavel de a omorî mădularele cele trupeşti. Şi vă spun eu care sunt: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi zgârcenia sau lăcomia, care este închinare la idoli. Sunt în număr de cinci. Deci ce să nimiceşti în tine? Curvia, necurăţia, adică curvia în diferitele ei forme, pentru că curvia are mai multe forme, şi răutatea în general are mai multe forme. De exemplu, păcatul acesta, care e destul de frecvent, al malahiei sau al onaniei, este prezentat ca o necurăţie pe care având-o cineva, nu-i îndreptăţit să ajungă în împărăţia lui Dumnezeu. Deci chiar dacă le eviţi pe celelalte şi numai asta o ai, deja trebuie să o părăseşti, că dacă nu o părăseşti, nu ajungi în împărăţia lui Dumnezeu. Patima de orice fel, pofta rea, tot la păcatele sexuale se referă; apoi zgârcenia sau iubirea de avere sau lăcomia, unii au tradus lăcomia, alţii au tradus zgârcenia, e acelaşi lucru. Zice mai departe Sfântul Apostol Pavel că „pentru unele ca acestea vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării” şi adaugă: „Lepădaţi şi voi toate acestea – şi spune şi ce anume: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră”. Tot cinci sunt. Eu am studiat lucrurile acestea aşa, pentru mine, şi de aceea ştiu, că altfel poţi să le citeşti şi să nu ştii că sunt cinci sau şapte sau douăzeci, nu ai de unde să ştii decât dacă studiezi lucrurile. Un lucru îl ştii numai dacă îl studiezi. Când citeşti, te să gândeşti la ce citeşti. Mânia, iuţimea, răutatea, care are multe chipuri, defăimarea (când dispreţuieşti pe cineva) şi cuvântul de ruşine. Orice fel de cuvânt de ruşine trebuie să dispară din conştiinţa şi din gura celui care merge spre Dumnezeu şi spre urcuşul iubirii.
Şi mai adaugă Sfântul Apostol Pavel încă una, a unsprezecea, minciuna: „Nu vă minţiţi unul pe altul, pentru că v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi şi v-aţi îmbrăcat în cel nou”.
Şi după ce face câteva aprecieri – că în Hristos nu este bărbat şi femeie, nici rob, nici slobod, nici elen nici iudeu, ci toate acestea se nivelează cumva şi apare omul care poate aparţine undeva, dar astea nu-s motive de separare -, zice Sfântul Apostol Pavel în continuare: „îmbrăcaţi-vă ca aleşi a lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi”. Şi spune cu ce: „Cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu blândeţe, cu smerenie, cu milostivire”. Mai departe, zice: „Dacă cineva are ceva împotriva cuiva, precum Hristos v-a iertat, asemenea iertaţi şi voi”. Sunt şapte lucruri bune pe care trebuie să le aibă oricine. Şi continuă: „Peste toate, înveşmân-taţi-vă cu iubirea, care este legătura desăvârşirii”. Deci cineva care vrea să meargă spre desăvârşire trebuie neapărat să aibă toate acestea şi mai ales iubirea. Apoi spune că dacă lucrurile acestea se realizează, atunci pacea lui Hristos – care covârşeşte toată mintea, care e mai presus decât cea ce poate gândi omul – se va sălăşlui în inimile voastre.
Nu cred că puteţi ţine minte ceea ce vă spun eu acum, pentru că-s multe. Cândva, la Timişoara, au zis că îi zăpăcesc pe oameni de cap cu atâtea câte le spun. Şi zicea cineva despre conferinţele mele că „sunt un dezastru! Norocul cu răspunsurile la întrebări”. Deci n-am de gând să zăpăcesc pe nimeni, dar dacă le-am adunat în suflet, uite, curg aşa, nu le pot opri.
Al treilea urcuş spre iubire îl găsim în Epistola a 2-a Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, în capitolul 1, unde Sfântul Apostol Petru zice: „Adăugaţi din partea voastră: la credinţă fapta bună, la fapta bună înfrânarea, la înfrânare răbdarea, la răbdare îngăduinţa frăţească şi la îngăduinţa frăţească iubirea”. E tot un urcuş duhovnicesc, pe care, de asemenea, dacă îl avem în vedere şi îl împlinim, ajungem unde trebuie, la iubirea cea după poruncă.
