Lecția de istorie: Mica Unire a Principatelor Române

0
783
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

unirea moldovi cu tara romaneascaDupă revoluțiile burghezo-democratice din 1848-1849, regimurile absolutiste s-au reinstaurat în întreaga Europă, însă mișcarea revoluționară europeană a continuat, iar românii s-au alăturat acestei mișcări. Între Imperiul Rus șu Imperiul Otoman izbucnește războiul Crimeii, având ca pretext ocrotirea locurilor sfinte, o nouă manifestare a problemei orientale.

1853-1856: războiul Crimeii între Rusia și Imperiul Otoman

Turcii sunt sprijiniți de Marea Britanie, Franța și Regatul Sardiniei –puteri ce doreau să evite extinderea Rusiei spre vest. În contextul conflictului, armatele țariste ocupă cele două principate române și în continuare, această ocupație este înlocuită succesiv cu cea turcă, mai întâi și apoi cu cea austriacă. Înfrângerea Rusiei, în 1856, crează un climat favorabil pentru lupta de eliberare națională și unirea românilor. La Conferința de la Viena și la Congresul de Pace de la Paris, se va aduce în discuție și problema românească.

Între timp, în Țările Române se intensifică mișcarea unionistă și se înființează Comitete ale Unirii în toate județele. Se înaintează un memoriu congresului, prin care se solicită unirea celor două state sub conducerea unui principe străin. În perioada aceea, atitudinea ţărilor europene era însă diferită.

Imperiul Otoman și Imperiul Austriac erau categoric împotrivă, fiindcă exemplul putea fi urmat și de alte popoare subjugate – ceea ce presupunea începutul dezmembrării imperiilor. Marea Britanie era, în general ostilă unirii, dar o admitea totuși, cu condiția ca noul stat să fie o barieră în calea expansiunii rușilor în Balcani. Sardinia și Prusia, susțineau poporul român, luptând la rândul lor, pentru propria întregirii statală. La rândul său, Franța își dorea consolidarea influenţei la Dunăre.

1856 – Rusia este obligată să retrocedeze Moldovei județele Cahul, Bolgrad și Ismail

Prevederile Tratatului de Pace, încheiat la 30 aprilie 1856, includeau și unele referiri la Țările Române. Se sugera înlocuirea protectoratului rusesc cu garanția colectivă a Marilor Puteri, fiind totodată declarată neutralitatea Mării Negre și crearea Comisiei Dunării, din care Rusia urma să nu mai facă parte. În plus Moldovei îi erau retrocedate cele trei județe din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad și Ismail – cu scopul de a îndepărta Rusia de la gurile Dunării. Se interzicea totodată amestecul străin în treburile interne, instituindu-se o comisie europeană de informare în privința unirii. În principatele române, urmau să fie alese și convocate adunări ad-hoc reprezentative pentru a consulta poporul în problema creării statului unitar român.

În anul 1856, odată cu sfârșitul perioadelor de domnie a lui Barbu Știrbei și Grigore Al. Ghica și până la luarea unor decizii definitive, Înalta Poartă numește provizoriu, la conducerea celor două state, doi caimacani, respectiv: Alexandru Ghica, în Țara Românească și pe Teodor Balș, un adversar de temut al unirii, urmat după decesul subit de Nicolae Vogoride, în Moldova.

Alexandru D. Ghica era cu adevărat însuflețit de ideea unirii; acest lucru nu se poate spune și de Nicolae Vogoride, înțeles cu austriecii să împiedice acest proces.

1857 – are loc convocarea adunărilor ad-hoc pentru rezolvarea problemei unirii Principatelor

În 1857 au loc mai multe adunări ad-hoc, unde este decisă unirea celor două state sub conducerea unui principe străin, neutralitatea noului stat și autonomia lui internă. Aceste hotărâri trebuiau să fie confirmate de Marile Puteri. In mai-august 1858, are loc o altă întrunire la Paris; ea afost urmată de încheierea unei convenții, a cărei prevedere de bază era unirea celor două state surori sub denumirea: Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei.

După încheierea lucrărilor întrunirii din capitala franceză, s-au convocat două adunări elective. Ele aveau ca scop alegerea separată a unui domnitor în fiecare din cele două principate.

