Unde greşim, de tot ajungem să o luăm de la capăt?

0
2966

Despre dragoste, cu Părintele Pantelimon, de la Mănăstirea Oaşa

parintele-pantelimon 1Timişorean la origine, absolvent al Facultăţii de Arte Plastice a Universităţii de Vest, în prezent e călugăr şi preot la Mănăstirea Oaşa, unde pictează şi minunate icoane, pline de aur şi har. Dar aurul cu adevărat preţios al tânărului părinte e înălţimea sa duhovnicească deosebită, care transpare şi în interviul acordat Formulei As.

Acest interviu poate fi considerat un îndreptar de viaţă şi de iubire adevărată, vorbele părintelui ne ating inima și sufletul. – “Iubirea e fundamentul fiinţei noastre”.

Drumul spre Oaşa e bătut de sute de tineri care vin să se spovedească. Simţiţi, oare, prin destăinuirile lor, că ceva s-a schimbat în felul în care se raportează la dragoste?

– Aş spune că noi, monahii, cunoaştem mult mai bine lumea decât se cunoaşte ea însăşi, pentru că noi n-o vedem din exterior, ci din interior. În sensul acesta, părerea mea este că tinerii de azi au mare potenţial sufletesc, dar le lipsesc punctele cardinale. Cel mai adesea ei nu ştiu cu adevărat ce e iubirea. O confundă cu îndrăgostirea. Şi nici nu ştiu să o trăiască. Văd filme şi trăiesc după clişee. Visează toţi o iubire mare, ca-n filme. O iubire dată de-a gata, cu un partener fără cusur, care să-i înţeleagă orice ar fi. Şi nu pricep de ce lor nu li se întâmplă la fel. Dar iubirile astea din cărţi şi filme sunt utopice, nu se verifică real. Ceea ce se simte însă la toţi cei care vin să se spovedească este o căutare neobosită, nevoia de a trăi o iubire profundă, perfectă. Foamea asta de iubire există în toţi.

– De ce avem atâta nevoie să ne împlinim într-o dragoste mare?

– Căutând iubirea, îl cauţi, de fapt, pe Dumnezeu. Chiar fără să-ţi dai seama. Chiar dacă nu eşti un bun creştin, simţi cumva, straniu, de fiecare dată când iubeşti şi eşti iubit, că acolo, în iubire, e adevărul. Cauţi iubirea toată viaţa, ai nevoie de ea chiar şi atunci când te prefaci că nu mai ai, o trăieşti greşit, o trăieşti strâmb, dar o iei de la capăt. Gravitezi în jurul ei, te străduieşti mereu să o înţelegi, pentru că simţi că acolo e împlinirea şi fericirea. Noi, oamenii, nu putem să nu iubim, să nu vrem să fim iubiţi. Pentru că ăsta e fundamentul fiinţei noastre. Dumnezeu este iubire şi tot ceea ce este în lumea asta tânjeşte după iubire. Dumnezeu a creat totul după chipul şi după asemănarea Lui, după tiparul Lui, al relaţiei treimii. Dumnezeu e o relaţie, Dumnezeu nu e singur. Noi am fost creaţi ca oameni să participăm la bucuria relaţiei din Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Să trăim iubirea. Să fim împreună. De aceea se spune că raiul e comuniunea cu toţi, iar iadul e neputința de a mai iubi.

– Deşi îl avem pe Dumnezeu, simţim totuşi că fără celălalt nu suntem compleţi. E nevoie de un altul, ca să fim fericiţi?

– Dumnezeu i-a făcut pe oameni incompleţi, tocmai ca să aibă nevoie unul de altul. Dacă ne-ar fi făcut perfecţi, ne-am fi fost suficienţi singuri. Sigur, există oameni care dăruiesc mai mult, oameni care dau mai puţin, dar nu trebuie să ne oprim la relaţia cu un singur om, trebuie să învăţăm să iubim pe toată lumea, să câştigăm un rod din relaţia cu fiecare, nu doar din aceea cu partenerul de viaţă. Orice om e un dar potenţial pentru noi, cu care ne putem îmbogăţi.

Visăm, aproape toţi, la o iubire mare, care să ne ţină toată viaţa. Şi totuşi, realitatea ne arată că iubirile mor, şi ele, mai des decât am vrea să credem. De ce se stinge dragostea?