Şi acum, am pomenit adineauri de Sfântul Maxim Mărturisitorul. Haideţi să ne gândim şi la un urcuş pe care-l prezintă Sfântul Maxim Mărturisitorul. Şi zice Sfântul Maxim Mărturisitorul că „dragostea e născută de nepătimire”. Deci ca să ai o dragoste după poruncă, nefarâmiţată de patimi, nefarâmiţată de condiţii din afara sau din lăuntrul omului, trebuie să ajungi la nepătimire. Ce-i nepătimirea? Să scoţi din suflet cele şapte sau opt deprinderi ale răutăţii pe care le pomeneşte şi le descrie Sfântul Ioan Casian în Filocalia, volumul 1. Acestea trebuie înlăturate ca să ajungi la nepătimire, care este – zice Sfântul Ioan Scărarul – „Cerul cel de pe pământ”.
Deci dacă ţi-ai făcut rânduială în suflet şi ai scos patimile, sufletul devine cer, cerul cel de pe pământ, pentru că ajunge la nepătimire. Numai cine a ajuns la nepătimire poate avea dragostea cea după poruncă, dragostea mai presus de fire. Până mai ai nişte lucruri care te ţin şi te reţin, până atunci nu ai nepătimirea, şi dacă nu ai nepătimirea, nu ai nici dragostea după poruncă.
Care e urcuşul pe care-l prezintă Sfântul Maxim Mărturisitorul? El zice aşa: „Cel ce crede se teme, cel ce se teme se înfrânează, cel ce se înfrânează nădăjduieşte, cel ce nădăjduieşte ajunge la nepătimire şi cel ce ajunge la nepătimire ajunge la dragoste”. Deci sunt şapte trepte, iar cea mai de pe urmă e dragostea.
Şi acum, vă mai spun şi o scară pe care am găsit-o eu însumi. E amintită în cartea mea „Lumini de gând”. La sfârşit, e pusă scara Părintelui Teofil. E mai scurtă decât a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Are cinci trepte, a cincea fiind fericirea şi de fapt iubirea.
Şi anume, zicem aşa. Cineva care vrea să înainteze în viaţa duhovnicească trebuie neapărat să creadă în Dumnezeu. Să creadă în Dumnezeu nu aşa, că face rele şi zice că crede în Dumnezeu. Să creadă în Dumnezeu cu deplinătatea pe care o poate avea omul şi să împlinească cele pe care le împlineşte omul credincios. Şi zicem noi aşa, că cel care vrea să înainteze în viaţa duhovnicească trebuie să fie credincios lui Dumnezeu. în limba greacă există un nume pentru „credinciosul lui Dumnezeu”, şi anume teopist.
Să ştiţi că în alte limbi numele au o însemnătate, cum sunt şi în limba noastră nume care au o însemnătate, de exemplu Floare sau Doină. Sunt nume cu conţinut. Mai sunt nume care nu ştim ce înseamnă şi le zicem doar ca nume. în limba greacă şi latină, sunt cuvintele prin care se numeşte cineva, adică un nume are o însemnătate. Victor, de pildă, în limba latină înseamnă biruitor. în limba greacă, Nichita înseamnă biruitor. Ori zici Victor, ori zici Nichita, acelaşi lucru zici. în româneşte, poţi zice biruitor. Bogdan, de pildă, e acelaşi nume care se exprimă în limba greacă prin Teodor, deci ori că te cheamă Bogdan, ori că te cheamă Teodor, zici de fapt acelaşi lucru. Ai încurca lumea dacă ai face aşa. Dar în realitate, numele înseamnă acelaşi lucru.
Deci cel care vrea să înainteze în viaţa duhovnicească trebuie să fie teopist, adică credincios lui Dumnezeu. Cu o credinţă lucrătoare, cu o credinţă angajantă, bineînţeles.. Adică faptul de a crede în Dumnezeu te angajează la împlinirea poruncilor Lui şi devii robul lui Dumnezeu. Se cam neliniştesc oamenii când e vorba să se numească robi ai lui Dumnezeu, că n-ar vrea să fie sclavi, ci ar vrea să fie liberi. în realitate, cel care e robul Domnului, zice Sfântul Apostol Pavel, e liberul Domnului. E mare lucru să fii robul lui Dumnezeu, mai ales că Sfântul Apostol Pavel se prezintă pe sine ca rob al lui Dumnezeu şi că Maica Domnului a zis: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Iar dacă Maica Domnului e roaba Domnului, noi de ce să nu fim robi ai lui Dumnezeu? Împlinind poruncile lui Dumnezeu, ajungi la cunoştinţa de Dumnezeu şi devii teognost, adică cunoscător de Dumnezeu. De unde ştim noi că cel care vrea să fie teognost, cunoscător de Dumnezeu, trebuie să fie teodul sau trebuie să fie împlinitor al poruncilor? Cine citeşte Filocalia ştie că Sfântul Marcu Ascetul spune că „Hristos este ascuns în poruncile Sale şi Se descoperă pe măsura împlinirii poruncilor”. Dumnezeu ni Se descoperă dacă îi împlinim poruncile, ni Se descoperă nouă ca Dumnezeul care a dat poruncile, îmi place să fac paranteze, ocolişuri, fac şi aici un ocoliş.