5 ianuarie 1859 – Alexandru Ioan Cuza este ales domnitor al Moldovei

Pe 5 ianuarie 1859 are loc alegerea domnitorului moldovean din cei trei candidați prezenți: Mihail Sturză, fiul acestuia – Grigore Sturză și colonelul Alexandru Ioan Cuza, acesta făcând parte dintr-o veche familie boierească, înrudită cu Miron Costin. Cuza este ales în unanimitate de voturi, celelalte candidaturi fiind retrase.

În Țara Românească, dornici să ocupe tronul erau Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei. Foști domnitori. Dat fiind faptul că în Convenția de la Paris nu se prevedea că domnitorii propuși în cele două principate să fie persoane diferite, lista celor doi pretendenți este completată și cu propunerea deputatului Vasile Boerescu, ca cel de-al treilea candidat să fie chiar Alexandru Ioan Cuza, noul domnitor al Moldovei. Convenția de la Paris nu specificase nici faptul că aceeași persoană nu ar putea să fie aleasă de ambele adunări. Cu unanimitate de voturi, pe 24 ianuarie, Cuza este ales și domnitor al Țării Românești, unirea fiind astfel îndeplinită.

Imperiul Otoman s-a pronunțat în continuare împotriva unirii. Ei au motivat că această acțiune ar constitui o încălare a Convenției încheiate în 1858 la Paris. În consecință, în martie-august 1859, are loc o nouă conferință la Paris, când marile puteri occidentale vor recunoaște totuși alegerile. Chiar și Imperiul Austriac a fost nevoit să își confirme acordul privind alegerea unui domnitor comun pentru cele două state, cu precizarea că vor recunoaște această unire doar pentru perioada de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza.

24 ianuarie 1859 – Adunarea electivă îl alege pe Alexandru Ioan Cuza, domn al Țării Românești

Astfel, grație maturității politice și patriotismului român, la 24 ianuarie 1859 avea să se constituie Statul Național Român. Această acțiune a fost o etapă importantă de împlinire a aspirațiilor poporului român pentru dobândirea independenței și desăvârșirea unirii depline.

Cele două Principate Române au pus Europa în fața faptului împlinit și au fost primele care și-au format statul național. Alexandru Ioan Cuza unifică misiunile diplomatice de la Constantinopol; crează un corp de armată unică pentru ambele ţară; contopește serviciul de vamă; unifică cursul monetar și înființează poliția națională.

Stema noului stat este „Zimbrul și Vulturul”, ziua de 24 ianuarie devine sărbătoare națională, iar orașul București – capitala țării; este îndeplinită astfel unirea celor ouă state surori.

Domnia lui Cuza s-a mai remarcat și prin realizarea a două mari reforme: secularizarea averilor mânăstirești și împroprietărirea țăranilor.

Pentru punerea în aplicare a acestor reforme, Alexandru Ioan Cuza, a fost puternic prijinit de Mihail Kogălniceanu. Acesta, între timp devenise prim-ministru și începuse să ia o serie de măsuri pentru modernizarea statului.

Schimbările legislative au stârnit nemulțumirea conservatorilor și liberalilor; acestia au format o alianță politică, „monstruoasa coaliție”, având ca scop înlăturarea domnitorului și impunerea pe tronul țării a unui principe străin.

În aceste condiții, susținut fiind de armată, Alexandru Ioan Cuza, realizează o lovitură de stat la 2 mai 1864; el a dizolvat Adunarea Legiuitoare și a schimbat regimul politic liberal cu unul mai autoritar.

În perioada următoare sunt promovate și alte proiecte importante printre care adoptarea sistemului metric de unități, legea învățământului, introducerea Codului Civil și Penal după modelul francez. Cetățenii străini erau obligați să respecte legile statului, în caz contrat putând să fie reținuți de organele de poliție.

Ca politică externă, se stabilesc relații foarte bune cu celelalte state europene, cu excepția Austriei și Imperiului Otoman.

Ca urmare a conjuncturii politice pregătite de „monstruoasa coaliție”, Alexandru I. Cuza este silit să abdice în februarie 1866.

Liviu Florian Dogeanu, Istoria Neamului Românesc, Editura Roossa,

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here