„Un plan de foc…”

-Sfinţia voastră, am vrea să spuneţi un cuvânt de îmbărbătare, mai ales pentru călugări, pentru apărarea Ortodoxiei, în aceste vremuri apostolice pe care sfinţia voastră aţi spus că le trăim. Ce anume trebuie să facă, cum să gândească, cum să acţioneze, pentru că foarte mulţi se gândesc că trebuie să facă ceva, adică să nu stea şi să rabde…

-Eh, sigur că fiecare, unde se găseşte, poate să facă ceva. Dar răspunsul mai complet la întrebarea asta e că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Nu se poate rezolva problema, omul fiind izolat de restul credincioşilor, de restul lumii, de restul – de cei care au pretenţia că există şi ei, cu probleme motivate şi adevărate, zic ei. Să te pui tu la punct, ăsta-i răspunsul. Cu orice chip! Dacă te găseşti vinovat cu ceva, îndreaptă-te cu orice chip.

Noi, din punct de vedere global, răspundem de toate păcatele lumii, dar consecinţa o trage cel care greşeşte. Că, dacă mie-mi pare rău că ţi-ai scos un ochi, e altceva, dar tot rămâi chior! Consecinţa o trage insul care nu se astâmpără-Hristos a suferit, a făcut… Dacă nu te astâmperi acum, am făcut tot ce Mi-a fost cu putinţă – zice Hristos – Mi-am vărsat ultima picătură de sânge, răspundeţi voi. Deci, ne-a dat să înţelegem că fiecare dintre noi să ne punem la punct. Repet, ne facem amplasament de tun, că, amplasament fiind, trage Hristos cu tunul. Amplasament înseamnă că te aruncă – că are recul tunul, te aruncă; faci o groapă în pământ, să lovească în pământ. Dar să punem noi spatele ca sprijin, ca Mântuitorul-Dumnezeu să tragă. Amplasament de tun se numeşte.

Şi sigur că, acolo unde suntem, n-o să fim fără un plan strategic; e marea greşeală în luptă, în război. Există un plan de foc, în armată, pe care-l aplicăm şi aici: determinarea precisă a poziţiei tale. Sunt creştin. Sunt preot, sunt monah, ce sunt, dar sunt creştin! Determinarea precisă a inamicului în armată, în planul de foc. Da, dar inamicul nu e turcul, nu e rusul, este diavolul.

Determinarea precisă a distanţelor. Că, dacă Ştii că sunt trei sute de metri, pui înălţătorul sus la trei sute de metri, să bată direct acolo. Dar, de ce e interesant să cunoaştem distanţele? Uite ce spune Sfântul Antonie cel Mare: „Care este păcatul de care să ne ferim cel mai întâi şi mai întâi?” Ei au ,nceput să răspundă: „Curvia, mândria, hoţia…” Dom’le, sunt mari, într-adevăr, dar mai întâi şi mai întâi, care e?” N-a ştiut nimeni. „Cel care e mai aproape de tine, de ăla să te fereşti.”

Dom’le, oarecine a poruncit să te omoare cineva. Tu apără-te de mâna care te taie şi pe urmă te gândeşti la cel care a poruncit. De păcatul care e aproape de tine, de ăla te fereşti. N-o să mă feresc de hoţie, când eu sunt cinstit. Mă feresc de altul care mă atacă, care s-a apropiat de mine. Şi, al patrulea, folosirea cu mai mult folos a armamentului care neutralizează sau care distruge inamicul. în cazul nostru, nu e tunul, nu e glonţul, nu! Este rugăciunea, postul. Astea ar fi înarmările noastre cu privire la inamic. Dar toate aceste lucruri nu se pot face fără ajutorul lui Hristos. Fără de Mine nu puteţi face nimic!

Acestei lumi îi lipsesc cuvintele astea, unde se vede prezenţa indiscutabilă a Mântuitorului în viaţa noastră. Că dacă spune: Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea, e prezent în toată gândirea şi-n tot ce facem, că El ne guvernează.

Uite, s-a făcut un sinod la Cartagina, la 419, sinod local. Obiectul principal al sinodului în discuţie au fost cuvintele acestea: Fără de Mine nu puteţi face nimic! Vezi câtă atenţie a dat Biserica la toate cuvintele Mântuitorului? Că sunt cuvinte divine! Şi un canon zice aşa: „Dacă zici că totuşi poţi ceva prin puterile tale (fără de Mântuitorul), anatema să fii!” Dar, dacă mă găsesc la canonul ăsta, schimb puţin obiectul de discuţie, şi la un alt canon zice aşa: „Când zici Tatăl nostru, «şi iartă-ne nouă greşelile noastre», dacă tu zici aşa, că aşa e rugăciunea, nu că eşti vreun păcătos, anatema să fii!” Adică, zi-i Tatăl nostru, iartă-mă pe mine, păcătosul! Nu zi acolo ca o morişcă! Viaţa, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, trebuie trăită, trebuie recunoscută, trebuie identificată. Starea de prezenţă a noastră, cum ne găsim, este singura soluţie de a ajuta lumea, la toată depravarea morală, la atâtea concepţii amestecate care au apărut acum, prin punerea ta la punct. Pentru că tu eşti un microcosmos în care se oglindeşte un macrocosmos, o lume întreagă. Fiinţa omenească înseamnă universul întreg.

