Unde e Dumnezeu, acolo e fericirea

0
394

fericireCăutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui (Mt. 6, 33).

Potrivit acestei porunci a lui Dumnezeu, şi acum vreau să vă vorbesc despre acelaşi lucru, şi anume despre năzuinţa deplină a inimii noastre către Domnul. Deşi aceasta este o tema cât se poate de obişnuită – pentru că ce poate fi mai banal ca ideea: „leapădă-te de toate şi caută-L numai pe Dumnezeu, în Care este deplinătatea bunătăţilor”? -totuşi, întrucât El, poate că mai mult decât oricare altul, este uitat, aşa cum este uitat adeseori soarele, de care avem atâta nevoie şi care ne luminează neîncetat, ei bine, este neapărată nevoie să amintim de El. Şi nu numai să amintim, ci şi să reproducem acest soare la orizontul nostru duhovnicesc. Lucrul principal este să nu se desprindă de asta conştiinţa noastră şi inima noastră. Iar despre lucrul la care omului îi stă inima îi e plăcut şi să vorbească, şi să asculte la nesfârşit. Aşa că nu vă lăsaţi cuprinşi de plictiseală.

Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu. Căutaţi mai întâi…, adică între grijile voastre pe primul loc trebuie să stea căutarea împărăţiei lui Dumnezeu. Aceasta trebuie să fie ocupaţia voastră principală, iar toate celelalte trebuie să fie numai auxiliare, trebuie sa urmeze acesteia ca o roadă şi ca un adaos fără însemnătate de sine stătătoare.

Dar ce este împărăţia lui Dumnezeu? Ea este împărăţirea lui Dumnezeu. Unde este această Împărăţie? împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este, legiuieşte Domnul (Lc. 17, 21). Aşadar împărăţia lui Dumnezeu este împărăţirea lui Dumnezeu înăuntrul nostru, şi a căuta împărăţia lui Dumnezeu înseamnă a căuta ca Dumnezeu să împărăţească înăuntrul nostru. Peste ce să împărăţească? Peste tot ce este în noi, peste gândurile, dorinţele, simţămintele, intenţiile, faptele noastre: să căutăm, deci, ca Dumnezeu să devină împărat al minţii, al inimii şi al voinţei noastre… Dumnezeu este împăratul minţii atunci când mintea, prin supunere faţă de credinţă, după ce şi-a însuşit tot ce ni se aduce la cunoştinţă prin sfânta descoperire dumnezeiască, se gândeşte numai la Dumnezeu şi judecă după criteriile dumnezeieşti tot ce există şi se întâmplă. Dumnezeu este împăratul voinţei şi al conştiinţei noastre atunci când, după ce ne-am întipărit în noi înşine poruncile dumnezeieşti şi ni le-am luat ca lege nestrămutată, nu ne îngăduim nici în lucrurile mici, nici în cele mari să ne depărtăm nici cu o iotă de la voia Iui Dumnezeu, pe care am conştientizat-o. Dumnezeu este Dumnezeul inimii noastre atunci când ea, după ce a simţit dulceaţa dumnezeiască, leapădă toate desfătările lumeşti şi, negăsind nimic pe gustul său în cele pământeşti, trăieşte toată în cer, acolo unde e şi comoara sa.

Aşa se întâmplă înăuntru. Însă împărăţia lui Dumnezeu se întinde dinăuntru şi în afară… Pentru că atunci când toate cele de care am vorbit se săvârşesc înăuntrul nostru, toate cele din afară se reorganizează potrivit aceluiaşi duh şi aceleiaşi orientări; potrivit aceluiaşi duh încep să lucreze şi limba, şi ochii, şi auzul, şi toate celelalte simţuri; acelaşi duh îndrumă atunci orice mişcare din afară şi orice acţiune – când suntem singuri, când suntem cu familia, când suntem la datorie, când suntem în societate şi, în general, în toate raporturile în care ne pune viaţa…

Pe cel înăuntrul căruia Dumnezeu a început să împărăţească îl vedeţi că ia parte la toate activităţile la care îl obligă poziţia lui, dar el se află în acestea numai pe dinafară, pe când lăuntric este cu totul în Dumnezeu, de la Care şi ies pentru el semne pentru toate faptele şi întreprinderile, care arată numărul lor, anvergura lor şi felul în care trebuie să se săvârşească. în unii ca aceştia se împlineşte întocmai ce a poruncit Apostolul: cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea, şi cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge, şi cei ce se bucură -ca şi cum nu s-ar bucura, şi cei ce cumpără – ca şi cum n-ar stăpâni, şi cei ce se folosesc de lumea aceasta – ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea (I Cor. 7,29-31).

