Un ţăran cât o eternitate. Badea Cârţan

0
2020
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

Un ţăran cât o eternitate. Badea Cârţan         

           Stimaţi cititori, v-am mai propus în cele scrise anterior pe aici pe bulevardul virtual al „Jurnalului Spiritual” să ne urcăm în „maşina timpului” şi să ne-aducem aminte de oameni de excepţie care au reprezentat repere fundamentale în existenţa românească. Fie că au fost profesori, oameni politici, ingineri, diplomaţi,  aviatori, generali, avocaţi, medici etc cei pe care i-am adus pe aici în amintire au „plantat” câte o cărămidă solidă la edificiul ţării… Azi vă propun să ne aducem aminte şi de „talpa ţării”, de marele român care a fost Gheorghe Cârţan, cel căruia i s-a spus, ulterior, Badea Cârţan…

            Gheorghe Cârţan este cunoscut şi sub numele de Badea Cârţan, celebru pentru călătoria sa pe jos până la Roma pentru a vedea Columna lui Traian şi alte mărturii despre originea latină a poporului român. A fost un ţăran român autodidact care a luptat pentru independenţa românilor din Transilvania, distribuind cărţi româneşti aduse clandestin din România, la sate. A călătorit pe jos până la Roma pentru a vedea cu ochii lui Columna lui Traian dar a mers pe jos şi prin aproape tot spaţiul românesc despărţit de graniţele timpului său.

          Ştiam de mult că, după decesul său din august 1911, a fost înmormântat la Sinaia iar mormântul i l-am văzut pe vremea când eram mai tânăr, într-o excursie. Ulterior, chiar dacă am trecut de foarte multe ori în goana maşinii pe DN1, pe lângă cimitirul unde-şi doarme somnul de veci, spre ruşinea mea, nu am oprit mulţi ani să-i aduc un salut şi un gând bun… Am „reînnodat” firul şi am făcut-o, paradoxal, acum câţiva ani atunci când, împreună cu un câţiva amici americani, în drum dinspre Bucureşti spre Braşov, căutam în cimitirul din Sinaia mormântul unui pilot militar american mort în captivitate în anii celui de-al doilea război mondial şi ale cărui rămăşiţe nu fuseseră repatriate.

            Atunci am trecut, întâmplător, pe lângă mormântul lui Gheorghe Cârţan şi m-am oprit mai mult timp, după ce am cules din zonă câteva flori de câmp şi le-am aşezat la mormânt. Însoţitorii mei americani m-au „acompaniat” tăcuţi şi a trebuit să le povestesc cine a fost cel la al cărui mormânt mă oprisem. Şi am făcut, cred, o lecţie de istorie bună cu ei pentru că, la întoarcerea cu ei către Bucureşti, mi-au propus să ne oprim din nou la cimitirul din Sinaia pentru a face câteva fotografii la mormântul celui pe care-l căutaseră la venire şi să depună o jerbă de flori… Din autoturism au scos, însă, două jerbe de flori… Una era pentru Badea Cârţan… Şi mai ştiu că pe un perete dintr-o casă din îndepărtatul Texas se află o fotografie în a cărui fundal se află şi crucea de pe mormântul lui Badea Cârţan…

           Gheorghe Cârţan s-a născut în comuna Oprea-Cârţişoara, judeţul Sibiu, la 24 ianuarie 1849, fiind fiul lui Nicolae Cârţan şi al Mariei Budac, o familie cu adânci tradiţii de păstori, care a mai avut alţi şase copii: Măriuţa, Nicolae, Chiva, Ion, Avram şi Arsene.

            În perioada zbuciumată a anilor 1848 – 1849, familia contelui Teleky, mare proprietar de moşii, a părăsit Ţara Făgăraşului şi Transilvania, pe atunci teritoriu al Imperiului habsburgic, plecând la Budapesta, iar Oliver Boier, administratorul pământurilor grofului la Cârţişoara, vinde ţăranilor din terenurile sale, casa grofului fiind cumpărată ulterior de preotul Vulcan din Cârţişoara.

