Un destin înţeles

Arsenie BocaPribegim mulţi ani în viaţă până să ne lămurim un rost în lume.

Unii pribegesc toată viaţa fără rost, nici ţintă.

Alţii îl caută toată viaţa fără să-l găsească sau fără să ştie ca l-au găsit.

Înţeleg prin destin rosturile pe care le-a ascuns Dumnezeu în viaţa fiecărui om şi pe care omul trebuie să le desfăşoare la rându-i între oameni. În fiecare ins e sădită o intenţie a lui Dumnezeu care, prin om, trebuie să devine o creaţie.

Sunt şi destine colective. Încă din Vechiul Testament, ni se atrage aminte: “Fiţi luători aminte la menirea voastră!” (Agheu 1,5,7),

În creştinism, omul e ridicat până la cinstea de colaborator al lui Dumnezeu; iar această colaborare e destin. Talanţii – talentele – sunt înzestrările acestei colaborări ale lui Dumnezeu cu omul. Lucrând în sensul înzestrărilor, lucrezi în sensul destinului.

Omul e neliniştit câtă vreme nu ştie ce vrea Dumnezeu cu el, ce vrea Dumnezeu de la el. Viaţa nu e un scop in sine; e numai mijloc; e numai cadrul unui destin sau e în cadrul unui destin.

Mulţi se tem de cuvântul destin, ca nu cumva să însemne predestin, prin urmare să se trezească într-o doctrină fără libertatea voinţei, deci fără conceptul specific creştin al responsabilităţii ultime.

Cum să nu răspunzi de ce ţi-a dat Dumnezeu? Şi cum să nu răspunzi, dacă n-ai Scut ce ţi s-a dat să faci? Lucrătorii viei, angajaţi de Dumnezeu iconomi ai creaţiei Sale, nu aveau să răspundă, pentru că şi-au interpretat arbitrar destinul? Mazoreţii din Ierusalim care aveau această istorie unică in lume, istorie mai mult a viitorului decât a trecutului – Scriptura  nu sunt cu atât mai răspunzători, cu cât n-au înţeles destinul ascuns de Dumnezeu în neamul lor, în sensul lui Dumnezeu, ci în sensul unei împărăţii pământeşti? Marea răspundere a lui Israel a rămas tocmai vinovăţia că nu s-a integrat in viitorul pe care i-l destinase Dumnezeu în Scripturi.

Dar iată că vine Cineva, de Praznicul Paştilor, în Ierusalim, un copilaş de 12 ani, „plăcut la chip, cu ochi frumoşi şi păr bălai” – ca odinioară strămoşul Său David (I Regi 16,20), care-Şi înţelese destinul şi s-a integrat în el, vrând încă de mic, să-Şi aducă şi rabinii Templului la reala interpretare a destinului din Israel.

A creşte din copilărie ars de-o rază a destinului înseamnă să te pregăteşti pentru o operă mare şi severă; iar pentru cucerirea locului ei in istoria oamenilor, înseamnă să te aştepţi la cele mai crâncene împotriviri. Oamenii însă nu ştiau cu ce ăbdare şi îndârjire lăuntrică a înzestrat Providenţa Copilaşul acesta, căruia i-a încredinţat marea misiune a mântuirii omului. De atunci nu este între oameni destin mai mare ca al lui lisus. Iar Iisus şi-a asociat la acelaşi destin al Său, pe toţi ucenicii Săi de peste veacuri.

A fi gura Lui, a fi inima Lui către orice necăjit al lumii e a face din viaţa ta viaţa lui lisus, aşa cum şi Pavel îsi interpreta destinul: .Mie a vieţui este Hristos: iar a muri (pentru Acesta) dobândă”. De atunci lisus dă omului destinul şi toaă energia sa divină, lisus e un destin întruchipat. Cine-L ajunge, ştie ce are de făcut!

”Ieromonah Arsenie Boca, Cuvinte vii”. Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here