Omul este singura verigă posibilă de legătură între Dumnezeu şi creaţie. Omul! I s-a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie. Omul e stăpânul universului. Umanitatea este superioară anghelităţii, îngerilor după fire, după creaţie. Nu comparăm lucrarea pe care o au îngerii, extraordinară, nu ne putem băga… Dar ei pot să facă lucrul ăsta, pentru că sunt extrem de curaţi şi de uniţi.

Dar omul e arhon, e stăpân, cum zice grecul. El este stăpânul. Când iese la vohod, preotul, •nainte, zice şi rugăciunea asta: „Doamne, lasă să lntre şi îngerii cu noi!” – deci îngerii care sunt de faţă, că şi ei sunt slujitori, dar sunt la dispoziţia preotului. Va să zică, omul este cel care ţine locul lui Hristos întru totul. Dar homo homini lupus, cum se spune, omul e lup pentru om, nu e corect în lumea creştină.

Omul e dumnezeu pentru om. Când vezi un om, zici: „Uite un dumnezeu!” Aşa că, acolo unde ne găsim, unde eşti tu, e o lume întreagă. Pune-te la punct! Fără duşmănie, fără nimic. însă avem voie să ne apărăm de tot ce ne atacă: de păduche, de şarpe, de lup, de urs… Eu am fost în situaţia asta foarte des, şi am luat toate măsurile; n-am ajuns să mă lupt cu nişte lupi de care, în sfârşit, nu mai scăpăm dacă… Dar am văzut cum m-a ajutat Dumnezeu. Mi-a pus un urs mâna pe umăr, uite aşa m-am dezechilibrat! Şi atunci am văzut că Dumnezeu a rânduit asta. Să-mi intre în cap, să înţeleg ce putere are fiara, să dai cu pieptul…

– Când aţi fost în munţi?

-în munţi, în munţi, da. Aşa că vă daţi seama… Harul lui Dumnezeu nu vine la toţi milogii şi la toţi care… Vine la eroi! Harul e de natură divină, cum spunea Sfântul Grigorie Palama. Harul nu-l împrăştie Dumnezeu ca să-şi bată joc ticăloşii» beţivii, pătimaşii de el. îl dă acolo unde e fructificat. Harul acesta care vine absolut la toată mişcarea noastră este de la Dumnezeu dat. Dacă nu este, înseamnă că nu-l meriţi cu niciun chip, pentru că a” călcat un cuvânt care spune: „Dumnezeu poate să facă orice, dar un lucru nu poate: să-Şi calce cuvântul.” Am zis aşa, aşa e! A apărut iadul, dacă n-ai respectat [porunca dumnezeiască – n.n.]. Se înţelege că raiul e plin de păcătoşi pocăiţi. Şi iadul e plin de păcătoşi nepocăiţi. N-au respectat cuvântul lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu nu putea să facă concesii. Aşa a apărut iadul, care e cea mai mare durere a lui Dumnezeu. Iadul…

-Sfinţia voastră, spuneaţi odată de planul de foc, şi~n lumea duhovnicească. O întrebare în cadrul ecumenismului acesta agresiv: care este planul de foc pentru a ne apăra în faţa acestor situaţii?

-„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” – atât!

-Totuşi, sunt mulţi, mai ales călugări, sau şi creştini, care se întreabă ce să citească mai mult, ce să facă…

-Ai luat poziţie de atac prin întrebarea asta, ştii…

-E o întrebare care se pune, sfinţia voastră, pentru că au fost interziceri de a…

-Dragă, să respecte viaţa creştină: să fie cinstit, să fie serios, să se spovedească des, să dea atenţie, să propovăduiască, prin mişcarea lui ” cum mi-a spus cineva ieri, un creştin de o mare rumuseţe. Era o fată asta, cu foarte multe studii, şi s-a amorezat de omul ăla foarte credincios.

El, săracul, nu ştia că e admirat. Nu lipsea de la biserică, mişcările lui foloseau, nu erau demon-strative, nu era să facă… era un trăitor profund. Non multa, sed multum – nu multe, ci mult! Nu multe, ci mult trăia. Va să zică, poziţia asta de a trăi serios, cu gând mântuitor, asta este ceea ce avem de făcut.

Ce putem face? Să se închine corect, să răspundă imediat, să nu fie laş, să apere adevărul când e provocat, şi nu este permis de altă natură – acuma depinde şi de calitatea luptătorului. Că, dacă luptă fără un plan, fără o strategie, face o mare greşeală. Vorbeşte când ai efect, taci când trebuie să taci. Şi ca metodă, înconjurat, încolţit, să zic aşa, fiind de eretici, un singur lucru, în faţa lumii: „Dom’le, eu mă închin şi tu nu te închini.” Lucrul ăsta când îl faci, toţi văd, că ăştia nu spun că sunt împotriva crucii. „Eu cred în Maica Domnului, dumneata nu crezi în Maica Domnului.” Şi, gata, atât!

