Un dialog convenţional cu scriitorul Constantin Barbu, omul care îi visează pe Mihai Eminescu şi pe Dimitrie Cantemir

0
374

Constantin-Barbu-200x300La 18 ani era considerat „copilul teribil” al Craiovei sau, poftim, unul dintre ei. Elev fiind la Colegiul Naţional „Fraţii Buzeşti”, deja stâradmiraţie. Ca student în anul II al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Craiova, a reprezentat Doljul în competiţia interjudeţeană „Drum de glorii”, dedicată Centenarului Independenţei, pe teme de cultură generală, transmisă în direct de postul naţional de televiziune. Îmi amintesc de competiţie, fiindcă avea dinamism, dar şi substanţă. Genera pasiuni. Constantin Barbu era rebel. Avea plete, la care nu voia să renunţe, şi, pentru a nu intra în coliziune cu recomandările „centrului”, autorităţile locale aranjaseră cu un frizer să îi prindă părul cu agrafe, cât mai discret. La 24 de ani, accesese deja în cercul de tineri scriitori din Craiova, fiind reperat de Marin Sorescu, redactorul-şef al revistei „Ramuri”. La 30 de ani, reprezenta o promisiune ispititoare a tinerilor filozofi, remarcat fiind de Constantin Noica. Este prezent în „Grupul de la Păltiniş”, în toate informările Securităţii, care au apărut ulterior. Pentru prima dată, în 1976, deja se înfăţişează ca un exeget, dar de o altă ţinută, a lui Mihai Eminescu. În 1985, publică eseul „Rostirea esenţială”, cu o Prefaţă a lui Marin Sorescu, prin care atrage atenţia celor mai importanţi intelectuali ai timpului: Constatin Noica, Anton Dumitriu, Dumitru Stăniloae, Edgar Papu, Adrian Marino, Mihai Şora. Din biblioteca lui Mihai Eminescu a publicat aproape 25 de volume. Deocamdată închei aici prezentarea succintă. O precizare: Constantin Barbu e iritant uneori, insistă asupra adevărurilor neconvenabile şi nu-şi cântăreşte cuvintele în funcţie de interlocutori, de împrejurări, de reguli formale. E un exponent a ceea ce s-ar putea numi „adevărul crud”, totul pe un fond de candoare, de timiditate cronică. Într-un moment în care (apud Lucian Boia) numai cine n-a vrut n-a ajuns profesor universitar, el n-a ajuns. Deşi avea vocaţie pentru studiul aplicat şi duce pe umeri o bibliotecă. Conversează cu amenitate, se pierde voluptos în anecdotică, râde rareori cu poftă. Şi e mai tot timpul grav. Am dorit prezentarea doar un preambul la o discuţie cu unul dintre intelectualii veritabili ai Craiovei, care trăieşte lângă noi. Poate că unora le pare banal, modestia lui fiind firească omului de spirit. Alţii poate îl invidiază pentru altitudinea intelectuală. Circumscrisă unui proiect însuşit de autorităţi, „Craiova, Capitală Culturală Europeană”, discuţia de faţă probează resursele pe care le are municipiul nostru, în asaltarea unui statut la care jinduieşte.

Reporter: Aş vrea, pentru început, să-mi spui care este povestea cu manuscrisele lui Cantemir. Ce s-a tipărit din Rusia şi ce a mai rămas? Ce manuscrise are Cantemir în lume? Dar în România?

C.B.: Povestea mea cu manuscrisele lui Cantemir începe prin 1981, când am publicat în Ramuri un eseu în care dădeam o pagină inedită în latineşte din Sacro-Sanctae Scientiae indepingibilis Imago. Era un text despre Ens şi l-am găsit în manuscrisul latin 76, în Biblioteca Academiei Române. Fusese copiat de Tocilescu în Rusia, prin 1878. Acum câţiva ani, cu prilejul premiilor Academiei Mihai Eminescu l-am rugat pe ambasadorul Rusiei, Excelenţa Sa Alexander Churilin, să mă ajute să scanez manuscrisele lui Cantemir ce se află în Rusia. M-a întrebat ce manuscrise mă interesează şi i-am scris că toate manuscrisele lui Cantemir mă interesează. După aproape o jumătate de an, am primit o scrisoare prin care mi se comunica acordul înaltelor oficialităţi ruse: mi se va permite fotocopierea color a tuturor manuscriselor lui Cantemir. Mai târziu, am aflat la Moscova că aprobarea o dăduse însuşi Vladimir Putin. Până azi, am editat 25 de volume din Integrala Manuscriselor Cantemir.