Aşa, deci: cine a căutat şi a găsit împărăţia lui Dumnezeu, în acela Dumnezeu este totul în toate (I Cor. 15, 28), aşa încât precum în cer El odihneşte pe heruvimi şi pe serafimi, aşa odihneşte şi întrânsul pe toate puterile duhului lui, care şi el, topindu-se în Dumnezeu în ce priveşte conştiinţa şi activitatea, îndreaptă totul – atât lăuntric, cât şi în afară – spre a face doar placul Lui, iubindu-L, după cum este poruncit, din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea (Mc. 12, 30).

Legat de această idee, vă voi aminti o întâmplare din istoria Vechiului Testament. în poporul lui Dumnezeu se întâmpla deseori ca unul, doi şi mai mulţi împăraţi, unul după altul, atraşi de obiceiurile păgânilor, să şi le însuşească. Atunci apăreau în număr mare idoli – pe înălţimi, în crânguri, în pieţele oraşelor şi chiar în Templu. Atunci oamenii începeau să slujească acelor idoli, iar slujirea Dumnezeului Celui adevărat era uitată. Însă când după aceea Dumnezeu ridica în poporul Său împărat după inima Sa, primul lucru pe care acela îl făcea era să cureţe de idoli Templul, oraşul, toate înălţimile şi crângurile şi toată împărăţia. Păgânătatea era gonită, răsărea credinţa cea bună, doar Dumnezeul Cel adevărat era cinstit şi închinat în Templu, şi în oraş, şi în sate, şi în ţarini. Dumnezeu era iarăşi în chip văzut împărat la ei.

Ceva asemănător se săvârşeşte şi în noi. Fiecare dintre noi este o mică împărăţie. împăratul suntem noi înşine, conştiinţa noastră şi activitatea noastră autonomă. Supuşii sunt puterile fiinţei noastre, puterile trupului, sufletului şi duhului. Altar al lui Dumnezeu este în noi inima. Când împăratul nostru, conştiinţa şi libertatea, îi întoarce spatele lui Dumnezeu şi se abate spre sine şi spre făpturi, atunci toată fiinţa noastră se umple de patimi şi de înclinări strâmbe ca de nişte idoli, toată puterea sufletului şi a trupului devine templu al unui anumit idol… Dumnezeu este uitat. Atunci, noi slujim în trup, de pildă, iubirii de plăceri, leneviei, poftei, somnului, cuvintelor de ruşine, chefurilor, teatrelor şi aşa mai departe, precum păgânii slujeau Venerei, lui Bacchus şi celorlalţi. În suflet slujim slavei deşarte, dorinţei de a plăcea oamenilor, invidiei, mâniei, urii, intereselor patimii de a sclipi, de a plăcea şi aşa mai departe – lucruri din care se alcătuieşte în noi idolul egoismului. Adică atunci suntem în toate privinţele idolatri şi slujim din răsputeri unor dumnezei străini. Ne aflăm atunci în uitare de Dumnezeu, în întoarcere de la Dumnezeu, în vrajbă împotriva lui Dumnezeu.

Însă când, în cele din urmă, ne întâmpină mila lui Dumnezeu şi EI ne trimite duhul fricii Sale şi al evlaviei, împăratul nostru – conştiinţa şi libertatea – se trezeşte, începe să cureţe cu râvnă împărăţia sa de toţi idolii, alungă patimile din toate puterile sale şi în locul lor întipăreşte virtuţile corespunzătoare, pentru a plăcea prin ele lui Dumnezeu, cu hotărârea ca de acum înainte numai Lui să-I slujească chiar cu preţul vieţii. Atunci în altarul nostru va stăpâni nu egoismul, ci lepădarea de sine şi devotamentul faţă de Dumnezeu, iar în suflet şi în trup vor împărăţi în locul patimilor sfintele roade duhovniceşti: smerenia, blândeţea, înfrânarea, curăţia, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, hărnicia şi celelalte – şi pe toate acestea, pentru Dumnezeu, pentru a plăcea Lui, cu simţământul deplinei dependenţe de El şi al îndatoririlor conştiinţei, le îndreaptă după voia Lui şi spre slava Lui, Arunci se refac în noi cugetarea la Dumnezeu, iubirea de Dumnezeu, devotamentul faţă de Dumnezeu, închinarea la Dumnezeu. Dumnezeu începe să împărăţească în noi, iar tot ce este potrivnic Lui, neplăcut Lui, de Ia mic la mare, înăuntru şi în afară, este alungat şi nimicit. Iată şi împărăţirea lui Dumnezeu în noi!