            Încă de pe la vârsta de cinci-şase ani, Gheorghe cunoştea bine toate împrejurimile satelor Oprea şi Streza – Cârţişoara, fiindcă vara căuta cuiburi de păsări, iar toamna culegea fructele pădurii, ca orice copil. Ar fi trebuit să urmeze anii de şcoală dar, din cauza sărăciei din familie şi fiindcă auzise de la alţi copii din Recea că erau pedepsiţi, dacă vorbeau româneşte, Gheorghe nu a mers la şcoală, iar la vârsta de unsprezece ani a plecat, alături de membri ai familiei sale, pe munte cu oile.

           Tatăl său l-a dus la stâna baciului Axente, sub Curmătura Bâlei, unde va deprinde toate cele ale oieritului şi va învăţa să facă brânză şi caş. Stâna avea 2.000 de oi, jumătate fiind ale grofului Teleky, 500 ale administratorului Oliver Boier, iar celelalte, ale locuitorilor din Oprea – Cârţişoara.

           La 23 mai 1867, după moartea tatălui său, Gheorghe Cârţan şi-a luat rămas bun de la mama sa, de la fraţi şi de la surori, şi-a luat cele patruzeci de oi ce-i reveneau drept moştenire de pe urma tatălui şi, pleacă cu turma spre România pentru a vedea ţara în care auzise că trăiesc fraţii săi români, liberi de orice stăpânire străină.

            La sfârşitul lunii mai, Gheorghe Cârţan ajunsese în Ţara Bârsei. Aici l-a cunoscut pe braşoveanul Ion Cotigă, care avea ştiinţă de carte. Acesta urmase liceul şi trei ani la facultăţile de drept şi filosofie iar, din cauza unei boli de plămâni, îşi întrerupsese studiile. Cei doi au făcut legământ să ciobănească împreună. În peregrinările lor împreună, Ion Cotigă îl învaţă pe tânărul Cârţan câte ceva din istoria românilor, câte ceva despre filosofi, apoi îl ajută să înveţe să scrie şi să citească, fiind cel care a influenţat în bine devenirea ulterioară a tânărului Gheorghe Cârţan.
          Aşa a aflat Gheorghe despre Platon şi Socrate, despre istoricii romani şi greci, Titus Livius şi Herodot, dar şi despre Ovidiu, care a murit la Tomis, şi despre Traian şi Decebal – consideraţi părinţii poporului român. Cârţan era fascinat de ceea ce afla, deşi nu pricepea cum de un cioban precum Cotigă putea să cunoască atâtea lucruri. Acesta-i reamintea, din timp în timp că era, totuşi, şcolit, şi optase pentru ciobănie din proprie voinţă. În iulie 1867, cei doi ciobani ajung cu turmele lângă Ciulniţa, unde închiriază pentru mai mulţi ani, un teren pentru stână şi păşuni pentru oi. După câţiva ani, prin 1874, când Gheorghe împlinise 25 de ani, sub îndrumarea lui Cotigă, ajunsese să scrie şi să citească bine.

           În anul 1870 Gheorghe ajunsese la vârsta încorporării în armata austro-ungară, iar pentru a evita acest lucru, a rămas în continuare în România şi timp de mai mulţi ani nu a avut nicio ştire de acasă. Cuvintele lui Mihail Kogălniceanu spuse la 9 mai 1877 că: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare… suntem o naţiune liberă şi independentă”, au ajuns şi la cei doi ciobani şi le-au trezit sentimentele de români.

         Cei doi prieteni, Cârţan şi Cotigă, fără să mai stea pe gânduri, au hotărât să ia parte şi ei, după puterile lor, la efortul de război al ţării. S-au prezentat la „Comandamentul etapelor”, aflat la Buzău, şi au predat armatei române, în cadrul rechiziţiilor, 1.200 capete de oi şi nutreţul strâns pentru iarnă. Pentru stână au reţinut doar 2 berbeci şi 30 de oi. Un gest deloc simbolic dar încărcat de simboluri!…

         Gheorghe Cârţan pleacă voluntar în armata română şi este repartizat la Roşiorii de Vede unde este instruit în timp ce Războiul de Independenţă al României era în plină desfăşurare. Nu a mai ajuns să lupte efectiv pe câmpul de luptă, războiul încheindu-se înainte ca el să fi terminat instrucţia.