Eu am lărgit conceptul de “manuscris Cantemir”, incluzând aici şi còpii făcute de Iliinski, Müller, Bayer sau anonimi, manuscrise Antioh Cantemir etc.

Ediţia are un strălucitor colectiv de onoare şi un impresionant consiliu ştiinţific. Finanţatorul general al proiecului este domnul Paul Tudor (pe care l-am cunoscut prin domnul Ion Deaconescu, a cărui contribuţie unică este Dimitrie_Cantemir_-209x300doar aceea că ne-a făcut cunoştinţă; atât). Ediţia stă numai în răspunderea şi munca mea, cu punct şi virgulă (chiar şi concepţia grafică şi corectura). Este stupefiant cum unii vor „glorie”, cărturărie, premii masonice în contul muncii mele. Sper să fie clar, ca să nu aduc în discuţie adevărul care distruge.

Din Rusia mai avem de tipărit 75 de lăzi din „Arhiva Serghei Cantemir”, 13 manuscrise care se află la Sankt Petersburg şi câteva manuscrise inedite şi necunoscute aflate atât la Moscova cât şi la Sankt Petersburg. Graţie generozităţii eminentului politician Putin şi ajutorului pe care mi l-au dar câţiva savanţi ruşi, am avut norocul smintitor să găsesc manuscrise pe care nu le-a publicat nimeni.

Manuscrisele Cantemir se mai găsesc, în afară de Rusia şi România, în încă vreo zece ţări din lume şi vreau ca să tipăresc în facsimil color toate cele aproape 125 de volume, cât va număra Integrala Manuscriselor Cantemir, şi vreau de asemenea ca toate ţările care au manuscrise Cantemir să aibă întregul Tezaur Cantemir. Sunt ani de când, rugat de o bună prietenă, am întocmit inventarul Tezaurului Cantemir cu tot ce există Cantemir în lume.

Astfel Cantemir apare ca o mare reţea planetară. Dacă vom spune că manuscrisele sale se află în Rusia, Franţa, Anglia, Germania, Vatican/Italia, SUA – şi e suficient.

S-au scris despre Cantemir, încă de la 1714, mii de pagini în toate marile culturi (în rusă, engleză, franceză, germană), pe care vreau să le adun într-o arhivă Cantemir pentru aputea fonda tradiţia Cantemir. În acest proiect sunt susţinut de Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, prin eminentul meu rector prof. univ. dr. Corina Dumitrescu. În această toamnă, UCDC va organiza primul mare Simpozion Internaţional Cantemir.

În România, sunt puţine originale Cantemir. O filă (fila 42) din Loca obscura, 4 file plus 24 din Sacro-Sanctae Scientiae indepingibilis Imago, o filă într-un manuscris muzical, dar multe copii, între care cele mai importante sunt mss. 83 şi 46 (ale Hronicului). Documente istorice sunt în Biblioteca Academiei şi ele au fost şi expuse în noiembrie 2012 în uluitoarea expoziţie organizată de doamna Gabriela Dumitrescu.

Dragă Mircea, aceasta este partea frumoasă a lucrurilor. Despre ceea ce nu-mi place nici nu vreau să vorbesc.

„Ştiu şi ce veselă şi-a cumpărat P.P. Carp după semnarea tratatului secret”

Reporter: Ai putea să faci o schiţă privitoare la starea actuală a culturii române?

C.B.: Îmi ceri un lucru foarte greu, şi de aceea nu voi schiţa decât patru mici răspunsuri improvizate. Prima problemă priveşte falsificarea cinstitei ierarhii („corifeii” falsificării până la escrocherie literară sunt Manolescu, Liiceanu şi Patapievici cu fostul său ICR). Când umbli cu fals, cultura ajunge în faliment aşa cum a demonstrat Manolescu la Uniunea Scriitorilor.