– Moare pentru că nu există şi Dumnezeu în ecuaţie. Şi atunci noi nu avem de unde să ne alimentăm, să ne regenerăm iubirea. Fără Dumnezeu, nu există principiul generator de iubire. Omul singur e o fiinţă limitată. Harul e cel care îl face infinit de adânc. Harul e de la Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că orice realitate netransfigurata degenerează. Se consumă. Fără har, omul e în stare căzută. La fel şi cu iubirea. Ea se stinge dacă nu există răspuns. Dacă o întorci către Dumnezeu şi către oameni, ea primeşte răspuns din infinitatea Lui Dumnezeu. Dacă o întorci către tine, către trup, către materie, ea se cheltuie, se epuizează, pentru că lucrurile astea sunt limitate. De asta e nevoie de cununie. Cununia e unirea a doi cu un al treilea, cu Dumnezeu, care e infinit.

– Din păcate, simplul fapt că te cununi în biserică nu garantează mereu fericirea…

iubire 1– Trebuie să învăţăm să-L vedem în celălalt pe Dumnezeu. Nu trebuie să ne raportăm la un om ca la un lucru finit. Orice persoană e un izvor infinit, dar care nu e descătuşat.

Prin iubire şi cu ajutorul lui Dumnezeu, putem rupe zăgazurile, astfel că celălalt să-şi dea drumul fiinţial, să scoată din el tot potenţialul lui moral, spiritual şi de iubire. Pentru că fiecare om e cu mult mai mult decât se vede. Şi vine iubirea şi activează în celălalt ceva ce habar nu avea că zace în el. Ai nevoie de un celălalt care să îţi dea măsură. În relaţie de doi, omul evoluează continuu. Şi nu mai are cum să se sature de celălalt, să se plictisească, să ajungă la rutină. Pentru că fiecare îl face pe celălalt să evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, şi această înflorire a lui este infinită. Mulţi oameni par incapabili de sentimente profunde. Asta, pentru că nu au fost iubiţi, la rândul lor, ca să înceapă să înflorească. Dar toate astea nu sunt posibile fără Dumnezeu. Şi fără efortul fiecăruia de a activa în celălalt taina Lui, harul dumnezeiesc. Trebuie să iubeşti cu Dumnezeu din tine, pe Dumnezeu din celălalt.

– Cum ar trebui să iubim, părinte? Unde greşim, de tot ajungem să o luăm de la capăt?

– Nu ştim să ne dăruim. Nu avem exerciţiul dăruirii de sine. Societatea actuală îi educă pe oameni în direcţia propriilor dorinţe, îi învăţa să se iubească întâi de toate pe ei, să-şi urmărească propria împlinire. Şi dragostea devine, astfel, un fel de accesoriu, care le serveşte fericirii proprii. Am o carieră, am o casă, am şi o iubită! Dar nu iubim cu adevărat decât atunci când facem acest exerciţiu al ieşirii din sine şi când începem să ne exersăm în dăruire, să ne antrenăm puterea de iubire. Să iubeşti înseamnă să gravitezi în jurul împlinirii celuilalt. Să te gândeşti cum poţi tu să-l ajuţi pe celălalt, cum poţi să-i vii în întâmpinare, cum să-l odihneşti, cum să-l scuteşti de un efort, cum să-i faci o bucurie, cum să-i găteşti o mâncare bună, când e obosit. Trebuie să înveţi să trăieşti prin celălalt şi pentru celălalt. Iubirea înseamnă foarte multe gesturi. Intenţiile, gândurile în sine nu au nici o valoare în absenţa lor. E plină lumea de ele. Făcând gesturi te şi verifici pe tine, dacă poţi cu adevărat să iubeşti. Am citit de curând într-o carte cum un deţinut politic ţăran, închis la bătrâneţe, primea de la băbuţa lui scrisori, în care ea punea şi câte o floare presată. Asta înseamnă iubirea. Şi chiar mai mult. Să dăruieşti atunci când eşti epuizat, când nu mai ai nici o forţă. Nu există scuză să nu dăruieşti.

Dacă dai din prisos, când ţi-e bine şi-ţi vine uşor, nu are valoare. Atunci când nu mai poţi şi vrei totuşi să faci ceva pentru celălalt, izbucnesc în tine resurse de energie de care habar nu aveai. Primeşti forţă de la Dumnezeu şi ajungi să faci mai mult decât credeai că eşti capabil. Să te dăruieşti atunci când nu mai poţi te leagă cu adevărat de celălalt şi-l face şi pe celălalt să se deschidă, să dăruiască la rândul lui. În iubire, trebuie să dăruim ce nu avem, când nu mai avem. Şi atunci, ca în Evanghelie, nimicul se transformă, şi pâinea şi peştii ajung tuturor.

