Urcușul mistic – Fiecare transfigurare a omului este o depăşire întru infinitate

0
178
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

urcusPrin calea mistică, fiii lui Dumnezeu ating culmile libertăţii, care însă este structurată şi susţinută lăuntric de către trăirea dogmei prin Liturghia Sfintele Taine. Nu există mistică în afara Bisericii. Pe de altă parte, iubirea mistică nu poate fi „organizată”, iar viaţa mistică – domeniu al ascezei – nu se sprijină pe nici o tehnică.

Inima se deschide în măsura receptivităţii faţă de proiecţia umană a misterului întrupări locuirii Cuvântului – aşa cum se operează şi prelungită prin euharistie. Numai Dumnezeu poate face cunoscut pe Dumnezeu şi Duhul Sfânt este Acela care ne uneşte cu Fiul, iar prin El, Tatăl. După Sfântul Simeon, vârful vieţii mistice este întâlnirea personală cu Hristos care vorbeşte în inimile noastre prin Duhul Sfânt.

Adăpată la izvorul liturgic, călăuzită de dogmă, sobră şi chibzuită, viaţa mistică se impune prin perfectul său echilibru. „Patima ei impasibilă” dezrădăcinează cultivarea fenomenelor vizuale sau senzitive şi exclude orice curiozitate. Nici chiar extazul nu este apanajul perfecţilor, fiind accesibil până şi novicilor: „Dacă vedeţi vreun tânăr care urcă la cer din propria-i voinţă, trageţi-l de picior înapoi pe pământ, pentru că asta nu-i aduce nici un folos”. Taumaturgia – fama miraculorum – este mai degrabă problema celui „psihic”, decât preocuparea insului înduhovnicit. „Nu te forţa să zăreşti în timpul rugăciunii vreo imagine sau figură; fii netrupesc în prezenţa Celui Netrupesc” ne sfătuieşte Sfântul Nil Sinaitul. Apariţiile sunt rare şi sosesc ca o stare de graţie care înfrânge rezistenţa instinctivă a misticilor. Vederea luminii necreate, luminozitatea trupului şi uşurarea lui până aproape de levitaţie nu se împacă nici cu plăgile deschise nici cu altă formă de „dolorism”. Răsăritul adoră Crucea nu ca pe un lemn al supliciului, ci ca pe arborele vieţii care înmugureşte iarăşi în centrul lumii. Semn de victorie, Crucea recapitulează lumea pe braţele sale şi sfărâmă porţile iadului. Este experienţa Celui Transfigurat şi Înviat care aduce sufletului o tresărire de bucurie pascală. Aceasta este mistica mormântului pecetluit şi apoi deschis, din care ţâşneşte viaţa veşnică. Răsăritul nu cunoaşte confesiunile, mărturiile sau autobiografiile sfinţilor. Limbajul misticilor – atâta cât scrierile lor ne-au parvenit – este diferit de cel al teologilor. Ei vorbesc în termenii unei foarte paradoxale experienţe de comuniune şi dragoste. Viaţa mistică este esenţialmente viaţa întru dumnezeire, iar în Răsărit, dumnezeirea nu este în primul rând Putere, ci emergenţă a „creaţiei înnoite”. Starea mistică atestă depăşirea condiţiei creaturale. Dumnezeu îi este omului mai aproape decât poate omul să-şi fie însuşi, aşa încât viaţa supranaturală întru divinitate îi este acestuia mai firească încă decît viaţa întru umanitate, în orice ins botezat, Hristos este o prezenţă lăuntrică. Aceasta este experienţa antinomică a neantului şi a Absolutului; fără să suprime hiatusul ontologic, Dumnezeu îl umple prin prezenţa Sa. O fiinţă vine din neant şi trăieşte participând la condiţiile vieţii divine: „Sunt om după fire, dar Dumnezeu după har”. Dumnezeu transcende propria Lui Transcendenţă: „El vine dintr-o dată şi, neamestecat, se cufundă în mine… Mâinile mele sunt cele ale unui prăpădit, dar îmi mişc braţul şi văd că Hristos este pe de-a-ntregul în el”, spune Sfântul Simeon. Această pogorâre este parusia lui Hristos în suflet, forma Chipului Său. Sfântul loan Damaschin numea asta „întoarcerea anti-naturii în matca firii”.

Văzut de sus, un sfânt este deja plămădit din lumină. Fără să caute a-L copia, el îi urmează lui Hristos până când imaginea Acestuia i se întipăreşte în suflet: „Curăţia inimii se măsoară prin iubirea neputincioşilor care se poticnesc”. Sufletul se dilată şi se împlineşte ca iubire cosmică, asumă răul universal, străbate agonia din Ghetsimani şi se înalţă către o altă viziune, care îl despoaie de orice judecată: „Cel curăţit vede sufletul aproapelui său”. Vederea uneşte cele asemenea: „Când cineva vede pe toţi oamenii buni şi nimeni nu-i pare necurat, atunci poate spune că e curat cu inima… dacă îl vezi pe fratele tău păcătuind, aruncă-i pe umeri mantia iubirii tale”. O asemenea dragoste este lucrătoare, fiindcă „preschimbă firea însăşi a lucrurilor”. Aici nu mai e vorba de trecerea de la patimi la înfrânare, sau de la păcat la har, ci de trecerea de la teamă la iubire: „Cel desăvârşit refuză temerea, dispreţuieşte recompensele şi iubeşte din toată inima sa”.