         La 12 iulie 1878 este lăsat la vatră din armata română, apoi Gheorghe, cu dor de casă, a pornit spre Transilvania, dorind să ajungă pe meleagurile copilăriei. În răstimpul în care fusese plecat, mama lui murise. Însă, în răstimpul în care el nu se prezentase pentru încorporare acasă, cazul lui devenise unul complicat, întârziase nu mai puţin de opt ani în a-şi face stagiul militar obligatoriu la „stăpânirea chezaro-crăiască” şi era ameninţat cu spectrul închisorii.

           Pentru a scăpa de detenţie, a fost nevoit să se prezinte la Făgăraş, unde a fost încorporat şi repartizat la Regimentul 31 Infanterie de la Zemm, lângă Belgrad, iar apoi a ajuns în Bosnia – Herţegovina, unde erau trimişi, de regulă, recruţii români. Gestul său de prezentare pentru satisfacerea stagiului militar obligatoriu a avut ca substrat şi dorinţa de a avea toate actele în regulă, pentru a se lăsa de ciobănit şi de a răspândi legal cartea românească în Ardeal. În armată, majoritatea ofiţerilor erau austrieci, trupa fiind, de regulă, de alte naţionalităţi, iar instrucţia se făcea în limba germană, aşa că, vrând-nevrând, a învăţat şi limba germană.

           La 8 mai 1881, a fost lăsat la vatră după alţi trei ani de serviciu militar. A plecat în aceeaşi lună înapoi la Ciulniţa, în România. Cât timp a călătorit Cârţan, Cotigă a îmbogăţit turma de mioare. Au decis, totuşi, să-şi vadă fiecare de drumurile lor în viaţă şi să se despartă. Cârţan a luat numai o treime din turmă, adică 400 de oi, 2 măgari şi 2 câini, restul i-a rămas lui Cotigă. S-au despărţit, dar se zice că au rămas prieteni, iar Gheorghe s-a întors în Transilvania cu cele 400 de oi care îi aparţineau, în primăvara anului 1882.

       Gheorghe a fost amendat de mai multe ori pentru că oile sale au păscut pe pământurile unor saşi, ajungând să plătească despăgubiri mult mai mari decât pagubele făcute de oile lui, astfel că, la scurt timp, a rămas fără nicio oaie.            După judecăţi şi plângeri nerezolvate, fiindcă nu i s-a făcut dreptate, Gheorghe a plecat la Viena pentru a se înfăţişa împăratului, dar nu a reuşit, iar fiindcă a fost prea insistent, a fost urcat în tren cu forţa de către poliţie şi trimis acasă. Toate pagubele, umilinţele şi, nu de puţine ori, bătăile l-au transformat pe Cârţan într-un aprig luptător pentru libertatea românilor ardeleni.

           În mai 1894, a participat, la Cluj, la procesul memorandiştilor, motiv pentru care este arestat şi bătut de jandarmi, pe motiv că nu era posibil ca un simplu cioban să asiste din proprie iniţiativă la un proces politic atât de important. După bătaia încasată a plecat din nou la Viena, unde intră în audienţă la împărat, care îi promite tragerea la răspundere a vinovaţilor.

         I-a vizitat la închisoarea din Vac din Ungaria pe memorandiştii condamnaţi la detenţie. Datorită deselor lui apariţii, directorul închisorii l-a bănuit că ar fi spion; în consecinţă, nu i s-a mai permis accesul în incinta penitenciarului. În această situaţie reacţia lui Cârţan a fost pe cât de neaşteptată pe atât de impresionantă… Ca să arate că nu i-a uitat pe martirii neamului, s-a aşezat liniştit la poarta de intrare în închisoare şi scoţând fluierul din şerpar a început să doinească de jale, timp îndelungat, spre surprinderea trecătorilor unguri din afară şi spre mulţumirea celor întemniţaţi, ieşiţi în curte, şi asupra cărora acest semn de viaţă, transmis peste ziduri, produsese o profundă impresie.