Ceea ce ştie toată lumea. Eu m-am găsit în situaţii din astea. Am procedat cu strategie. La Paşcani, în spate, acolo – că am zis: „Dacă voi avea o putere, desfiinţez gara asta Paşcani!” Dom’le, se aşteaptă, nu glumă, acolo! Când m-am dus în spatele gării, lume, acolo, mai era şi unul, propovăduia acolo, un eretic. Când m-a văzut pe mine cu chipul meu aşa, ăla a început să se teamă. Nici eu nu stăteam pe loc, mergeam cu nădejde acolo. El vedea: „Ăsta vine să se lupte cu mine.” Pentru că întotdeauna neadevărul e temut. Dracul se teme permanent, Dumnezeu decla-rându-se după bunul lui plac. „Eşti Dumnezeu, urlătorule?” – aşa de fricos şi de nu ştiu ce…

Şi n-am făcut altceva, decât: „Ce spune?” – era vorba de cruce. Eu m-am închinat. „De ce nu te închini?” Când eu am făcut cruce, toată lumea s-a închinat, adică ceea ce ştiau ăştia toţi, că eu vreau să-i scap pe ăştia de… strategia lui. Şi zic eu: „Ce spune… la uite ce zice ăsta…” Dar el ştiţi ce mi-a spus? Zice: „Citiţi de pe Biblia dumneavoastră!” Eu, printr-o întâmplare, aveam Noul Testament la mine. Printr-o întâmplare! Că nu ştiam că o să dau ochii cu el… Când a văzut că scot Noul Testament, a văzut: „Ăsta e pregătit să mă omoare!” Şi de cruce, ştii, unde spune sfântul apostol că crucea pentru noi este salvare, în sfârşit, este biruinţă, iar pentru duşmani e stricăciune?

Strategia în luptă joacă un rol important. Că s-ar putea întâmpla… lucrul pe care l-a folosit şi Ştefan cel Mare: făcea numai amăgiri cu apariţia unor soldaţi pe aici, pe colea, şi credeau turcii că acolo e armata, dar erau amăgiţi. Armata era în altă parte, dar i-a dus unde a vrut, la Podul înalt, la Vaslui, acolo. Eu am fost la podul ăla, acolo. Aşa… Ş’ i-a băgat într-o mocirlă, i-a nimicit. În tot ce facem, în suflarea şi-n răsuflarea noastră duhov-nicească, trebuie să ai şi strategie în luptă.

Lumea poate să nu înţeleagă de ce spun lucrul ăsta, dar, uite, spun aşa: Vivos voco. Mortuos plango. Fulgura frango – asta înseamnă pe latineşte că bătaia clopotelor „cheamă viii, plânge morţii, împrăştie viforele”. Dacă aude bătaia clopotelor şi are o tresărire, e prezent. Dumnezeu nu are nevoie de cuvintele noastre. Are nevoie de inima noastră. O stare de prezenţă continuă este obligatorie. Şi este şi iubită de Dumnezeu inima trează.

-Mai ales că acelora dintre monahii mai tineri sau dintre creştinii… nu cu o vârstă de ani de duhovnicie, care au vorbit Împotriva ecumenis-mulul, sau au luat o anumită atitudine, li s-a spus că nu sunt în ascultare, că nu au dragoste sau că nu sunt pregătiţi. Şi ei îşi pun întrebarea: oare nu este adevărat?

-Dacă-mi ceri numai un cuvânt, este uşor de spus, dar şi greu de priceput: nu există tinereţe şi bătrâneţe în materie de credinţă.

-Da… cu o vârstă mai… Pentru că: „Cine eşti tu ca să vorbeşti?”, li se spune.

-Frate scump, un băiat, cu hotărâre de monah, n-a plecat la mănăstire că n-avea ce să facă în lume, astea sunt cazuri foarte rare; a plecat cu un duh serios, să fie mai mult ceva pentru trăire i

Dumnezeu. Eh, ăsta înseamnă că are foarte mare dar şi, când a intrat pe poarta mănăstirii, trebuie să se înhame la voturile călugăreşti. Tânăr sau bătrân, frate, ce-o fi!

Are răspundere. Că-I călugăreşte sau nu… poate nu călugărie vrei mai mult, dar, ca să se împlinească Scriptura cu călugăria, avem şi călugări, şi fraţi, şi rasofori, şi asta face parte din strategie…

-Dar acest lucru nu intră în contradicţie cu votul ascultării? Mai ales pentru problema actuală, mai ales a monahilor, că, dacă eşti creştin, nu eşti monah, nu poate să spună că: „Ai spus asta, nu ai ascultare.” Dar monahilor care au vorbit împotriva ecumenismului, doar ştiţi sfinţia voastră, li se spune: „Nu mai vorbi, pentru că trebuie să faci ascultare!” Sunt cazuri concrete, sfinţia voastră, chiar a fost interzisă în unele locuri cartea sfinţiei voastre /Singur Ortodoxia – n.n.] şi trebuie să facă, li se impune o anumită ascultare.

-Frate scump, oprirea cărţii… a început să usture, de aia o opresc.

-Da, sfinţia voastră, dar sunt călugări care-şi Pun întrebarea: „Ce să fac, să fac ascultare sau să nu fac?”

