A fost odată un motan mare, care semăna spaima printre şoarecii care locuiau în pivniţa de la ferma. Aşa încât, într-o bună zi, neamul şoricesc hotărî să facă o adunare, ca să decidă cum să-i vină de hac.
Cum cotoiul lipsea pentru un timp de acasă, toţi şoarecii, cu mic, cu mare, se adunară la locul stabilit. Crezând că poate să rezolve problema, fiecare dintre ei propunea soluţii care nu se puteau realiza.
Într-un târziu, un şoarece despre care se spunea că e mai înţelept decât alţii se caţără pe un felinar şi, sunând dintr-un clopoţel, ceru să se facă linişte. Toţi tăcură ca să-l asculte.
– Vom agăţa clopoţelul de coada pisicii, aşa că, oriunde va fi, îşi va trăda prezenţa, şi noi vom avea timp să fugim!
Cuvintele înţeleptului fura primite cu aplauze şi toţi îl felicitară pentru idee. Dar şoarecele agită din nou clopoţelul ca să pună capăt zarvei.
Acum mai trebuie doar să hotărâm cine îl va agăţa de coada pisicii! Peste încăpere se lăsă tăcerea. Nu se găsea nimeni care să aibă atâta curaj…
Adesea e uşor să avem idei bune, dar mult mai greu se găsesc cei care sunt în stare să le pună în practică.
„Un clopoţel pentru pisică”, după La Fontaine, „Poveștile de aur ale copilăriei”, ilustrate de Tony Wolf, carte tipărită la R.A. „Monitorul Oficial”