          În ianuarie 1895, Badea Cârţan merge pe jos la Bucureşti, pentru a vedea statuia lui Mihai Viteazul, despre care aflase că era un mare erou al românilor. Neavând unde să doarmă, Gheorghe s-a culcat în zăpadă, după cum era obişnuit ca cioban, iar dimineaţa este văzut de Ion Grama, om de serviciu la Liga Culturală, care îi facilitează întâlnirea cu profesorul V. A. Urechia, preşedintele Ligii şi cu profesorul Grigore Tocilescu. De la aceşti distinşi profesori află Cârţan multe lucruri despre daci şi romani şi despre istoria românilor. Cu sprijinul acestora, Badea Cârţan a vizitat muzeele din Capitală, Ateneul Român, Universitatea, Academia Română, şi i-a cunoscut pe Valeriu Branişte şi Constantin Mille, pe Nicolae Iorga, George Coşbuc, Ştefan O. Iosif, pe Spiru Haret, Take Ionescu, Constantin Morţun şi I. C. Brătianu şi pe mulţi alţi oameni de seamă. Aşa a ajuns Badea Cârţan cunoscut în întreaga ţară, prin mijlocirea celor cu care s-a întâlnit şi care i-au făcut publică povestea vieţii.

          A urmat, în ianuarie 1896, plecarea pe jos la Roma, unde dorea să vadă Columna lui Traian, cu sprijinul profesorului Urechia, cel care i-a oferit susţinere morală şi financiară precum şi câteva scrisori de recomandare. A stabilit să plece în ziua de 1 ianuarie 1896. S-a întors la Oprea-Cârţişoara să se pregătească de drum. Omul care dormea în zăpadă nu se speria de iarnă. Pentru el podurile de gheaţă de peste râuri îl ajutau să scurteze drumul. În drumul său lung poposea noaptea la marginea localităţilor unde oamenii săraci erau cu suflet bun şi-l ajutau. Nu cerşea niciodată nimic. Plătea totul cu muncă la cei care-l găzduiau şi îi dădeau mâncare şi merinde.

           A trecut prin Timişoara, Szeged, Budapesta, Viena, Salzburg, Innsbruck, Genova, ajungând la 15 februarie, la Roma. Pe lungul drum rupsese patru perechi de opinci. Ajuns în faţa Columnei a îngenunchiat, a scos din săculeţul din desagă şi a presărat pământ şi boabe de grâu aduse din Oprea-Cârţişoara, prinos pentru marele împărat. Apoi s-a culcat la picioarele Columnei, unde a dormit până a doua zi. Dimineaţa, la trezire, a observat că era înconjurat de o mulţime de oameni, iar unul dintre ei, văzând costumul popular românesc al lui Gheorghe, a exclamat: „un dac a coborât de pe Columnă”. Asemănarea dintre Cârţan şi dacii sculptaţi pe Columnă era evidentă.

            Astfel, Badea Cârţan a devenit celebru şi în Italia, mai multe ziare scriind despre el. Scriitorul Duiliu Zamfirescu, ministrul reprezentant la Legaţia României din Italia, aflând de scopurile vizitei ciobanului român, i-a oferit sprijin şi găzduire şi i-a mijlocit întâlnirea cu personalităţi italiene, cu profesori universitari, gazetari, oameni de artă, deputaţi şi senatori, fiind considerat „un sol al poporului român”. După ce vizitează mai multe oraşe din Italia, în 3 martie 1896 părăseşte Veneţia şi porneşte spre casă încărcat cu daruri scumpe: cărţi şi tablouri.

            La 18 martie 1896, se află din nou la Bucureşti, ca oaspete al profesorului V. A. Urechia. După ce se întoarce la Cârţişoara, la 10 iunie 1896 este arestat de jandarmii unguri, este bătut crunt şi i se confiscă fotografia cu Columna lui Traian, alte fotografii primite cadou în Italia, dar şi cărţile pe care le avea la el. După ce este trimis în faţa judecătorului, unde este întrebat despre legăturile sale cu Roma şi România, este eliberat după două zile. Nu i-au înapoiat lucrurile, fireşte!

           În luna august a anului 1896, Gheorghe a plecat spre Paris, via Viena, unde depune o nouă plângere la împărat, în care vorbeşte despre tratamentul la care este supus acasă. La Paris a stat de la 10 la 19 august. De aici trimite o scrisoare ziarului „Universul” în care scria: „Sunt vesel că francezii m-au cinstit foarte mult, ca pe un frate. Mi-a plăcut Franţa şi francezii şi nu voi muri până n-oi vedea Parisul. Trăiască familia Romei şi prietenii românilor”. Românii aflaţi aici, mai ales studenţi, l-au condus să viziteze muzeele pariziene, iar Emil Picot, profesor la Şcoala de limbi orientale, l-a prezentat studenţilor francezi.