-Dragă, e o înţelegere greşită şi o întrebare oarte gratuită şi de şcoală primară: „Dragă, nu oculţi fără Hristos! Numai şi numai în Adevăr asculţi! Dar te duci la mănăstire ştiind că e numai şi numai Hristos.” Nu sunt alte învăţături, [cum ar fi – n.n.] „ascultare cu orice chip”. Dar… uite, să-ţi dau un exemplu. A plecat un frate de mănăstire cvasi simplu – o, sancta simplicitas! Sfântă simplitate! – şi era o înţelegere ascunsă, tainică între toţi: „Dom’le, să zici ca ălalalt totdeauna, pentru pace.” Că pacea e mai mare decât dreptatea de patru ori. Şi ăla cu care era el (erau doi inşi) zice: „Aşa-i că cutare…?” „Aşa e”, zice. Dar ăla zice: „Aşa-i că Hristos n-a fost Fiul lui Dumnezeu?” Ăsta, când a auzit aşa, n-a zis nici aşa e, nici aşa nu e. A tăcut. Pentru că există în noi tot ce ne trebuie să ne mântuim, la măsura noastră. La măsura noastră mă refer şi la înţelegerea noastră. Şi au plecat spre mănăstire, înainte de a intra în mănăstire, un balaur mare şi nemaipomenit şi neobişnuit prin locurile alea a sărit la fratele ăsta. Ţipete, urlete, îţi dai seama! Şi a zis stareţul: „Ce-ai făcut? Ce-ai făcut? Că ăsta-i balaurul celor care se leapădă de Hristos!” El nu L-a mărturisit. Şi acuma… Ăsta este răspunsul la întrebare.

-Exact, sfinţia voastră, da!

-Dom’le, ascult unde nu mi-L ia pe Hristos. Ascult în învăţătura creştină, că de aia m-am dus acolo. Astea sunt accidente în istoria monahismului, în istoria Bisericii noastre, accidente, cu trădarea. Trădarea lui luda a confirmat mai mult ca orice prezenţa divină. Dovada e că a terminat-o la ştreang. Va să zică, nu există luptă să nu câştige Adevărul, dar apără Adevărul! Nu asculţi fără adevăr! Acuma, se poate întâmpla să faci nişte ascultări care depăşesc puterile. în mănăstire, ascultarea nu se măsoară cu puterea. „Dă piatra aia la o parte” – care e de cincizeci de oameni. Nu zici: „Nu mă duc, că e mare!” Te duci. Ai zis, piatra s-a şi dat. Avem de-a face cu puteri divine în toţi paşii şi puterile noastre.

Că Dumnezeu dă contur tuturor momentelor istoriei, e absolut peste tot! Nu se mişcă fir de păr, deci nu se mişcă nici fir de iarbă, nici frunză, fără voia lui Dumnezeu, când bate vântul. Ştie de toate. „E de necrezut!”, zice omul. Dar când a creat lumea, pe aia cum o crezi? Şi avem atâtea semne, că nu lasă făptura Sa neurmărită şi neajutată, îngeri păzitori, Maica Domnului – care-i supărată pe toţi care nu-i cer nimic; cât poate Dumnezeu cu puterea, poate şi Maica Domnului cu rugăciunea.

Va să zică, ascult, dar numai în cadrul învăţăturii creştine. „De ce ai venit aici?” „Vreau cu orice chip să-l slujesc lui Dumnezeu ca rob, sau ca mireasă a Lui.” Dar nu al dracului, dar nu al altor învăţături, că ştiu că aici voi sunteţi cu marele adevăr; dacă nu e cu marele Adevăr, va pieri.

Se spune, nu ştiu dacă-i adevărat, şi nu aş vrea să fac figuri de stil, că a fost un drac stareţ mai multă vreme într-o mănăstire. Şi au mers lucrurile, dar, când se cânta „Cuvine-se cu adevărat”, ieşea din biserică. A ieşit azi, a ieşit mâine, şi mereu ieşea. A atras atenţia: „Ce-i cu ăstaxle iese?” Şi l-au prins. Va să zică, vă daţi seama că noi nu putem cu niciun chip asculta, că n-am venit aici să fac voia mea. Că, dacă vreţi, în altă ordine de întrebare, nu se merge la mănăstire, ci se merge la tăierea voii, care înseamnă lupta cu Dumnezeu, şi trebuie biruit. E paradox. însă nu te repezi, că o să dai înapoi. 1

Dumnezeu ne-a creat cu voinţă liberă, cu raţiune şi afecte. Aici am putut să tai voinţa liberă, sunt împotriva Creatorului. Dar El e foarte bucuros că-L birui; se cam lasă biruit, ca să mai uşureze niţel din necredinţa unuia când aude aşa ceva. Dumnezeu vrea să fii un erou; un erou nu se teme, nu-i tremură mâna.

Că zice: „Leapădă-te de lume şi de tine!” Ei, lepădarea de tine înseamnă că nu mai ai voinţă liberă. Şi atunci, sigur, eu am venit aici, sunt conştient că eu fac jertfa, că port crucea lepădării de sine şi a tăierii voii. Şi sigur că, dacă îmi spune altceva decât spune Hristos, nu-l pot asculta.