– Până unde te poţi dărui pe tine, fără ca asta să te anuleze cu totul? Uneori, poate e mai bine să te opreşti, dacă celălalt nu-ţi răspunde la fel…

– Dăruirea de sine e un gest voluntar, nu este o dependenţă faţă de celălalt, nu e sclavie. Nu ţi se cere s-o faci. Prin dăruire nu mă anulez, ci mă regăsesc pe mine şi mă îmbogăţesc cu felul celuilalt de a fi. Prin posedare, mă anulez. Unora le convine să se lase stăpâniţi de alţii. E cazul multor femei de azi, care ajung să se înrobească. Le bat bărbaţii, sunt chinuite, dar le e frică să-şi asume un drum, de dragul siguranţei. Au parte de o suferinţă absurdă, care nici măcar nu e mântuitoare. E o formă de lene. Refuză responsabilitatea propriilor decizii şi atunci preferă doar să execute. Dar aşa nu vor evolua niciodată.

“Când Dumnezeu îţi trimite dragostea, nu înseamnă că-ţi dă de-a gata şi o mare iubire”

fericire– Nu toată lumea are parte în viaţa aceasta de iubiri extraordinare. E vina noastră? Ţine de noi să trăim o mare iubire sau ea e un dar de la Dumnezeu?

– Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu există coincidenţe. Faptul de a întâlni o anumită persoană ţine de voia Domnului. Dar felul în care reacţionăm noi la întâlnirea respectivă tine de noi. Fiecare persoană care ne iese în cale e un dar de la Dumnezeu şi noi trebuie să ne întrebăm, de fiecare dată, de ce a rânduit Dumnezeu să întâlnesc omul ăla. Ce pot eu să fac din relaţia asta? Ce trebuie eu să înţeleg? Ce folos pot să trag? Apoi, să nu confundăm îndrăgostirea cu iubirea. Dacă Dumnezeu îţi trimite dragostea, nu înseamnă că-ţi dă de-a gata şi o mare iubire. Dragostea e doar o arvună de la Dumnezeu. Dacă o cheltui fără ştiinţă, nu mai ajungi niciodată la iubirea adevărată. Poate la început nu pare mare, dar iubirea, dacă se lucrează, creşte tot mai mult. Iubirea nu e emoţie, e o putere. Dumnezeu nu e trup şi totuşi se defineşte pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu e trup! Sigur, şi componenta asta trupească intră în iubire, dar nu se reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primită de sus, o putere care trebuie eliberată şi lucrată de fiecare în parte. Spun eliberată, pentru că cel mai adesea ne iubim pe noi înşine şi atunci iubirea este închisă în noi, se învârte în cerc. Este o iubire egoistă, întoarsă către sine, în loc să fie liberă şi să nu ceară nimic în schimb.

– Iubirea adevărată e întotdeauna liberă?

– Da, iubirea adevărată afirmă libertatea celuilalt. Nu încearcă să-l stăpânească. Aici se greşeşte cel mai mult în relaţii, când unul încearcă să-l transforme pe celălalt, să-l ajusteze după gustul propriu. Când iubeşti, trebuie să ieşi din tine în sensul de a încerca să-l trăieşti pe celălalt, să-l înţelegi pe celălalt, să vezi lumea prin ochii lui. Dacă îi calci libertatea, apare instinctul de apărare. Şi se va închide în el. Se va feri de tine, se va simţi agresat. Într-o relaţie trebuie să existe un balans între apropiere şi distanţă. Trebuie să-i păstrezi celuilalt taina, să n-o spulberi. Să nu încerci să cotrobăi în toate cotloanele sufletului lui, să nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, îndrăzneala distrug misterul celuilalt. Exerciţiul acesta al ieşirii din noi înşine uneori e dureros, înseamnă să părăseşti o poziţie sigură, să ieşi din confortul felului tău de a fi, adoptând felul celuilalt de a fi. Dar numai aşa te poţi lărgi, te poţi îmbogăţi şi poţi transforma iubirea în cale de cunoaştere. Dacă rămâi în tine însuţi, eşti foarte sărac. Ba, mai mult, te trezeşti că toţi îţi întorc spatele. Te trezeşti singur.

Extras din interviul acordat de Părintele Pantelimon revistei Formula As

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here