         Au urmat alte călătorii în Belgia, la Ierusalim şi apoi, din nou, la Roma. În septembrie 1899, la Roma a avut loc al XII-lea congres de istorie al orientaliştilor, la care au participat peste 700 de delegaţi din 40 ţări, ţara noastră fiind reprezentată de o delegaţie condusă de profesorul Urechia şi de Badea Cârţan, sosit aici din proprie iniţiativă.

          Senatorul şi profesorul Angelo Gubernatis a propus ca Badea Cârţan, îmbrăcat în portul lui naţional, de cioban român, să fie cel care va depune coroana de lauri din partea membrilor congresului, la Columna lui Traian. În această perioadă, Badea Cârţan a început să transporte din România în Transilvania, pe cărări de munte puţin umblate, cărţi şi alte tipărituri – toate donate – pentru elevii şi studenţii români ardeleni, în contextul în care orice scriere care pomenea de istoria românilor era interzisă în imperiu.

         La 2 iulie 1904, Badea Cârţan a participat la Serbările de la Putna, care comemorau 400 de ani de la moartea voievodului Ştefan cel Mare, de unde a plecat cu o grămadă de cărţi donate de folcloristul Simion Florea Marian, pentru „fraţii ardeleni”. În decembrie 1904, Badea Cârţan a ajuns la Cârţişoara, unde îşi găseşte casa devastată de jandarmi, care îi confiscaseră toate cărţile româneşti.

         Au urmat alte nenumărate percheziţii, confiscări şi arestări, la una dintre aceste reţineri, în 15 decembrie 1905, fiind confiscate 4000 volume tipărite în limbile română, maghiară, germană, franceză şi italiană, ducând numărul total de volume confiscate la 7.000. După mai bine de trei luni de cercetare, la 25 martie 1906, Parchetul general din Tg. Mureş redactează actul de acuzare nr. 893 în cauza penală privindu-l pe G. Cârţan, rechizitoriul recomandând ani grei de închisoare, pentru delictul de agitaţie împotriva statului şi răspândirea de cărţi interzise.

         Între timp avusese loc, pe fondul unui context politic mai larg, o întrevedere a oficialităţilor maghiare cu împăratul Franz Joseph, care a decis ca toate procesele politice deschise în perioada 21 iunie 1905 – 15 aprilie 1906 să fie revocate. După zece zile de la întâlnirea amintită, la 27 aprilie, preşedintele Tribunalului Braşov comunică oprirea procesului, iar la 5 mai anunţă renunţarea la acuzare din considerente politice, în aceeaşi zi Cârţan fiind eliberat, după ce a fost obligat să semneze o declaraţie prin care se obligă să renunţe la toate cărţile şi sumele de bani confiscate şi la eventuale despăgubiri. Acţiunea penală împotriva lui Badea Cârţan se transformase într-un proces al cărţilor româneşti, care va dura un an de zile şi care se va finaliza prin arderea acestora.

         Badea Cârţan şi-a petrecut ultimii ani din viaţă călătorind neobosit între Ardeal şi România, fiind hăituit în continuare de autorităţile maghiare. El se interesa de situaţia şcolilor confesionale româneşti, folosind legăturile sale cu înalţii ierarhi ai bisericii ortodoxe. În Bucureşti, porţile palatului regal îi erau întotdeauna deschise şi însuşi regele Carol I nu evită să stea de vorbă cu ciobanul îmbrăcat în sarică şi încălţat cu opinci.

            În iarna anului 1910, în timp ce se îndrepta spre Ardeal, în zona Poiana Bălţii, Badea Cârţan a fost surprins de o avalanşă de zăpadă, care l-a ţinut îngropat timp de trei zile, şi din care a ieşit cu mare greutate. Scapă cu greu şi se întoarce în sat unde rudele şi prietenii îl tratează ca să se vindece de congestia pulmonară până în primăvara lui 1911.