Iam spus patriarhului lustinian – că l-au acuzat de erezie duşmanii lui – şi i-am spus: „Nu vă temeţi, înalt Prea Sfinţia Voastră – aşa se vorbea atunci – că, dacă aţi fi eretic, eu v-aş înfrunta, că nu patriarh înfrunt, ci eretic înfrunt!” Aia e altceva! întrebarea nu e asta. Ca să răspundem corect, trebuie să avem în vedere că astea-s accidentele vieţii, dar adevărul trebuie să troneze oriunde ar fi; ;ă s-a rupt roata la căruţă, că s-a rupt spiţa la laşină, aia e altceva. Dar nu se desfiinţează obiectul în sine, ascultarea în sine, care înseamnă lântuirea noastră. Ăsta e răspunsul: nu ne ducem ;ă ascultăm altceva decât ce a învăţat Hristos. Că tot de aici s-a născut şi monahismul.

Vrei să fii desăvârşit? „Lasă tată şi mamă…”, mă rog! Şi s-a constatat că [ascultarea – n.n.] are o enorm de mare putere. Ascultări ilogice sunt toate. „Du-te, Ioane, şi adună baligi!” – baligi uscate, să facă focul (cu ele). Zice: „Mă trimiteţi acolo, unde e leoaica aia?” „Ce leoaică? Să mi-o aduci legată! Nu există! Nu se poate!” Dar, vezi? Aia nu era un drac. Era un animal, o creaţie – dar şi-un drac dacă era! Ăsta s-a dus cu frânghia… Şi leoaica la el, el la leoaică, leoaica fuge, el a prins-o Şi a legat-o. Eu vă spun: să legi o leoaică este „pgic! Tocmai aici e paradoxul. Tocmai aici e răspunsul, aici e divinitatea, aici e eroismul. Şi, °ând a văzut stareţul că o aduce, a zis: „E un mare ascultător.” Acuma s-a creat o altă problemă. Dacă 0 aduce, o să zică „Ţi-am adus-o, cum ai zis!”, şi

se mândreşte pe undeva. Ca să-l scutească de primejdia asta, i-a zis: „Ţi-am spus să-mi aduci o leoaică, mi-ai adus o căţea! Tu nu vezi?” „A, e căţea!…” Vezi, cât de mult s-a identificat cu porunca stăpânului! Vezi… asta nu înseamnă că e o erezie că nu era voie să facă ascultare… sa lupte cu leoaica… Nu există aşa ceva! Dacă n-ai obstacol, dacă n-ai duşman, că totul e biruinţa in creştin nu se poate întrevedea iad, daca a propovăduit raiul Hristos şi-L ai pe Hristos. Nu se poate concepe nebiruinţă. Astea-s accidente, nebiruintele şi iadul, dar nu e în creaţie, în creaţie e altceva. Noi vorbim de aşezarea noastră, unde ne găsim acolo, ca să fim vrednici de veşnicie. Dar nu avem în vedere accidentele, asta-i nenorocirea. Pricepeţi, nu? Ce să fac dacă…? „Dom’le, scot sabia, lupt şi…” Mori, nu înseamnă ca ai fost înfrânt. E expresia desăvârşită a biruinţei moartea, pentru că viată înseamnă moarte continuă.

– Sfinţia voastră, printre aşa-numiţii adepţi ai ecumenismului, care vor să fie o nivelare la nivel mondial printre ortodocşi, sunt unii care vor sa pregătească un sinod panortodox. Despre treaoa aceasta vorbea chiar şi părintele Iustin Popovici De mult se vorbeşte. Un sinod pan ortodox, care să facă o unire de formă cu Roma, cu catolicism*-Acest lucru s-a mai întâmplat în istorie, în sinoau de la Ferarra-Florenţa, pe la o mie patru sute ?

ceva! Se pune întrebarea dacă se va face aşa ceva.

-S-au făcut fel de fel… şi trădări; s-au făcut fără să mă întrebe nimeni. S-au făcut! Asta e altceva! Dacă acel sinod apără Ortodoxia de la cap la cap, fără să scoată o cirtă din ea, e bun acel sinod. Care, de fapt, nu se face. Sau s-a făcut fără niciun efect sau fără niciun fel de binecuvântare de după ce s-a făcut. Aia se poate să facă. Eu asta am spus, că am simţit întrebarea, am scris lucrurile acestea: nu se poate face o unire decât în adevăr.

-Sunt pregătiri pentru un astfel de sinod, cum s-a mai întâmplat în istorie.

-S-au făcut întotdeauna sinoade false, dracul nu s-a astâmpărat, a intrat în împăraţi şi împă-rătese, însă aia e altceva. Dar loan Gură de Aur a rămas! „Nu accept statuia asta, pentru că aduce după sine închinare la idoli.”

Nu putem accepta decât să se apere Adevărul, cum s-a apărat la toate Sinoadele Ecumenice,’ Pană la 787. Şi uite, citind viaţa Sfântului Vasile şî a Sfanţului Grigorie Teologul, uite, vezi cât de mare atenţie dădeau sinoadelor. Era numai unul la vremea lui. Pe urmă, al doilea l-a făcut Sfântul Grigorie la 318, cu privire la Sfântul Duh; nu se recunoşteau  la primul sinod decât şapte articole din  Crez. Şi s-au mai completat încă cinci şi pentru Duhul Sfânt. Atâta era: „şi întru Duhul Sfânt”. Pe urmă „de la Tatăl purcede”, aşa cum se ştie. Eh, foarte mare atenţie se dădea… Că s-au hotărât nişte lucruri motivate, susţinute, cu interpretarea cea mai justă a lui Hristos. în Duhul Sfânt, că de aia a apărut şi „părutu-S-a Duhului Sfânt şi nouă”, se prevedea în încheierea activităţii sinodului. Aşa că, dacă se discută altceva, nu recunoaştem ca valabil.