Cândva, înainte cu aproape treizeci de ani, poate şi mai mult, a venit la noi la mănăstire un episcop din Armenia. Era oaspetele Mitropolitului Nicolae Mladin şi cu el a şi venit la mănăstire; şi fiind el vorbitor de limba franceză şi ştiind şi unii dintre noi limba franceză, ne-am înţeles cu el foarte bine. Ne-a spus un lucru foarte fain. Ce anume? Că la ei în Armenia este o legendă cum că un copil citea din scrierile Sfântului Grigorie Luminătorul. Şi citind acolo, nu înţelegea. (Sfântul Grigorie Luminătorul a fost episcopul care a încreştinat Armenia.) Şi căutând el aşa să înţeleagă, s-a întâmplat ceva. Sfântul Grigorie Luminătorul a ieşit din carte – fiţi atenţi! – şi i-a spus copilului ce trebuie să înţeleagă el din ceea ce citea şi nu înţelegea. E un lucru extraordinar, un lucru minunat, să ştii că cineva se poate ascunde în gândurile lui, în rândurile pe care le scrie şi iese din acelea atunci când citeşte omul ceea ce a scris.
Şi Domnul Hristos e ascuns în poruncile Sale şi e ascuns în Evanghelie, şi noi, când citim Evanghelia, ne întâlnim nu numai cu cuvântul Domului Hristos, ci şi cu Domnul Hristos însuşi, Cel care a spus cuvântul. Şi de aceea, noi putem spune şi spunem de fapt că Evanghelia este Hristos în mijlocul nostru. Domnul Hristos a spus despre cuvântul Său că este duh şi viaţă, a spus despre cuvintele Sale că sunt adevărul şi că nu vor trece. „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”, a zis Domnul Hristos. Sunt cuvinte veşnice. Deci de câte ori citim Evanghelia, de câte ori auzim Evanghelia, de câte ori ne gândim la cuvinte din Evanghelie, noi de fapt ne întâlnim cu Domnul Hristos şi Domnul Hristos ni Se descoperă nouă.
Împlinind poruncile lui Dumnezeu, Domnul Hristos ni Se descoperă şi, descoperindu-Se nouă, noi devenim teognoşti, adică cunoscători de Dumnezeu. Deci avem până acum teopist, adică credincios lui Dumnezeu, teodul, adică robul lui Dumnezeu, teognost – cunoscător de Dumnezeu. Şi bineînţeles că dacă-L cunoşti pe Dumnezeu, îl şi iubeşti pe Dumnezeu. Nu se poate să-L cunoşti pe Dumnezeu şi să nu stai cu admiraţie faţă de Dumnezeu, cum zice Sfântul Isaac Şirul, că „încă n-a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se uimeşte, cel ce nu se minunează de Dumnezeu”. Numai cu minunare poţi sta în faţa lui Dumnezeu, dacă îl cunoşti cu adevărat pe Dumnezeu. Şi acela îl iubeşte pe Dumnezeu şi devine teofil. Teofil înseamnă iubitor de Dumnezeu.
Aveam un prieten la Sibiu, Dumnezeu să-l odihnească, am fost colegi la Teologie şi venea pe la noi pe la mănăstire şi zicea când se întâlnea cu mine: „Ce mai faci, iubitorule de Dumnezeu?”. Era tare frumos aşa, să te gândeşti că numele tău are o însemnătate şi că semnificaţia aceasta trebuie să spună ceva şi pentru tine. Şi dacă ajungi la iubire, ajungi şi la fericire. Cine iubeşte e fericit şi atunci ajungi la cea de-a cincea treaptă, care este cea mai de sus, şi anume fericirea, şi în limba greacă, fericit se numeşte macarle.
Deci scara ar fi aceasta: teopist, teodul, teognost, teofil, macarle. Asta ne duce deci la iubire, acesta e urcuşul iubirii. Dumnezeu să ne ajute!
Bucuriile credinţei, Arhim. Teofil Părăian
[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