Sufletul se înalţă mai presus de orice semn determinat şi iese în afara tuturor reprezentărilor şi imaginilor. Multiplicitatea este înlocuită de unicitatea simplă. Sufletul – chip şi oglindă a divinului – devine lăcaşul lui Dumnezeu. Răpirea mistică îl îndreaptă spre Împărăţie: „Dacă specificul înţelepciunii este aptitudinea cunoaşterii realităţilor, nimeni nu va fi înţelept dacă nu va privi spre cele viitoare”. „În veacul din urmă – spune Sfântul Isaac – un om înduhovnicit va primi harul care i se potriveşte”. Aceasta este viziunea iconografică a „Liturghiei dumnezeieşti”. „Oaia cea pierdută” – omenirea – intră în corul ceresc al îngerilor, stând în faţa Mielului mistic din Apocalipsă, pe care îl înconjoară întreitul cerc al sferelor. Purpura regească a Patimii se întinde peste albul lumii cereşti bătând în strălucirea Amiezei neapuse: culoarea iconografică a iubirii divine îmbrăcată în haine omeneşti. Este revenirea omului la demnitatea sa celestă, în momentul Înălţării lui Hristos, îngerii strigaseră deja: „Cine este Împăratul slavei?” Acum însă, îngerii trăiesc uimirea suscitată de misterul ultim: oaia cea pierdută devine Una cu Păstorul. Cântarea cântărilor exprimă Nunta Cuvântului cu logodnica Lui. Dragostea este magnetul care atrage mereu mai puternic sufletul care se prăbuşeşte în luminosul întuneric al Domnului. Întuneric luminos, beţie trează, izvor de viaţă vie, mişcare nemişcată: cum să treci de slăbiciunea cuvintelor?

„Te-ai făcut frumoasă venind în Lumina Mea, apropierea   te-a   împărtăşit   cu   frumuseţea   Mea. Intrînd  în  lumină,  sufletul  se   face  lumină”. La acest nivel nu mai e vorba să înveţi ceva despre Dumnezeu,   ci   să-L  primeşti,  adâncindu-te  în El. Ştiinţa prefăcută în iubire” este de natură absolut euharistică: „După Patimi vinul care veseleşte inima se cheamă sânge al viţei” şi „via mistică provoacă beţia lucidităţii”. „Dumnezeu este iubirea care trimite pe Fiul Său unul-născut ca pe o săgeată cu vârful umezit în Duhul  Sfânt; vârful  este cred cel care introduce în suflet nu doar săgeata, ci şi pe Săgetător”.

Sufletul transformat în pasăre a luminii urcă mereu. Orice dobândire devine un nou început. „După ce a pus piciorul pe scara lui Dumnezeu (sufletul) urcă neîncetat, căci fiecare treaptă deschide alt infinit”. Aceasta este scara lui lacob.

Omul este întâmpinat „nu doar de îngeri, ci de însuşi împăratul îngerilor”. „Dar cum voi exprima indicibilul? Ceea ce ochii n-au văzut, ceea ce urechea n-a auzit, ceea ce inima omului nu a simţit: cum s-ar putea spune toate acestea prin cuvinte?”

Orice mişcare se stinge şi însăşi rugăciunea îşi schimbă natura: Sufletul se roagă în afara rugăciunii. Este isihia, liniştirea duhului, odihnă mai presus de orice rugă, pacea care depăşeşte orice păşnicie. Aceasta este eternizarea întâlnirii „faţă către față”, când, potrivit frumoasei spuse a Sfântului loan Damaschin, „Dumnezeu vine în suflet, iar sufletul se strămută în Dumnezeu”.

Apofatismul răsăritean Îl mărturiseşte pe Duhul Sfânt, Persoană care rămâne misterioasă, dar care manifestă cele dumnezeieşti şi realizează întreaga viaţă spirituală. Mereu lucidă, aceasta din urmă aprofundează cunoaşterea duhovnicească pe care Sfântul Isaac o numeşte „simţul vieţii veşnice” şi „intuiţia realităţilor ascunse”. Viaţa spirituală se desăvârşeşte prin contemplarea şi participarea la lumina Sfintei Treimi care se manifestă prin vederea ipostatică a Hristosului transfigurat: o vedere care este accesibilă încă de aici sfinţilor chemaţi la ospăţul nesfârşit al întâlnirii.

Descoperirile de pe drumul urcuşului par simultan obscure şi luminoase. În veşnicie şi dincolo de ea, străfulgerările se întunecă pe măsură ce lumina treptelor superioare sporeşte. Acelaşi mister se voalează neîncetat, dar se şi dezvăluie progresiv, fiecare punct de sosire fiind de fapt unul de plecare. Dar subiectul uman nu mai este acelaşi. Interiorizarea îi redescoperă cosmosul – strună de laudă adâncită în suflet – într-o linişte mereu mai plină de Dumnezeu. Fiecare transfigurare a omului este o depăşire întru infinitate. Totul este nou, unic, irepetabil, primit ca un dulce har înnoitor de bucurii pascale.

Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here