          În iulie 1911 pleacă din nou spre România, însă la câteva zile ajunge la Poiana Ţapului, unde primise găzduire în casa doamnei Lahovary, soţia ministrului nostru la Roma. Aici este chemat un medic care realizează că zilele lui Badea Cârţan sunt numărate. Scriitorul Mugur Gheorghe, care i-a privegheat ultimele clipe din viaţă, i-a spus: „Bade Gheorghe eşti un erou. Ai luptat toată viaţa ca nimeni altul, pentru ţara şi poporul românesc. Urmaşii nu te vor uita!”.

           La 7 august 1911, Badea Cârţan trece în eternitate, fiind înmormântat în costum mocănesc şi cu căciulă ciobănească, în cimitirul din Sinaia. I-au fost alături, pe ultimul drum, doamna Lahovary, sute de intelectuali şi locuitori din Sinaia, Buşteni şi Poiana Ţapului. La căpătâiul său au luat cuvântul personalităţi culturale şi politice care au elogiat întreaga viaţă a celui dispărut.

            Pe crucea de piatră de deasupra mormântului său stă scris: „Aici doarme Badea Cârţan, visând întregirea neamului său”. Badea Cârţan nu a fost niciodată căsătorit şi nu a avut urmaşi. Preotul Vulcan din Cârţişoara, cel care l-a susţinut permanent pe Badea Cârţan, a murit în anul 1938, nu înainte de a comunica fiicei sale dorinţa sa de a fi donată casa părintească pentru a se amenaja în ea un muzeu în aintirea marelui patriot care a fost Badea Cârţan.

            Astfel că, într-o curte largă, în care se află o casă ţărănească cu cerdac, pe două laturi ale ei, se află acum „Muzeul Etnografic şi Memorial Badea Cârţan” din Cârţişoara, înfiinţat în anul 1968, în care sunt expuse icoane pe sticlă, lucrate de Matei Păcuraru – Ţimfora şi de fiul lui Ion, amândoi din Oprea – Cârţişoara. Mobilierul este format din scaune, blidare şi lăzi de zestre, iar într-o altă încăpere sunt expuse pahare, sticle, căni şi alte obiecte ale manufacturii sticlăriei de la Cârţişoara.

         Pe pereţi se află expuse cahle de teracotă de fabricaţie locală, cu o vechime de peste două sute de ani. În cea de a treia încăpere sunt păstrate amintirile lui Badea Cârţan, câteva cărţi colectate de el şi salvate de la confiscare şi ardere, portrete şi fotografii. Aici pot fi admirate, printre altele, „Cronica” lui Şincai, „Descrierea Moldovei”, a lui Dimitrie Cantemir, „Crestomaţia română”, de I. Menliu sau „Istoria sfîntă a Noului Testament” – datată 1898. Prin întreaga sa existenţă, prin credinţa şi valorile sale de ţăran simplu, Badea Cârţan a rămas o figură de excepţie pentru istoria neamului românesc.

          Despre cele privitoare la viaţa şi faptele lui Badea Cârţan puteţi citi în multe surse dar cele enumerate mai jos sunt, în opinia mea, bune şi veridice:
Surse:

Metea Octavian, Patriotul Badea Cârţan, Editura Militară, 1972

CărăbişVasile, Badea Cârţan. Propagandist de cărţi româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985

Suciu, Ştefan, Procesul lui Badea Cârţan, Braşov, 2000

Ţeposu, Otilia, Urme de opinci în istorie: Badea Cârţan, Formula AS, nr.716/2006

https://adevarul.ro/locale/sibiu/cine-fost-adevarat-badea-cartan-taranul-carturar-invatat-citeasca-ciobanie-devenit-celebru-drum-jos-roma-1_57483ef35ab6550cb85bf0d7/index.html

http://www.rador.ro/2017/08/07/portret-badea-cartan-cel-mai-citit-dintre-taranii-romani-un-militant-pentru-reintregirea-neamului/

https://momenteistorice.ro/badea-cartan-un-dac-coborat-de-pe-columna-lui-traian/

https://www.sibiul.ro/personalitati-sibiene/badea-cartan.html

Gânduri bune tuturor din „pridvorul” de sub Tâmpa!

Al dumneavoastră,

Nicolae Uszkai

Alte articole găsiţi aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here