Ce pot să spun eu? Pentru că a sosit aici un preot – noi avem hramul la 15 august. Şi s-a întâmplat să fie şi ziua mea de naştere… Stareţa a dat o masă festivă la casa unde sunt arhiereii, acolo. Era şi mitropolitul Serafim care e acum de la Nürnberg, care mi-e fiu de mic… Erau cam la vreo treizeci de persoane distinse din Constanţa, relaţiile cu mănăstirea, lume distinsă. Aproape-i cunoşteam pe toţi, îi ştiam. Şi a apărut un preot de la Paris, român. S-a prezentat, până a dat şi de mine. Eu, mai mititel, eram prin capul mesei, pe acolo, zic: „Arsenie”. „Arsenie? Părintele Arsenie? Părintele Arsenie?” S-a speriat numai de nume! Dar stai să vedeţi, că nu s-a terminat. Şi ce zice părintele, ştii, ca şi cum eu reprezentam toată istoria creştinismului… Aşa-i frumos: orice creştin reprezintă pe Hristos. Am terminat! întru totul! „Ce să spun Apusului din partea părintelui Arsenie?”, [zice – n.n.] el. Zic: „Să vină la Răsărit, fără condiţii şi smeriţi! îi primim cu toată dragostea!”

Mai mult decât ei, noi dorim să ne împăcăm. Dar numai în adevăr. Dar, dacă nu, Hristos S-a dus… Şi cu trădarea lui luda, şi cu lepădarea lui Petru, nu s-a oprit învăţătura creştină. Dar nu s-a putut, vezi, fără intemperii, fără valuri, fără cruce. Nu se poate. Dar astea-s accidente, dar învăţătura rămâne învăţătură întreagă. Unde eşti, trăieşti întreagă învăţătura. Că poate ataca adevărul… Duhul Sfânt suferă… pentru că se trec cu vederea amănunte care sunt importante, pentru că dau formă adevărată a tot ce vrei să spui. Că, dacă nu vezi unele lucruri de formă, se aduc mari neajunsuri de fond.

Şi ăla tot începea să mă atace. Zic: „Ascultă, părinte”, i-am spus eu. Zice: „Păi, au dreptate, părinte!” Zic: „Şi dracul zice că are dreptate! Dracul zice că e Dumnezeu, susţine că e Dumnezeu, uite-te la el!” Scuipat, amărât, băltăţit, de orice creştin, de un firav, de o fetiţă – de Sfânta Iustina, fecioara, ştii, care l-a făcut praf! -, el zice că-i Dumnezeu! Şi dracul zice că-i Dumnezeu. Are dreptate? Şi i-am mai spus şi că Napoleon a omorât un demnitar. Şi i-a spus unul: „Sire, pe lângă marea crimă pe care ai făcut-o, ai făcut una mai mare: ai comis o nedreptate!” Asta era mai important decât moartea ăluia! Adevărul trebuie apărat cu orice chip. Adevărul trebuie apărat. Să se facă sinoade după sinoade, să apere adevărul. Dar nu se poate face un alt sinod să apere adevărul, pentru că adevărul e deja… stabilit. Mai vrei să adaugi ceva? Nu putem… Vezi, asta este: că noi suntem oameni creaţi de Dumnezeu perfecţi. Şi cu trupul, şi cu sufletul. Dar dacă n-am avea o ureche? Suntem ciungi, nu mai suntem întregi. Cum ne-ar sta, mă rog, domnilor? Cum ne-ar sta fără o ureche? Nu se poate decât să apărăm ceea ce a făcut „Marele Meşter”, întreg, ăsta e adevărul. Să ne ţinem de Biserică, să ne ţinem, să ne facem crucea cum trebuie. Nu vedeţi ce mascaradă? A schimbat crucea! Asta avea o semnificaţie: Sfânta Treime, cu toată înălţimea, toată adâncimea, toată lăţimea. Fuge dracul de cruce, nu fuge de… Că s-a pus o problemă: după înviere, în lumea credincioşilor – vă daţi seama, câtă era! – a apostolilor, şi ăştia, o mare feerie, o mare bucurie! Dar unul era trist. „De ce eşti trist?” „Pentru că şi eu am făcut minuni, dar pe mine nu m-a răstignit nimeni”, a zis ăla. Că dracul a răstignit pe cine-l ataca pe el. Adică atacă acolo unde este adevărul. Asta-i! Şi dacă atacă adevărul, intră cu pălăria în cap în altar, protestanţi, nu ştiu ce, că suntem împăcaţi. Dar n-au venit să spună: „Dom’le, renunţăm la…” Noi suntem de la Hristos, voi din cât sunteţi? De la 1054! Eh, nu ne păcălim-

Şi pe urmă, ultimul argument: nu numai asta, dar suntem şi gata să murim pentru ce vorbim! Adică suntem gata să jertfim. Şi nu există o moarte fără un răspuns, cu literă mare: înviere!