Să nu cugete cineva: „Numai dumnezeiescul şi numai Dumnezeu… şi nimic altceva… nimic din bunătăţile acestei lumi, care ne înconjoară… ce greutate, ce uscăciune, ce lipsă de bucurie să trăieşti aşa!” Dimpotrivă, tocmai aici este locul nostru, raiul nostru, când năzuim către Dumnezeu şi îndreptăm totul spre a plăcea doar Lui. Pentru că atunci când are loc în noi asta, nici Dumnezeu nu rămâne spectator exterior al acestor schimbări din noi, ci însuşi Se pogoară la noi şi Se uneşte cu sufletul nostru. Iar unde este Dumnezeu, acolo este fericirea. Ca mirele şi mireasa care se iubesc, aşa de fericite sunt sufletele care s-au unit cu Dumnezeu prin aceea că şi-au închinat viaţa Lui. Trebuie doar să respectăm cu stricteţe condiţiile aceste uniri şi îndatoririle pe care le implică ea. Apostolul a zis: căci sunt gelos pe voi (credincioşii nou-convertiţi) cu gelozia lui Dumnezeu, fiindcă v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită (11 Cor 11, 2).

Ştiţi care sunt simţămintele miresei faţă de mire?! Aceleaşi simţăminte trebuie să le aibă şi sufletele noastre faţă de Hristos Domnul. Miresei nici prin cap nu-i trece să se uite la altceva şi altcineva, ea se gândeşte doar la mire, nutreşte simţăminte de dragoste numai faţă de mire. Aceeaşi dispoziţie trebuie s-o avem şi noi faţă de Domnul. Şi abaterea doar cu gândurile la altceva în afara Lui nu numai cea cu simţămintele şi dispoziţiile sufleteşti, este deja încălcare a legăturii de nuntă cu El Domnul Dumnezeul tău este Dumnezeu gelos, zice prorocul (Deut. 4, 24). Aşa cum soţul sau mirele e gelos, şi Dumnezeu este gelos pe sufletele noastre. El nu poate suferi când ne lipim inima de altceva în afara Lui, însă după cum prin legea căsniciei soţia sau mireasa, deşi se află în relaţii bune cu toată lumea, este devotată cu inima numai mirelui său ori soţului, aşa şi sufletul, chiar daca se ocupă cu toate cele cu care prin condiţiile sale de viaţă nu are cum să nu se ocupe, lăuntric trebuie să năzuiască tot numai spre Dumnezeu.

Mirele ori soţul nu se uită la cât este de mare sau de măruntă persoana spre care vrea să se abată nevasta ori mireasa Lui, dar nu suferă însăşi această abatere, indiferent de obiectul ei: şi Dumnezeu Se mânie pe suflet dacă acesta nutreşte împătimire faţă do vreun lucru, mic sau mare. Şi el vede toate acestea. Mireasa tot mai poate să ascundă de mire faptul că lăuntricul înşală, însă de Dumnezeu nimic nu se poate ascunde. El vede tot şi nu rămâne nepăsător faţă de adulterul sufletului nostru,  iar atunci trimite şi pedeapsa – la început prin faptul că îndată restrânge revărsarea dărniciei Sale în suflet care odată cu abaterea de la Dumnezeu începe să trăiască o stare de întunecare a gândurilor, de tulburare a dorinţelor, de neorânduială a simţămintelor… şi asta dacă abaterea este mică! Şi atunci, ce să mai zicem de abaterile mari?! Atunci Domnul pleacă… părăseşte sufletul -, divorţează de el, însă atunci când nu Domnul Se uneşte cu sufletul, ştiţi şi voi cine o face. Să ne izbăvească Domnul pe toţi de această nenorocire!

Aşadar, fraţilor, nu este prima dată când aduc vorba despre faptul că nu cu o parte a noastră, ci pe de-a-ntregul trebuie să ne supunem Domnului şi să ne dăruim Lui, pentru ca, dacă nu vă veţi îndupleca să faceţi asta dintre dată, măcar în gând, în sufletul vostru, să începeţi a zice: „Nu se poate, trebuie să-L caut pe Domnul şi să tind numai către EI cu toată fiinţa mea. Nu rămâne decât ori să pier, ori să fac aşa. Nu pot sluji şi lui Dumnezeu, şi mamonei (Mt- 6, 24). Cine nu este cu Mine, a zis Domnul, acela împotriva Mea este, şi cine nu adună cu Mine, risipeşte (Lc. 11,23)” Nu vă înfricoşaţi! Să păstraţi în gând faptul ca o asemenea rânduială de viaţă nu este silnicie, ci ieşire la libertate, nu este necaz, d fericire nu este lipsă, ci intrare în plinătatea bunăstării. Şi, aceasta păstrând în gând, să vă nevoiţi corespunzător cu fapta. Domnul să trimită bărbăţie inimii voastre şi tărie duhului vostru. Amin!

”Știința rugăciunii”, Sf. Teofan Zăvorâtul

Jurnal Spiritual

V-ar mai putea interesa şi aceste articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here