”Umblăm ca pruncii în hamuri”

0
98

copilUneori vi se întâmplă în timpul rugăciunii să nu vreţi să rostiţi cuvinte sau să citiţi – foarte bine: nu vorbiţi, nici nu citiţi, ci staţi aşa în picioare sau faceţi metanii… Cât este de bine să nu risipiţi această stare şi să o prelungiţi cât se poate mai mult! Dar vrăjmaşul este iscusit. De îndată vă strecoară vreo treabă, ca să vă preocupe şi totul se risipeşte. Privegheaţi şi nu vă lăsaţi biruită! Totuşi, rugăciunea fără cuvinte şi fără citit nu poate fi pusă ca pravilă generală, nimeni nu a pus-o aşa niciodată. Pravila personală trebuie să o împlinim, totuşi, cum se cuvine… şi, dacă în timpul ei va veni căldura şi ne va lega limba, atunci cititul trebuie oprit pentru o vreme… Dar! când avem o căldură uşoară, care se menţine numai prin citit, atunci trebuie să citim în continuare. La fel, citirea cărţilor ascetice este o condiţie necesară pentru întărirea în luare-aminte; dar numai citirea cărţilor despre trezvie, luare-aminte şi rugăciune. Celelalte cărţi distrag atenţia.

Să continuăm discuţia. Credeţi că vă trudiţi în zadar cu rugăciunea lui Iisus, vă vin asemenea gânduri. Nu credeţi, oare, că în cuvinte este toată puterea? Cuvintele sunt un îndreptar pentru o minte neputincioasă, nedoritoare să stea locului şi să se aţintească asupra unui singur obiect. Pe când esenţa acestei lucrări este a sta cu mintea în faţa Domnului – cu frică şi cu cutremur – necontenit, neabătut, însoţind aceasta cu căldura inimii, care strânge laolaltă toate gândurile, simţămintele şi dispoziţiile. Când aveţi căldură în inimă, când aveţi evlavie, când mintea îl vede pe Domnul – aceasta este toată esenţa lucrării… Îmbrăcaţi în forma cuvântului această stare şi va rezulta: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă! Şi invers – când acea stare nu există, rugăciunea aceasta o va produce; dar trebuie rostită cu atenţie, cu mintea şi conştiincios. Ce folos e să rosteşti fără să conştientizezi? Că doar nu spui aşa, o vorbă-n vânt. Dacă vă este mai pe plac rugăciunea Născătoarei de Dumnezeu, spuneţi-o… sau Tatăl nostru… sau alt verset, care ţine mintea în bună orânduială. Şi Părinţii au făcut la fel, nu au repetat cu toţii aceeaşi rugăciune. La Ioanichie cel Mare era astfel: Nădejdea mea este Tatăl, scăparea meu este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt… Dar cu toţii recunosc rugăciunea lui Iisus – după rânduiala Mariei, căzută la picioarele Mântuitorului – acesta este singurul lucru de trebuinţă.

Aţi observat în dumneavoastră o dedublare şi vă miraţi cum de este cu putinţă. Este normal să fie aşa. La început, omul era unit cu sine însuşi. După cădere, a apărut un alt om, loial opus primului. Până la convertirea omului pe calea adevărului, omul pătimaş – alcătuit în întregime din patimi – îl biruie, îl înăbuşă pe cel despătimit, curat, dar nu îl distruge. Când, cu ajutorul lui Dumnezeu, omul se va trezi din adormire, el va începe să lupte, să se smulgă din ghearele omului pătimaş sau să se smulgă bucată cu bucată: unul stă de o parte, celălalt, de cealaltă, iar între ei se iscă o bătălie cumplită. Dar conştiinţa omului este una singură, chiar dacă mişcările lăuntrice îi sunt dedublate. Şi iată că nu pricepem cum, dintr-o singură inimă, ies două glasuri potrivnice. Fiţi cu luare-aminte pe cele rele alungaţi-le, iar de cele bune alipiţi-vă. Vedeţi la Macarie Egipteanul (dar pesemne că aţi citit), ce minunat este descrisă această dedublare. Mai citiţi încă… ce scrie Apostol Pavel: văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului (Romani 7, 23): este dubla noastră alcătuire.

Omul care se află cu conştiinţa şi cu inima de partea celui pătimaş este plin de patimi şi Îi este neplăcut Domnului. Omul care se află de partea celui fără patimi – deşi patimile există în el şi se luptă cu el – acesta îi este plăcut Domnului, din pricina neiubirii patimilor şi adorinţei de a nu le face pe plac, ci a face voia lui Dumnezeu. Prin această ofrandă curată ainimii şi prin hotărârea de a-I fi pe plac lui Dumnezeu, el este socot nevinovat de patimile care-l ispitesc, căci nu şi le doreşte. Până vor amuţi, va trebui să strige cu tărie spre Dumnezeu.

Umblăm ca pruncii în hamuri, dar sub picioarele noastre zace un vulcan care stă gata să erupă… O, Maica Domnului! Acoperă-ne cu cinstitul tău acoperământ! Dacă să citiţi şi alte articole din „Dobrotoliubie”? Vă sunt deajuns cele pe care vi leam arătat. Nu vă tulburaţi că în ele sunt recomandate şi unele fapte trupeşti, ca de pildă reţinerea respiraţiei, şederea pe scăunaş, întunecimea locului şi altele. Toate acestea le sunt multora de trebuinţă şi nu privesc esenţa lucrării, ci împrejurarea, potrivirea celor din afara cele lăuntrice – ceea ce nu este lipsit de folos. Când întâlniți ceva neînţeles, încercaţi să aflaţi ce este. Reţinerea respiraţiei nu înseamnă întreruperea ei, ci doar o încordare a laringelui. Şi dumneavoastră faceţi aceasta, dar nu băgaţi de seamă. Când imploraţi ajutorul, cu durere, vorbirea vine din laringele încordat şi cu o respiraţie reţinută. Nu-i aşa?… Despre asta se vorbeşte acolo. Efectul este luat drept mijloc de producere cauzei, în articolul lui Xenofont, al lui Ignatie şi, pare-se, Nichifor este scris mult despre aceasta, şi la Grigorie Sinaitul. Dacă vă cad în mână, nu vă tulburaţi. Aceasta este împrejurarea, mijlocul, îndreptarul, dar nu esenţa lucrării.

„Învățături și scrisori despre viața creștină” – Sf. Teofan Zăvorâtul

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here