-Sfinţia voastră, s-a făcut mult caz când a murit papa [loan Paul al ll-lea – n.n.], mai ales la televizor. Şi este o problemă, că foarte mulţi oameni se uită şi s-a creat această… nu spectacol…

-… demonstraţie!

-Aşa!Am vrea să ne spuneţi un cuvânt despre acest lucru şi mai ales că s-au făcut chiar şi parastase…

-Dragă, eu spun ce-am înregistrat eu, cât am văzut, că eu mă uit, întâmplător, şi la televizor. O demonstraţie catolică; au profitat de faptul că papa, care [pentru catolici – n.n.] era cerul întreg, care era Dumnezeu întreg, după cum spuneau, [avea – n.n.] infailibilitate… Vor să arate catolicismul cât se poate de larg. La o lume cu înţelegere normală, întreagă şi deşteaptă, au pierdut tot, au pierdut ce-au câştigat, tot. Că lumea merge Pe poze, pe lumini false, stinse şi aprinse. Nu merge pe adevăr întotdeauna. Şi au ameţit •ntreaga lume cu asta. Şi vor mai mult decât asta sa facă din el [- un sfânt – n.n.]. Şi acuma eu spun »’ răspund în faţa tuturor, la o judecată mare, care

a fi: „Oameni buni, ce zice papa acum, nu ce zicea când trăia?” Care vede ce realităţi sunt dincolo de demonstraţiile astea? Ce trebuia să… nu văd? E o demonstraţie catolică… însă există şi o realitate din care nu poate să iasă cu una, cu două: adică, treaba lui, Dumnezeu să-i ajute, eu sunt creştin. Eu îmi văd de treaba mea, eu sunt ortodox. Atât. S-a făcut o demonstraţie nereuşită. Pentru că mereu se gândesc la prozeliţi, la nu ştiu ce… Ca să-l declare sfânt… de toate vor răspunde!

-Şi mai ales că s-au făcut parastase pentru papă chiar în bisericile noastre!

-Lăsăm la o parte, astea sunt jucării!

-Jucării, dar au smintit sau au mirat lumea!

-Dragă, asistăm la ele, că există draci! Dacă există draci, ce te mai miri de ce face dracul? M-aţi întrebat care drac e mândru. Eh, tot dracul e al

dracului, asta e!

-Credincioşii noştri, când văd aceste lucruri,

îşi pun o întrebare…

-Unii credincioşi, nu (toţi – n.n.) credincioşii. Ăştia care sunt şi nu sunt! Nu îşi pun credincioşii ortodocşi! „De ce-ai venit, dom’le, să mă închin altfel, să fac altfel crucea?” Asta i-a smintit la 1700… Când au văzut că nu pot cu una, cu două, că… nu ştia multe românul, dar ştia cum să se-nchine! Şi au zis: „Dom’le, închinaţi-vă greceşte, dar ţineţi administrativ de noi!” Şi acuma, hoţi! Acuma, încet, încet, încet, sunt mai catolici decât toţi, „ortodocşii” greco-catolici… Şi-ntr-un fel, să zic aşa, s-a liniştit papa [loan Paul al ll-lea -n.n.], că a pus un picior şi-n Ortodoxie, prin România, chiar şi prin Grecia sau pe unde a putut, însă adevărul nu se lasă păcălit, dragii mei. Se lasă, se lasă, se lasă, se lasă… până a treia zi, când… şi au sărit pietrele, şi s-au cutremurat pă-mânturile – şi dă-ţi seama ce a fost! Ce-a fost când a înviat! Ce fericire! Şi ce iad pe satana! S-a terminat cu puterea lui.

Chiar o fărâmă de ortodox, acolo unde-oi fi, dar întreg – că nu se poate dacă nu este întreg! Că dacă o minge nu este perfect rotundă, nu mai e minge! Şi, când cade, sare în altă parte, nu mai sare cum sare una care e perfect rotundă. Că m-au mai întrebat unii, că am făcut sport când eram elev, ce zic acuma despre fotbal. Zic: „Uite ce este, acuma este un fotbal mult mai iute, în tehnică, dar mingea a rămas rotundă.”

Un condamnat la moarte s-a întors către îm-păratul – împăratul l-a primit, credea că-şi cere iertare – şi i-a spus: „Nu poţi să-mi faci nimic dacă mă omori!” Eu rămân cu ideea mea, că viaţa nu e asta, dragii mei! Asta e păcăleala pe care o aduce satana în lume: „Trăieşte-ţi viaţa, în sfârşit, fă ce vrei!” Asta e numai o trecere! Dar aia e veşnică! s-a terminat cu timpul. Şi o să vadă fiecare, la moarte, ţipete, vaiete, că au să vadă dracii faptele

lor adevărate. Judecata de apoi nu ţi-o face el… o faci tu singur, imediat, mergi judecat! Că ştii ce-ai făcut. Ca să nu zici că ţi-a făcut nedreptate. Singur vezi ce-ai făcut.

-Sfinţia voastră, ziceţi un cuvânt de duhovnic pentru aşa-numiţii adepţi ai mişcării ecumenice sau pentru cei care fac propagandă protestantă şi catolică, poate unii chiar v~au fost fii duhovniceşti sau i-aţi cunoscut…

-Dragă, nu vreau să mă prezint eu; vreau să-L prezentăm pe Hristos fiecare din noi. Nu am schimbat nimic, mărturisim ce ne-a învăţat Hristos şi, mai departe, prin apostoli. Şi prin uriaşii noştri

Sfinţi Părinţi.