A doua problemă priveşte obrăznicia de a introduce o „dictatură” literară care nu permite nici opinia liberă, nici adevărul, nici ierarhia reală. Cazul „Tribuna” este o adevărată apocalipsă. Numai că nimeni nu poate învinge aletheia (dez-văluirea, adevărul, realitatea – aşadar). Aşa i se întâmplă lui Manolescu canonizatorul dacă nu citeşte prefaţa lui Nietzsche la Aurora, unde o virgină o întreabă pe mă-sa dacă este adevărat că Dumnezeu se află peste tot. Auzind răspunsul că Dumnezeu se află peste tot, duduia zice: „Vai, mamă, dar nu este indecent?”. Aşa mi se pare şi mie inconturnabilul Manolescu: indecent (observi că am trecut chiar şi peste faptul că nu e Dumnezeu). Despre faptul că a plagiat din Jauss nici nu vreau să-i mai amintesc…

A treia problemă a culturii române este că trăim într-un canibalism cultural de cea mai proastă calitate (la care şi eu particip cu multă energie, din nefericire).

Cea de-a patra problemă consistă în lipsa de cutezanţă genială (fiindcă scriitorii români nu ştiu nici carte şi nici unde se află Europa; suntem minori şi ne micşorăm în fiecare zi).

Brâncuşi trebuie revendicat de Craiova

Reporter: Dar despre Craiova culturală ce-ai putea să zici?

constantin-brancusi-223x300C.B.:Craiova are un mare Teatru Naţional cunoscut pe toate continentele, graţie lui Emil Boroghină. După Boroghină celebrul Naţional a început să dea spectacole prin Calafat, Băileşti, luându-se după Lenin (care, din neatenţie, a zis că trebuie să duci cultura la omuleţ, în loc să îi ridici creierul omuleţului câteva trepte spre lumina cea frumoasă a esteticului…).Universitatea merge printre iceberguri (la Filologie se plagiază prea mult…). Revista „Ramuri” e ridicol-parohială, „condusă” de tot felul de preţioase ridicole, nişte nulităţi înghesuite într-o cămăruţă de nici patru metri pătraţi. De unde să aibă ăştia viziune literară, dragă Mircea, când şi geamuri sunt drapate zi şi noapte. Directorul e un oarecare Gabriel Coşoveanu, ca să nu-l numesc…

Despre cele frumoase din Craiova scrieţi voi în ziar atâtea lucruri interesante şi nu vreau să lungesc discuţia. Dar dacă municipiul Craiova ar vrea să strălucească şi să devină memorabil ar avea ce grăi:

Unu: la Muzeul Oltenia se află cel mai vechi craniu de hominid alb din Europa, vechi de peste 32.000 de ani. Ar trebui să ştie orice creier important din Europa povestea aceasta.

Doi: Mihai Viteazul a fost Ban al Craiovei. Nu a mai rămas din el decât craniul, de care Iorga nu e sigur. I-aş „reconstitui” (pe calculator) craniul şi l-aş trage în aur. Mă vei întreba de ce? Simplu: de la Decebal sărim în istorie direct la Mihai Viteazul ca Rex Daciae (întregitor al Ţării şi unificator al celor trei Ţări Româneşti), apoi zicem Cuza Vodă şi Ferdinand Întregitorul.

Şi, de fapt, trebuie s-o luăm aproape de la capăt. Am avut o ţară, am făcut din ea trei, apoi din nou una, iar acum avem două. De ce ar fi atât de complicat să avem tot una?brancusi-300x300

Trei: Reconstituirea Atelierului Brâncuşi (nu cum există micul proiect de la Muzeul de Artă, care nu este deloc atelier Brâncuşi) în care am putea aşeza vreo 70 de lucrări Brâncuşi. Din perioada tinereţii, când era el însuşi craiovean. E un mare secret şi nu vreau să intru în amănunte. Am şi ultimele schiţe ale lui Brâncuşi în care îşi desena ultimul atelier, am şi rarisimele fotografii ale lucrărilor pierdute sau distruse. Dar vom trăi şi vom vedea.

 

Îţi mulţumesc pentru interviu şi îi salut pe cititorii „Cuvântului Libertăţii”. E frumos să ai şi cuvânt şi libertate.

Sursa Cuvantul Libertatii