De aceea, în subînsemnarea canonului 87 al Sfântului Vasile spune că orice cuvânt al Sfinţilor Părinţi are putere canonică. Va să zică sunt mii de ani, mii de exemplificări, mii de învieri, mii de adevăruri difuzate; va să zică: ce mai poţi să mai zici? Decât ambiţie proprie… De organizat aşa, cum au zidit, au construit, aşa… că toate astea vor cădea, toate. Pentru că templul este omul. Pentru că un oarecare a spus că, dacă-i iei pielea omului, nu mai există. E o mare greşeală! Trupul e un templu! Trupul e creat de Dumnezeu cu mare rost Nu bem noi lapte nu departe de coada vacii, dacă e vorba? Nu e inima noastră locul unde Se poate aşeza Hristos? Nu trupul ăsta primeşte sfânta împărtăşanie, care înseamnă Dumnezeu, Dumnezeu, Dumnezeu, Dumnezeule? Nu? Trupul acesta este o lume întreagă, privindu-l, gândind cine l-a zidit şi pentru ce l-a zidit. L-a zidit, ăsta e argumentul, spre chip şi asemănare, nu dintr-un cuvânt.

Asta aş spune-o: să-şi păstreze practica ortodoxă, acolo unde e… Sigur că te îndeamnă la jertfă, că nu se poate fără cruce. Asta e o enorm de mare greşeală, să crezi că fără valuri ai să treci marea, că ai să treci… cum a spus Hristos: „Vreţi fără valuri? Vreţi fără cruce?” „Cine fuge de jertfă, de cruce, fuge de Hristos”, zice Sfântul Teodor Studitul, şi fiecare putem să spunem lucrul ăsta.

Nu se poate fără a nu renunţa la ceva în favoarea adevărului, că numai aşa ai un nume şi-o identitate! Dacă trăieşti adevărul, unde eşti, şi să-l aperi cu jertfă. De exemplu, au făcut-o apostolii şi mucenicii noştri, toţi. Mai mult decât atât, după sute de ani, până pe vremea lui Constantin cel Mare au fost peste zece milioane de mucenici. Vă daţi seama ce jertfe erau.

În Roma necreştină, singura distracţie era mersul la arenă, unde îi mâncau leii pe creştini. Ce spectacol! Ce plăcere să vezi cum îl mănâncă leii Pe fratele tău! Dar, vă daţi seama ce sufereau creştinii? Şi nu se lăsau deloc! Şi, după două mii de ani, să ne lăsăm acuma? la uite! Da… Să vină să-mi taie capul, n-am cum să mă apăr. Mă, fraţilor, dar ce te faci dacă nu-ţi taie capul sau dacă-ţi taie capul şi eşti necredincios? Nu putem să ne jucăm cu adevărul. Adevărul înseamnă veşnicia noastră albă permanentă. E posibil s-o cucereşti. Dumnezeu va trece peste foarte multe slăbiciuni omeneşti. Dar ridică-te şi recunoaşte: „Doamne, Doamne!…” N-ai dreptul să zici: „Dacă eu l-am creat, profit de momentul acesta.” Că Dumnezeu creează prilejuri sau, dacă s-a creat prilejul ca să poată să te modeleze, ce face El, mântuindu-te pe tine?

Nu există nimic, nu există niciun fel de loc, de împrejurare, să n-aibă un sens anume. Şi niciodată nu-i cineva degeaba lângă tine. Suntem încadraţi în aşa fel ca noi să ne mântuim, să fim ajutaţi. Un duşman dacă e lângă tine, ai ocazia să te-ncununezi. Sau să-l foloseşti, dacă nu poţi, dar să te-ncununezi că-l suporţi. Că nu există duşmănie, asta a creat-o satana, nu e creaţie. Iubirea e criteriul de judecată. Şi toate vor cădea. Putem noi să mistificăm, să cioplim altceva din Cel ce a spus „Eu sunt Cel ce sunt, Eu sunt Judecătorul la Judecata de apoi!”? Putem noi să zicem altfel? Omule prost!… Ai văzut ce spune: „Dintre două care sunt la moară, una se ia, una se lasă… unul se ia, unul se lasă.” Aceeaşi treabă o făceau, dar unul credea, unul nu credea. Adică, după adevăr.

Şi acuma, eu aş pune o întrebare tuturor duşmanilor Adevărului, şi ai mei, şi ai tăi, şi ai Am dreptate sau n-am dreptate? Judecând… mă apăr cu istoria, mă apăr cu Hristos: „îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” E permis lucrul ăsta, să suferi pentru adevăr, e o mare încununare. O veşnică încununare. Şi o încununare care te încununează în continuare în împărăţia lui Dumnezeu. Ei, ce-o fi acolo… Dar ştim că e ceva dincolo… extrem de plăcut, care e dincolo de înţelegerea noastră mărginită, în dimensiunea de oameni în care ne găsim…

”Viaţa părintelui Arsenie Papacioc, testament, cuvinte de folos”

Jurnal Spiritual